Când Curtea Constituțională validează legi care își încalcă propriile principii
Analiza Deciziei CCR nr. 461/2024 – un caz școală de justiție constituțională eșuată
În februarie 2025, s-a publicat in Monitorul Oficial Decizia CCR nr. 461/2024, care va rămâne în istorie nu pentru claritatea sa juridică, ci pentru contradicțiile flagrante pe care le conține. Este un caz perfect de cum o instituție fundamentală a statului poate fi tehnic competentă, dar substanțial greșită, validând o lege care își încalcă propriile principii fundamentale.
Esența problemei: Principiul legalității încălcat de propria lege
Cazul a început în 2019, când Sindicatul Polițiștilor din România “Diamantul” a contestat constituționalitatea unor acte normative care reglementau salarizarea personalului bugetar pentru perioada 2016-2017. Actele normative contestate erau:
- Art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice
- Art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017
- Art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice
Problema identificată era una fundamentală: legile nu specificau cuantumurile concrete ale drepturilor salariale și, mai grav, trimiteau în final la norme abrogate din decembrie 2009.
Ironia juridică supremă se află în faptul că Legea 153/2017, la art. 6 lit. a), proclamă solemn “principiul legalităţii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forţa legii”. Însă aceeași lege, la art. 38 alin. (2) lit. a), dispune: “se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017 cuantumul brut al salariilor de bază” – fără să specifice care era acel nivel.
Să exemplificăm absurdul: legea proclamă că drepturile se stabilesc prin norme juridice, dar normele respective nu conțin informațiile necesare stabilirii drepturilor. Este ca și cum ai scrie într-o lege “toate textele trebuie să fie clare” și apoi ai continua cu o propoziție incomprehensibilă.
Exemplul concret din OUG 99/2016, art. 1 alin. (1) este edificator: “În perioada 1 ianuarie-28 februarie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2016” – dar nu spune care era acel nivel din decembrie 2016.
Lanțul absurdității continuă cu OUG 9/2017, art. 1 alin. (1): “În perioada 1 martie-31 decembrie 2017, se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna februarie 2017 cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare lunară, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare” – dar nu precizează care era nivelul din februarie 2017.
Apoi Legea 153/2017 se referă la “nivelul din iunie 2017” – toate fără să precizeze valorile concrete.
Mai grav încă, calcularea efectivă a acestor drepturi necesita aplicarea unor norme care nu mai existau în sistem: coeficienții din OG 38/2003 și valoarea de referință sectorială de 197,33 lei stabilită prin art. II din OG 8/2008 – ordonanță care a fost abrogată prin Legea 330/2009 (cu excepția unor articole neesențiale pentru calculul salariilor) si nu doar atat, respinsa in 2012 de Parlament prin legea Legea nr. 49/2012 privind respingerea Ordonanţei Guvernului nr. 8/2008.
Problema nu s-a rezolvat nici după decizia CCR din 2024.
Chiar și în 2022, prin OUG 168/2022, art. I alin. (1), legiuitorul continua aceeași practică defectuoasă: “în anul 2023, începând cu data de 1 ianuarie, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor de funcţie/salariilor de funcţie/indemnizaţiilor de încadrare lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 10% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2022” – din nou fără să precizeze care era acel nivel din decembrie 2022.
Abia din iunie 2023, prin alin. (11) din aceeași ordonanță, salariile de funcție ale polițiștilor s-au putut calcula fără a se mai apela la valoarea de referință sectorială (VRS) abrogată din 2009. Aceasta înseamnă că timp de aproape 14 ani (2009-2023), sistemul de salarizare al polițiștilor s-a bazat pe o valoare de referință stabilită printr-o ordonanță abrogată ( de la 1 ian 2020) si respinsa de Parlamant in 2012 ( lege 49/2012).
Insa compensatiile de chirie ale politistilor inca se raporteaza la formule de calcul cu suport in normele anului 2009.
Rezultatul? Un sistem de trimiteri circulare în care fiecare lege se referă la precedenta, iar în final întregul lanț normativ duce la reglementări abrogate de la 1 ianuarie 2010 sau, cum este cazul OG 8/2009, abrogata in 2009 si respinsa suplimentar de Parlament în martie 2012 ( lege 49/2012). Este ca și cum ai da o adresă de imobil care trimite la o altă adresă de imobil, care trimite la o a treia adresă care între timp a fost nu doar demolată, ci oficial declarată ca neavând drept de existență.
