Într-o Europă a secolului XXI, în care legitimitatea forțelor de ordine se construiește pe transparență, responsabilitate și un parteneriat activ cu cetățeanul, Poliția Română rămâne captivă într-o paradigmă anacronică, moștenită direct din structurile represive ale Miliției. Decalajul nu este unul de natură tehnică sau logistică, ci unul profund, de mentalitate și de concept. În timp ce modelele europene de succes investesc în educație superioară, dezescaladare și manuale de intervenție publice, la București, conducerea Ministerului Afacerilor Interne (MAI) se cramponează de o cultură a secretomaniei și a opacității, apărând cu o rigiditate cazonă un sistem care generează abuz, neîncredere și, în mod tragic, victime.
Acest articol nu este doar o analiză comparativă, ci un rechizitoriu la adresa unei conduceri care, formată în tradiția milițienească, se opune oricărei schimbări radicale. Refuzul de a adopta bunele practici europene nu este o simplă omisiune, ci o politică deliberată de a menține un status quo autoritar, în care forța primează în fața dialogului, iar secretul operațional devine un pretext pentru a ascunde incompetența și a perpetua impunitatea.
ILUZIA SIGURANȚEI PRIN SECRETIZARE: UN PRINCIPIU EȘUAT
Argumentul principal, deși rareori rostit public, care stă la baza refuzului de a publica procedurile de intervenție este că “infractorii vor învăța cum să le ocolească”. Această logică, specifică unei gândiri militare de tip “noi contra ei”, este nu doar falsă, ci și profund dăunătoare pentru contractul social. Ea ignoră o realitate demonstrată în toate democrațiile consolidate: transparența este cea mai eficientă formă de prevenție. Când regulile sunt clare și cunoscute de toți, interacțiunea dintre polițist și cetățean devine predictibilă, reducând drastic riscul de escaladare. Un cetățean care înțelege pașii unei legitimări sau ai unui control este mai puțin anxios și mai cooperant. Un polițist care acționează conform unui manual public este protejat de acuzații false și legitimat în acțiunile sale. Secretizarea, în schimb, naște suspiciune, teamă și reacții imprevizibile, creând un butoi cu pulbere în fiecare interacțiune tensionată.
MODELELE EUROPENE: EDUCAȚIE, TRANSPARENȚĂ ȘI RESPONSABILITATE
Contrastul dintre abordarea MAI și standardele europene este brutal. Nu vorbim de nuanțe, ci de filosofii diametral opuse.
Modelul nordic (Norvegia, Finlanda) se bazează pe educație. Pentru a deveni polițist, un candidat trebuie să absolve un program universitar de trei ani, cu accent pe etică, psihologie, drepturile omului și rolul poliției în societate. Tactica și uzul de forță sunt predate târziu, subordonate principiului fundamental al dezescaladării. Rezultatul? O poliție care se bucură de peste 90% încredere publică și care folosește forța letală doar în situații de o excepționalitate absolută.
Modelul britanic oferă un standard de aur în transparență. Manualul procedural exhaustiv, Authorised Professional Practice (APP), este, în marea sa majoritate, un document public, accesibil oricui, online, de pe telefon. Orice cetățean, jurnalist sau avocat poate verifica, în timp real, dacă un ofițer a acționat corect, de la o percheziție la utilizarea forței. Mai mult, paneluri de control public, formate din cetățeni, analizează cazuri reale de uz de forță și oferă feedback direct poliției, un exercițiu de responsabilitate directă de neimaginat în România.
Aceste modele demonstrează că performanța nu vine din secretizare, ci dintr-un ecosistem în care formarea riguroasă, procedurile transparente și mecanismele de control se susțin reciproc.
REALITATEA DIN ROMÂNIA: OPACITATE, ABUZ ȘI O MOȘTENIRE TOXICĂ
În România, cadrul legal este o perdea de fum. Legea 218/2002 definește misiunea Poliției în termeni generali și vagi, fără a oferi niciun detaliu despre cum trebuie să se desfășoare o intervenție. Legea 17/1996 privind uzul de armă se concentrează aproape exclusiv pe momentul final, al apăsării pe trăgaci, ignorând complet doctrina dezescaladării care ar trebui să prevină acel moment.
