Pe 14.10.2025, avem termen la Curtea de Apel Suceava, pentru declasificarea OMAI/S108/2011!
Mai jos aveti Notele noastre (rodul muncii lui Emil Pascut. Unii sunt cu tik-tokaiala, altii cu cartea)depuse pentru demontarea apararilor formulate de MAI.
Vitalie Josanu
RĂSPUNS RECLAMANT LA ÎNTÂMPINAREA PÂRÂTULUI MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
în dosar 248/39/2025
Către,
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. 248/39/2025 Complet: C2 F
Reclamant: RUSU SEBASTIAN-ALIN, cu domiciliul procesual ales la sediul Sindicatului Polițiștilor din România „Diamantul” din București, Strada Ienăchiță Văcărescu nr. 17A, ap. 1, sector 4
Pârât: MINISTERUL AFACERILOR INTERNE, cu sediul în București, Piața Revoluției nr. 1A, sector 1
Onorată Instanță,
Subsemnatul, Rusu Sebastian-Alin, în calitate de reclamant în cauza de față, formulez prezentul răspuns la întâmpinarea depusă de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne (M.A.I.), prin care solicit respectuos respingerea în integralitate a excepțiilor și apărărilor invocate, ca fiind vădit neîntemeiate și formulate cu rea-credință, și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii mele astfel cum a fost formulată, pentru următoarele considerente detaliate:
I. CU PRIVIRE LA EXCEPȚIILE PROCESUALE INVOCATE
1. Asupra excepției netimbrării acțiunii
Solicităm respectuos respingerea acestei excepții ca fiind rămasă fără obiect. Acțiunea a fost timbrată în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 80/2013, iar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 50 de lei, a fost înregistrată și depusă la dosarul cauzei odată cu cererea de chemare în judecată.
2. Asupra excepției lipsei de interes
Excepția lipsei de interes, invocată de pârâtul MAI, este neîntemeiată, fiind contrazisă atât de legislația specială în materie, cât și de jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului.
a) Asupra dreptului necondiționat de a contesta clasificarea, conferit de lege oricărei persoane
Pârâtul M.A.I. își fundamentează această excepție pe regulile generale din contenciosul administrativ, ignorând cu desăvârșire textul legii speciale care guvernează acest litigiu. Art. 20 din Legea nr. 182/2002 prevede explicit:
“Orice persoană fizică sau juridică română poate face contestație la autoritățile care au clasificat informația respectivă, împotriva clasificării informațiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum și împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare.”
Textul de lege instituie un drept de acțiune publică, o formă de actio popularis, prin care legiuitorul a înțeles să permită un control civic asupra actelor de clasificare a actelor normative, tocmai pentru a preveni abuzurile autorităților publice de a sustrage informații de interes public (acte normative) de la accesul neîngrădit al cetățenilor.
Legea 544/2001 nu condiționează dreptul de acces la informații publice de dovedirea unui interes personal, direct sau vătămat, pentru că chiar legea instituie prezumția existenței interesului “public” care înglobează toate interesele personale ale cetățenilor.
În mod rațional, Legea 182/2002 nu condiționează, de dovedirea unui interes personal, formularea și susținerea unei cereri de declasificare, ca mijloc procedural pentru protecția dreptului de acces la informație de interes public.
Mai mult, în cazul specific al informațiilor de interes public care au forma actelor normative, legiuitorul obligă emitenții ca să procedeze din oficiu:
- la publicarea în MO, ca mijloc de intrare în vigoare (Legea 24/2000);
- la publicare ca modalitate de aducere la cunoștință generală (Legea 544/2001, art. 5 alin. 1 lit. a)
Pe cale de consecință, ori de câte ori o autoritate publică nu își îndeplinește din oficiu obligația de publicare a unui act normativ în vederea intrării în vigoare și obligația de publicitate a actului normativ care reglementează organizarea și funcționarea instituției, se naște automat o încălcare instantanee a dreptului de acces la informație de interes public, fără a mai fi necesar să existe – în cazul actelor normative – o cerere de comunicare și un refuz al autorității.
b) Confirmarea prin jurisprudența ÎCCJ
Acest principiu este confirmat de jurisprudența supremă prin Decizia ÎCCJ nr. 37/2015 (Complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), care a statuat cu caracter obligatoriu că dreptul de acces la informații de interes public prevăzut de Legea nr. 544/2001 este garantat oricărei persoane, fără a fi necesară justificarea unui interes personal.