Argumentația sindicatului: Irefutabilă din punct de vedere juridic
Sindicatul “Diamantul” a formulat o critică chirurgicală: aceste dispoziții încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție, care consacră principiul securității raporturilor juridice în componentele sale de precizie și claritate a legii.
Argumentația era de o simplitate devastatoare:
- Cum să calculezi salariul unui polițist dacă legea nu-ți spune cuantumul?
- Cum să conteste cineva în instanță un calcul greșit dacă nu știe care e calculul corect?
- Cum să aplice autoritățile uniform legea dacă aceasta nu conține informațiile necesare?
- Cum să aplici norme care trimit la o valoare de referință (197,33 lei) stabilită prin OG 8/2008, abrogată în decembrie 2009?
- Cum să respecte legea propriul principiu al legalității dacă nu stabilește concret drepturile?
Nu era vorba despre o problemă tehnică minoră, ci despre imposibilitatea materială de aplicare a legii prin raportarea la un sistem normativ abrogat în decembrie 2009 și, mai grav, despre încălcarea propriilor principii proclamate de lege.
Dovezi incontestabile: Unitatile de politie confirmau in 2017-2018 ca folosesc norme abrogate pentru construirea salariului, inclusiv VRS 197, 33 lei! (aveti dovezile la finalul articolului)
Gravitatea situației este confirmată nu doar prin argumentele juridice, ci și prin corespondența oficială între sindicat și unitatile de politie. Documentele obținute prin solicitări de informații publice demonstrează că chiar unitatile de politie cu rol de angajator recunoasteau existența problemei.
În septembrie 2017, Inspectoratul de Poliție Buzău confirma într-o adresă oficială că “valoarea de referință sectorială prevăzută la alin. (1) devine 197,3387 lei” și că această valoare era stabilită prin art. II alin. (2) și (3) din O.G. nr. 8/2008. Documentul oficial confirmă că această ordonanță fusese deja abrogată prin Legea 330/2009, cu excepția unor articole neesențiale.
In august 2017, Direcția Generală Anticorupție din MAI recunoștea explicit în corespondența oficială că “până la acest moment, nu a fost adoptată legislația secundară necesară punerii în aplicare a prevederilor legii nr. 153/2017” și că “nu putem avea o imagine clară asupra elementelor componente ale salariului lunar acordat polițiștilor”.
Deci unitatile de politie confirmau că nu știau cum să calculeze salariile! Același document oficial menționează că “salariul pentru funcția îndeplinită” se calculează “inmulțind coeficientul de ierarhizare cu valoarea de referință”, iar “valoarea de referință folosită pentru calculul acestui salariu este cea de 197,3387 lei, stabilită la nivelul anului 2009, conform Ordonanței Guvernului nr. 38/2003”.
Documentele demonstrează că până în ianuarie 2018, mai mult de șapte luni după intrarea în vigoare a legilor criticate, autoritățile încă nu aveau “o imagine clară” asupra modului de calcul al salariilor și se bazau pe o valoare de referință din 2009, stabilită printr-o ordonanță abrogată.
O problemă sistemică demonstrată prin jurisprudența recentă
Gravitatea situației este confirmată de faptul că, doar în perioada 2024-2025, Curtea Constituțională a fost sesizată în mod repetat cu excepții de neconstituționalitate privind aceeași Legea 153/2017:
- Decizia 71/2024
- Decizia 82/2024
- Decizia 108/2024
- Decizia 52/2025
- Decizia 53/2025
Această avalanșă de excepții demonstrează incertitudinea juridică cronică pe care o creează legea. Când o normă juridică generează în mod constant contestări constituționale, este semn că problema nu este una izolată, ci sistemică.
Răspunsul CCR: O cădere în contradicții logice fundamentale
Curtea Constituțională a respins excepțiile ca fiind neîntemeiate, dar nu înainte de a face o serie de admisiuni care îi subminează complet concluzia.
Ce recunoaște CCR:
- “stabilirea acestor drepturi este un proces dificil”
- “nu corespunde intenţiilor pe care legiuitorul le-a avut”
- “face greu de înţeles principiile”
- “tehnica de reglementare utilizată […] relevă o problemă de legiferare”
Ce decide CCR:
Legile sunt constituționale și respectă exigențele de claritate!
Este o contradicție logică fundamentală. Nu poți să recunoști oficial că o tehnică legislativă “relevă o problemă de legiferare” care face legile “greu de înțeles” și să declari în același timp că aceleași legi respectă principiul clarității.