Acest vid este umplut de proceduri interne, clasificate, inaccesibile publicului. O căutare a unui “manual de intervenție” al Poliției Române este un exercițiu futil. Secțiunile de “transparență” de pe site-urile oficiale sunt o batjocură birocratică, pline de declarații de avere și rapoarte de activitate, dar goale de conținutul esențial: regulile jocului în interacțiunea cu cetățeanul.
Consecințele sunt documentate pe larg de societatea civilă. Rapoartele APADOR-CH arată o realitate sumbră: cazuri de cetățeni decedați în custodia poliției, precum cel al lui Daniel-Gabriel Dumitrache, și o cultură a impunității validată de statistici șocante. Între 2012 și 2014, din 3.034 de plângeri penale pentru purtare abuzivă, doar 14 (adică 0.46%) au ajuns în instanță. Din 3.301 de plângeri administrative, doar 47 (1.4%) s-au soldat cu sancțiuni. Aceste cifre nu descriu incidente izolate, ci un eșec sistemic deliberat de a trage la răspundere funcționarii care comit abuzuri.
BLOCAJUL REFORMEI: GARDIENII VECHII MENTALITĂȚI DIN VÂRFUL M.A.I.
De ce persistă acest sistem toxic, în ciuda evidențelor și a condamnărilor repetate la CEDO? Răspunsul se află în structurile de decizie ale Ministerului Afacerilor Interne. Ierarhiile sunt populate de cadre formate în tradiția milițienească, pentru care concepte precum “serviciu public”, “justiție procedurală” sau “control civic” sunt fie de neînțeles, fie percepute ca amenințări directe la adresa autorității lor.
Pentru această garnitură de conducere, o reformă reală, de tip european, este de neconceput. Publicarea unui manual de intervenție ar însemna să ofere cetățeanului un instrument prin care să le poată contesta deciziile. O reformă a Academiei de Poliție care să pună accent pe psihologie și comunicare ar submina modelul cazon, bazat pe disciplină oarbă și reacții de forță. Crearea unui mecanism de supraveghere cu adevărat independent ar distruge confortabila cultură a impunității, în care poliția se investighează pe sine, ajungând, previzibil, la concluzia că nu a greșit cu nimic.
Acești decidenți se opun oricărei schimbări radicale de concept pentru că însăși viziunea lor despre ordine publică este una primitivă, autoritară. Ei nu conduc un serviciu public, ci comandă o trupă. Pentru ei, cetățeanul nu este un partener, ci un subiect care trebuie controlat. În această logică, transparența este o vulnerabilitate, iar responsabilitatea, o slăbiciune.
O REFORMĂ IMPOSIBILĂ FĂRĂ O SCHIMBARE DE GARNITURĂ
Poliția Română se află la o răscruce istorică. Drumul european, demonstrat de modelele de succes, duce către o instituție legitimă, eficientă și respectată, care își protejează deopotrivă cetățenii și propriii angajați corecți. Drumul pe care o menține actuala conducere a MAI și IGPR duce însă înapoi, către o epocă a fricii, a arbitrariului și a abuzului, specifică Miliției.
Problema nu este lipsa de soluții, ci lipsa de voință la nivel decizional. Oricâte strategii și planuri de reformă ar fi scrise pe hârtie, ele vor rămâne literă moartă atâta timp cât implementarea lor este lăsată pe mâna celor care se opun din principiu filosofiei din spatele lor. Adevărata reformă a Poliției Române nu va începe cu manuale noi sau cu programe de training, ci cu o schimbare fundamentală la vârful Ministerului Afacerilor Interne. Doar o nouă generație de lideri, cu o viziune democratică și europeană, poate scoate această instituție esențială din umbra toxică a trecutului său milițienesc și o poate transforma, în sfârșit, într-un serviciu public demn de o societate liberă.
Vitalie Josanu