Prin această decizie, ÎCCJ a stabilit principii fundamentale aplicabile prin analogie și în prezenta cauză:
- Dreptul la informație nu este condiționat de justificarea unui interes: Instanța supremă a confirmat că “orice persoană are dreptul să solicite şi să obţină de la autorităţile şi instituţiile publice, în condiţiile prezentei legi, informaţiile de interes public”
- Excepțiile sunt de strictă interpretare: ÎCCJ a reținut că “textul legal amintit instituie o excepţie şi ţinând cont că excepţiile sunt de strictă interpretare”, principiu aplicabil și excepțiilor de la clasificare
- Echilibrul între drepturi: Decizia evidențiază necesitatea “justului echilibru, esenţial într-o societate democratică, între dreptul la informare şi dreptul la viaţă privată”
Prin urmare, excepția invocată de pârât este inadmisibilă, deoarece încearcă să impună o condiție de admisibilitate – dovedirea interesului – pe care legea specială nu o prevede și care este contrară jurisprudenței obligatorii a instanței supreme.
c) Perspectiva CEDO – dreptul la informație ca drept fundamental
În cauza Roșiianu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un jurnalist care solicită acces la informații publice are un interes privat și profesional evident, iar dreptul său la informație este un “drept civil” în sensul art. 6 § 1 din Convenție.
d) Asupra existenței interesului personal demonstrat prin dosarul conexat 280/39/2025
Subsemnatul am formulat acțiunea înregistrată cu nr. 280/39/2025 pe rolul aceleiași instanțe, prin care solicit anularea OMAI 182/2009 privind cercetarea la fata locului, a sancțiunii disciplinare aplicată prin Dispoziția nr. 1217114/23.01.2025 și a respingerii contestației prin Dispoziția IGPF nr. 3339/14.04.2025. Primul termen de judecată a avut loc la 10.07.2025, următorul fiind fixat pentru 07.08.2025.
Interesul personal direct și actual rezultă din următoarele elemente juridice:
- regulile de permanentă, în special Art. 42 din OMAI S/108/2011 constituie un temei juridic esențial în dosarul 280/39/2025
Sancțiunea disciplinară contestată în dosarul 280 mi-a fost aplicată pentru nerespectarea obligației de permanență la domiciliu în afara programului de muncă. Art. 42 din OMAI S/108/2011 prevede că “Serviciul de permanență se asigură prin prezența permanentă în unitate/structură, cu excepția celui aflat la continuitatea conducerii”, constituind fundamentul juridic pentru demonstrarea ilegalității obligării polițiștilor cu funcții de execuție să asigure permanența de la domiciliu.
- Prejudiciul financiar direct și actual
Ca urmare directă a sancțiunii disciplinare, mi-a fost sistată majorarea salarială prevăzută de art. VIII din OUG 26/2024 prin Dispoziția nr. 1217527/06.05.2025.
- Încălcarea dreptului la apărare
Menținerea clasificării OMAI S/108/2011 îngreunează în mod direct apărarea în dosarul 280/39/2025, încălcând principiul contradictorialității și dreptul la un proces echitabil garantat de art. 21 din Constituție și art. 6 din CEDO.
- Cunoașterea de către pârâți a interesului și a dosarului 280/39/2025
Pârâții M.A.I., I.G.P.F. și I.T.P.F. Sighetu Marmației sunt aceiași în ambele dosare și cunosc din dosarul 280/39/2025, natura concretă a interesului subsemnatului în declasificarea ordinului S/108/2011. Invocarea lipsei de interes în aceste circumstanțe constituie un abuz procesual manifest.
3. Asupra excepției prescripției dreptului la acțiune
Această excepție este neîntemeiată pe multiple paliere distincte și cumulative:
a) Asupra naturii juridice a actului contestat
Obiectul prezentei acțiuni îl constituie actul administrativ normativ OMAI S/108/2011, contestat inclusiv sub aspectul caracterului său clasificat.