Mai grav, CCR ignoră complet faptul că legea își încalcă propriile principii proclamate. Cum poate fi constituțională o lege care proclamă principiul legalității dar nu îl respectă în propriile dispoziții?
Falsele argumente ale Curții dezmembrate
1. “Claritatea minimă ajunge”
CCR argumentează că legile sunt suficient de clare pentru că se înțelege că drepturile salariale nu scad și că se mențin la nivelul anterior. Această poziție confundă claritatea de principiu cu precizia necesară aplicării.
Principiul legalității nu cere “înțelegere generală” – cere determinabilitate exactă. Un angajat bugetar trebuie să știe exact cât primește, nu doar că “nu scade salariul”. În caz contrar, principiul legalității proclamat de propria lege devine o ficțiune juridică.
2. “Separația puterilor” – aplicată greșit
Curtea invocă separația puterilor, susținând că nu poate interveni în opțiunile politice ale legiuitorului privind salarizarea. Este o confuzie totală între fond și formă.
Sindicatul nu a contestat politica salarială (cât să se acorde), ci forma legii (să fie clară și să respecte propriile principii). Verificarea respectării exigențelor constituționale de claritate și a coerenței interne a legii este competența exclusivă a CCR, nu o imixtiune în politica legislativă.
Când o lege își încalcă propriile principii fundamentale, separația puterilor nu mai poate fi invocată ca scuză pentru non-intervenție.
3. “Jurisprudența constantă” – persistența în eroare
CCR invocă faptul că a mai respins critici similare în trecut. O jurisprudență greșită păstrată nu devine corectă prin repetare. Dacă ai greșit de cinci ori, la a șasea oară trebuie să corectezi, nu să perseverezi în eroare.
De altfel, avalanșa de excepții din 2024-2025 arată că “jurisprudența constantă” nu a rezolvat problema, ci a perpetuat-o.
Impactul în practică: Haos administrat și principii fictive
Decizia CCR perpetuează un sistem în care:
- Angajații nu știu exact care sunt drepturile lor
- Angajatorii nu au criterii clare pentru calcul – confirmat oficial de către autoritățile de stat
- Instanțele nu au repere precise pentru soluționarea litigiilor
- Calcularea efectivă se face pe baza OG 8/2008 abrogată în decembrie 2009
- Autoritățile înseși recunosc că “nu au o imagine clară” asupra calculului salariilor
- Principiul legalității devine o ficțiune juridică
- Sistemul juridic acceptă că o lege poate să își încalce propriile principii
Paradoxul este că CCR recunoaște aceste probleme, dar le validează constituțional. Este ca și cum un medic ar diagnostica o boală gravă și ar prescrie să nu se facă nimic, pentru că “așa s-a mai făcut”. Mai grav, documentele oficiale demonstrează că până și autoritățile de stat recunoșteau imposibilitatea aplicării coerente a legilor validate de CCR.
Soluția ratată: Când CCR refuză să își exercite rolul
Curtea Constituțională avea instrumente pentru a rezolva problema fără a crea un vid legislativ:
- Admiterea excepțiilor pentru încălcarea art. 1 alin. (5) și a propriului principiu al legalității
- Constatarea că o lege nu poate fi constituțională dacă își încalcă propriile principii fundamentale
- Obligarea legiuitorului să adopte un sistem care să respecte propriile principii proclamate
Această abordare ar fi respectat și Constituția, și logica juridică elementară, și necesitatea de stabilitate în sistemul public.
Un caz școală de justiție constituțională eșuată
Decizia CCR nr. 461/2024 ilustrează perfect cum o instituție poate să fie juridic sustenabilă dar constituțional și logic greșită. Curtea a privilegiat comoditatea pe termen scurt în detrimentul principiilor constituționale fundamentale și al coerenței juridice elementare.
Este un exemplu de justiție constituțională defensivă – Curtea nu vrea să pară că “face politică”, dar prin această conduita a refuzat să își exercite rolul constituțional de garant al supremației Constituției și al coerenței sistemului juridic.
Lecția pentru viitor: Când forma juridică ascunde vidul substanțial
Cazul demonstrează că respectarea procedurii nu echivalează cu justiția substanțială. O decizie poate fi tehnic corectă și în același timp să rateze complet esența problemei constituționale și logice.
Când o lege proclamă un principiu fundamental (principiul legalității) dar îl încalcă în propriile dispoziții, problema nu mai este una de “tehnică legislativă” – este una de coerentă juridică fundamentală.