Pârâtul M.A.I. nu a făcut dovada existenței unui act administrativ individual, distinct de ordinul normativ, prin care să se fi dispus în mod expres clasificarea.
În absența dovedirii unei astfel de dispoziții individuale, întregul litigiu trebuie să fie guvernat de normele procedurale aplicabile actelor administrative normative.
b) Ineficiența juridică a comunicării din 04.11.2024 și frauda procedurală organizată de pârâții MAI SI IGPF
Pârâtul MAI fundamentează întreaga excepție pe premisa falsă că la data de 04.11.2024 ar fi comunicat un “răspuns” la plângerea prealabilă. În realitate, la acea dată, pârâtul a emis adresa nr. 58386, al cărei conținut integral este următorul:
“Vă facem cunoscut că în conformitate cu prevederile art. 6¹ din OG nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, cu modificările și completările ulterioare, petiția dumneavoastră înregistrată cu numărul de mai sus, adresată Ministerului Afacerilor Interne a fost analizată și transmisă pentru soluționare la Inspectoratul General al Poliției de Frontieră.”
Analiza juridică a textului de mai sus demonstrează fără echivoc că acest document nu este un răspuns pe fond, ci o simplă adresă de declinare catre o alta institutie, spre competentă soluționare. Fraza cheie “transmisă pentru soluționare” dovedește că M.A.I. nu a soluționat plângerea, ci doar a redirecționat-o.
FRAUDA PROCEDURALĂ ORGANIZATĂ DE PÂRÂȚI
Ceea ce urmează este o demonstrație flagrantă de rea-credință din partea ambilor pârâți (M.A.I. și I.G.P.F.), care au orchestrat în mod deliberat o fraudă procedurală pentru a tergiversa și a epuiza drepturile subsemnatului:
- Prima etapă a fraudei – M.A.I. redirecționează știind că I.G.P.F. nu este competent: Pe 04.11.2024, M.A.I. redirecționează plângerea către I.G.P.F., deși cunoștea foarte bine că I.G.P.F. nu are competența de a declasifica un ordin emis de M.A.I. Aceasta nu a fost o eroare de bună-credință, ci o manevră deliberată.
- A doua etapă a fraudei – I.G.P.F. se declară incompetent după 4 săptămâni: Abia pe 02.12.2024, după 4 săptămâni de tergiversare, I.G.P.F. răspunde subsemnatului prin adresa nr. 641139 că nu este competent să soluționeze cererea de declasificare, confirmând exact ceea ce ambii pârâți știau de la început.
- Obiectivul fraudei – epuizarea drepturilor reclamantului: Prin această manevră coordonată, pârâții au urmărit:
- Tergiversarea răspunsului real si competent
- Epuizarea răbdării și resurselor reclamantului
- Crearea unei aparențe false de respectare a procedurii
- Manipularea termenelor de prescripție prin crearea unor acte administrative inapte
Raspunsul din 4.11.2024 este, prin natura sa, nelegal si inapt să declanșeze curgerea termenului de prescripție, iar invocarea sa în acest scop de către pârâtul MAI constituie un abuz de drept procesual și o continuare a fraudei și în fața instanței de judecată.
c) Respectarea termenului de 6 luni, calculat de la singurul răspuns relevant
Singurul act care poate fi considerat răspuns pe fond este cel emis de I.G.P.F., comunicat la data de 2 decembrie 2024. Aplicând regulile art. 181 C.proc.civ., termenul de 6 luni se împlinește la data de 2 iunie 2025.
Acțiunea subsemnatului a fost depusă la 21 mai 2025, deci cu 12 zile înainte de expirarea termenului legal. Prin urmare, chiar și în logica pârâtului, excepția este neîntemeiată faptic.
d) Inaplicabilitatea termenului de prescripție în virtutea naturii normative a actului
În subsidiar, chiar dacă, prin absurd, termenul ar fi fost depășit, excepția tot ar fi neîntemeiată. Obiectul litigiului este un act administrativ normativ. Conform art. 7 alin. (1¹) din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă împotriva unui astfel de act se poate formula “oricând”.