Când instituțiile fundamentale ale statului aleg conservatorismul instituțional în detrimentul principiilor constituționale și al logicii juridice, democrația suferă. Nu prin decizii spectaculoase, ci prin validarea treptată a incoherenței legislative.
Concluzie: Când Curtea Constituțională validează absurdul juridic
Curtea Constituțională există pentru a asigura supremația Constituției și coerentența sistemului juridic, nu pentru a găsi argumente juridice pentru validarea legilor care își încalcă propriile principii fundamentale și trimit la norme abrogate.
Când o lege proclamă “principiul legalității” dar nu stabilește concret drepturile pe care le reglementează, când autoritățile de stat recunosc oficial că “nu au o imagine clară” asupra aplicării acesteia, când calculul efectiv necesită aplicarea unor ordonanțe abrogate cu aproape un deceniu în urmă, iar CCR recunoaște explicit că aceasta are “probleme de legiferare” dar o declară constituțională, toate instituțiile implicate își ratează fundamental menirea.
Cazul deciziei 461/2024 si al celorlalte decizii CCR prin care s-au respins exceptiile similare ale sindicatului, ridicate in alte dosare,va rămâne în istoria dreptului constituțional ca un exemplu perfect de cum sistemul juridic poate funcționa tehnic corect, dar să eșueze spectaculos în a proteja principiile fundamentale. Este o lecție despre diferența dintre aplicarea mecanică a procedurilor și exercitarea efectivă a justiției constituționale.
Decizia nr. 461/2024 va rămâne în istorie ca un exemplu de cum justiția constituțională poate fi simulată, nu exercitată efectiv. Este o lecție dureroasă despre diferența dintre respectarea formei juridice și apărarea substanței constituționale și a coerenței logice.
În final, întrebarea care se ridică nu este dacă CCR a avut dreptul să decidă astfel – evident că a avut. Întrebarea este dacă și-a îndeplinit datoria constituțională de a proteja principiile fundamentale ale statului de drept și de a asigura coerentența sistemului juridic.
Când o lege proclamă principiul legalității dar nu îl respectă, când autoritățile recunosc că nu știu cum s-o aplice, când sistemul trimite la norme abrogate, iar Curtea Constituțională validează această incoerență sistemică, răspunsul este unul categoric negativ.
Lecția pentru România: Instituțiile statului pot funcționa conform procedurilor, pot produce acte juridice tehnic corecte, pot invoca principii constituționale respectabile – și totuși să eșueze complet în a servi binele comun și logica juridică elementară. Democrația nu moare prin lovituri de stat spectaculoase, ci prin validarea treptată a mediocrității instituționale.
Lecția pentru cetățeni: Când sindicate profesionale formulează argumente juridice precise și irefutabile, când documentele oficiale confirmă problemele identificate, când logica elementară este de partea contestatarilor, dar instituțiile aleg confortul în locul corectitudinii, cetățenii trebuie să înțeleagă că dreptatea nu vine automat de la stat – trebuie cucerită și apărată în permanență.
Sindicatul “Diamantul” avea dreptate 100% – și această dreptate nu a fost recunoscută nu din cauza unor argumente juridice superioare, ci din cauza unei instituții care a ales să evite responsabilitatea în locul să o exercite. Aceasta este, poate, cea mai tristă lecție a întregului caz.
Emil Pascut
Justiția constituțională nu înseamnă doar să aplici proceduri corecte – înseamnă să aperi substanța constituțională împotriva formelor fără conținut și să asiguri că legile nu își încalcă propriile principii fundamentale și nu trimit la norme inexistente. Când o instituție ratează această distincție fundamentală, democrația, logica juridică și dreptatea cetățenilor plătesc prețul.
Parlamentul României
Legea nr. 49/2012 privind respingerea Ordonanţei Guvernului nr. 8/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii şi pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor şi a Ordonanţei Guvernului nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare
În vigoare de la 25 martie 2012
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 185 din 22 martie 2012. Formă aplicabilă la zi, 22 mai 2025.
Parlamentul României adoptă prezenta lege.
Articol unic. –
Se respinge Ordonanţa Guvernului nr. 8 din 30 ianuarie 2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii şi pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor şi a Ordonanţei Guvernului nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, adoptată în temeiul art. 1 pct. V.1 din Legea nr. 373/2007 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 31 ianuarie 2008, cu modificările ulterioare.
Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
| p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR, IOAN OLTEAN | PREŞEDINTELE SENATULUI VASILE BLAGA |
Bucureşti, 19 martie 2012.
Nr. 49.