Acest regim special, care recunoaște vătămarea continuă produsă de actele normative, face ca un termen fix de prescripție să fie incompatibil cu spiritul legii.
e) Spiritul legii (ratio legis)
Art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 înlătură obligativitatea plângerii prealabile pentru actele normative introduse in circuitul civil, demonstrând intenția legiuitorului de a facilita accesul la justiție, nu de-al îngrădi prin termene rigide în cazul actelor normative.
II. CU PRIVIRE LA APĂRĂRILE PE FONDUL CAUZEI
Apărările de fond ale pârâtului se bazează pe o confuzie fundamentală, întreținută în mod voit: confuzia dintre controlul de legalitate, pe care subsemnatul îl solicit, și o pretinsă putere discreționară (de oportunitate), pe care pârâtul și-o arogă în mod nelegal.
a) Obiectul acțiunii: restabilirea legalității prin declasificarea unei informații de interes public clasificate ilegal
NU solicităm instanței să judece dacă decizia de a clasifica a fost oportună, ci să verifice dacă a fost legală. Distincția este fundamentală:
INFORMAȚIA DE INTERES PUBLIC – REGIMUL JURIDIC PRINCIPAL
OMAI S/108/2011 este, prin natura sa, o informație de interes public conform art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001, deoarece:
- Este un act normativ care reglementează organizarea și funcționarea unei autorități publice
- Privește direct activitățile M.A.I. și ale structurilor subordonate
- Stabilește drepturi și obligații pentru cetățeni (accesul în sedii) și pentru angajați
- Intră în categoria actelor pe care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 544/2001 obligă autoritățile să le comunice din oficiu
EXCEPȚIA DE LA TRANSPARENȚĂ – REGIMUL JURIDIC SECUNDAR
Clasificarea acestei informații de interes public constituie o excepție de la regimul principal de transparență. Conform principiilor stabilite de ÎCCJ prin Decizia nr. 37/2015, “excepțiile sunt de strictă interpretare”.
Pentru ca această excepție să fie legală, pârâtul trebuie să demonstreze cumulativ:
- Existența unui prejudiciu real conform art. 15 lit. e) din Legea 182/2002
- Respectarea interdicțiilor exprese de la art. 33 din Legea 182/2002
- Încadrarea în categoriile prevăzute de propria sa listă (OMAI 66/2009)
- Proporționalitatea măsurii cu scopul urmărit
CONTROLUL DE LEGALITATE SOLICITAT
Acest control este nu doar permis, ci și obligatoriu în virtutea art. 20 din Legea nr. 182/2002, mai ales când decizia administrativă restrânge exercițiul unor drepturi fundamentale, precum:
- Dreptul la informație (art. 31 din Constituție)
- Dreptul la un proces echitabil (art. 21 din Constituție)
- Libertatea de exprimare (art. 10 din CEDO)
CONCLUZIA JURIDICĂ
Nu cerem instanței să înlocuiască aprecierea pârâtului cu a sa, ci să constate încălcarea legii și să restabilească legalitatea prin declasificarea unei informații care nu putea fi legal clasificată.
b) Asupra lipsei marjei de apreciere (oportunitate) în materia clasificării informațiilor de interes public
Puterea discreționară a pârâtului este inexistentă în acest domeniu specific, deoarece nu discutăm despre o informație oarecare, ci despre o informație de interes public care beneficiază de un regim legal de protecție constituțională.
REGIMUL JURIDIC IMPERATIV AL INFORMAȚIILOR DE INTERES PUBLIC
Legea nr. 544/2001 stabilește un principiu fundamental prin art. 1: “Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public (…) constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice”.
Acest principiu nu lasă loc pentru discreție administrativă. Autoritatea publică nu poate decide dacă să facă publică sau nu o informație de interes public. Obligația de transparență este imperativă.
LIMITAREA STRICTĂ A EXCEPȚIILOR
Singurele situații în care o informație de interes public poate fi exceptată sunt cele prevăzute limitativ la art. 12 din Legea 544/2001, printre care și informațiile clasificate “potrivit legii”.
Această formulare “potrivit legii” nu conferă autorității o marjă de apreciere, ci impune respectarea strictă a condițiilor legale de clasificare. Autoritatea are:
- Obligația de a nu clasifica informațiile care nu întrunesc condițiile legale
- Obligația de a declasifica, din oficiu, informațiile care nu mai întrunesc aceste condiții
CONFIRMAREA PRINCIPIULUI PRIN JURISPRUDENȚA SUPREMĂ
Decizia ÎCCJ nr. 37/2015 confirmă că în materia informațiilor de interes public, “excepțiile sunt de strictă interpretare” și că refuzul de acces trebuie justificat concret, nu lăsat la aprecierea discreționară a autorității.
APLICAREA ÎN PREZENTA CAUZĂ
În cazul OMAI S/108/2011, pârâtul nu a avut niciodată o “marjă de apreciere” dacă să îl clasifice sau nu. Fiind o informație de interes public, ordinul trebuia să rămână public, cu excepția situației în care ar fi întrunite toate condițiile cumulative pentru clasificare.
Prin probatoriul administrat, am demonstrat că aceste condiții nu sunt întrunite, motiv pentru care refuzul pârâtului nu este exercitarea unei puteri discreționare, ci neîndeplinirea unei obligații legale imperativă.
c) Inexistența puterii discreționare în contextul încălcării unei norme imperative prohibitive
Chiar dacă ar fi existat o marjă de apreciere, aceasta este complet anihilată de art. 33 din Legea nr. 182/2002, care prevede o normă imperativă prohibitivă:
“Este interzisă clasificarea ca secrete de serviciu a informațiilor care, prin natura sau conținutul lor, sunt destinate să asigure informarea cetățenilor asupra unor probleme de interes public sau personal, pentru favorizarea ori acoperirea eludării legii sau obstrucționarea justiției.”
Formularea “Este interzisă” nu lasă loc de interpretare. Nu este o normă permisivă, ci o interdicție absolută. Din moment ce OMAI S/108/2011 conține informații de interes public și personal (ex: accesul cetățenilor în sedii, obligații de serviciu pentru polițiști), pârâtul M.A.I. nu a avut niciodată o marjă de oportunitate pentru a decide clasificarea.
Acesta avea o obligație legală strictă de a NU clasifica ordinul. Decizia sa de a-l clasifica nu este o chestiune de apreciere, ci o încălcare directă a unei interdicții legale exprese.
d) Asupra interpretării corecte a excepției de la liberul acces (art. 12 din Legea nr. 544/2001) și a jurisprudenței obligatorii ÎCCJ
Pârâtul se apără invocând art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 544/2001, care exceptează de la liberul acces informațiile din domeniul ordinii publice “dacă fac parte din categoriile informaţiilor clasificate, potrivit legii”.
Pârâtul omite însă esențialul: sintagma “potrivit legii” nu este o simplă formalitate, ci o condiție de fond. Aceasta înseamnă că excepția de la transparență se aplică doar informațiilor care au fost clasificate în mod legal, cu respectarea tuturor condițiilor și interdicțiilor impuse de Legea nr. 182/2002.
JURISPRUDENȚA OBLIGATORIE A ÎCCJ CONFIRMĂ INTERPRETAREA RESTRICTIVĂ
Decizia ÎCCJ nr. 37/2015 (Complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), cu caracter obligatoriu potrivit art. 521 alin. (3) C.proc.civ., a statuat principii fundamentale aplicabile prin analogie:
- Excepțiile sunt de strictă interpretare: ÎCCJ a reținut că “textul legal amintit instituie o excepţie şi ţinând cont că excepţiile sunt de strictă interpretare”, principiu aplicabil direct și excepțiilor de la clasificare.
- Protecția trebuie justificată concret: Instanța supremă a subliniat necesitatea “justului echilibru, esenţial într-o societate democratică, între dreptul la informare şi dreptul la viaţă privată”, ceea ce impune autorității sarcina de a demonstra concret necesitatea restricției.
- Tehnica anonimizării ca alternativă: ÎCCJ a stabilit că “accesul la informaţiile de interes public se realizează prin anonimizarea informaţiilor cu privire la datele cu caracter personal; refuzul de acces la informaţiile de interes public, în condiţiile în care informaţiile cu privire la datele personale sunt anonimizate, este nejustificat”.
APLICAREA PRINCIPIILOR ÎN PREZENTA CAUZĂ
Prin analogie cu principiile stabilite de ÎCCJ, în prezenta cauză:
- Nu este suficient ca un document să poarte o ștampilă “secret de serviciu” pentru a fi automat exceptat
- Instanța trebuie să verifice dacă acea clasificare a fost făcută “potrivit legii”
- Pârâtul trebuie să demonstreze concret prejudiciul care ar rezulta din declasificare
- Dacă informațiile pot fi parțial anonimizate, refuzul total devine nejustificat
Or, așa cum vom arăta în continuare, OMAI S/108/2011 a fost clasificat cu încălcarea legii, motiv pentru care nu poate beneficia de excepția de la art. 12 din Legea nr. 544/2001.
e) Competența deplină a instanței de a cenzura refuzul de declasificare, conferită expres de Legea nr. 182/2002 și confirmată de CCR
Însăși legea pe care pârâtul o invocă pentru a-și justifica secretomania îi contrazice apărarea. Articolul 20 din Legea nr. 182/2002 prevede, fără echivoc:
“Orice persoană fizică sau juridică română poate face contestație la autoritățile care au clasificat informația respectivă, împotriva clasificării informațiilor […]. Contestaţia va fi soluționată în condițiile legii contenciosului administrativ.”
Prin această trimitere explicită, legiuitorul special a învestit instanța de contencios administrativ cu o competență de fond, nu doar formală. Aceasta înseamnă că instanța nu doar că poate, ci este obligată să analizeze, printr-o procedură de contradictorialitate, dacă refuzul autorității de a declasifica un act este justificat din perspectiva condițiilor legale incidente.
Încercarea pârâtului de a sugera că instanța nu poate intra în analiza oportunității menținerii clasificării reprezintă o ignorare deliberată a textului de lege care îi conferă instanței exact această competență.
f) Asupra principiului constituțional al controlului judecătoresc (perspectiva Deciziei CCR nr. 21/2018)
Acest principiu legal este întărit de raționamentul Curții Constituționale din Decizia nr. 21/2018, care, deși vizează o altă materie, statuează un principiu constituțional universal: decizia finală privind conflictul dintre secretul de stat și dreptul la un proces echitabil aparține judecătorului, nu autorității administrative emitente.
Curtea a reținut că o soluție legislativă care “atribuie decizia de refuz al accesării informaţiilor clasificate cu valoare probatorie în procesul penal unei autorităţi administrative (…) echivalează cu un impediment în calea dreptului de informare al inculpatului, cu consecinţe directe asupra dreptului său la un proces echitabil, impediment care nu este supus niciunei forme de control judiciar”.
A permite unei autorități administrative să blocheze accesul la un act esențial într-un proces este “inadmisibil într-o societate democratică”.
g) Asupra obligației statului de a justifica ingerința în dreptul la informare (perspectiva cauzei Roșiianu c. României)
Refuzul de a declasifica un act normativ de interes public constituie o ingerință în dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din Convenție. Potrivit jurisprudenței CEDO, o astfel de ingerință este contrară Convenției dacă nu este “prevăzută de lege”, nu urmărește un “scop legitim” și nu este “necesară într-o societate democratică”.
În cauza Roșiianu, Curtea a constatat că Guvernul “nu a prezentat niciun argument pentru a demonstra că ingerința în dreptul reclamantului era prevăzută de lege sau că urmărea unul sau mai multe scopuri legitime”.
În mod similar, în prezenta cauză, pârâtul M.A.I. invocă riscuri generice, fără a demonstra concret și specific cum anume declasificarea ar produce un prejudiciu real, eșuând astfel în a-și justifica ingerința.
h) Standardele europene și internaționale privind accesul la informații clasificate
1. JURISPRUDENȚA CJUE – CAUZA LEINO-SANDBERG C. PARLAMENTULUI EUROPEAN (C-761/18 P)
Marea Cameră a Curții de Justiție a Uniunii Europene a stabilit prin Hotărârea din 21 ianuarie 2021 principii fundamentale aplicabile direct în prezenta cauză:
Principiul persistenței interesului juridic:
“Faptul că un document este, eventual, deja accesibil publicului din alte surse nu anulează interesul unei persoane de a solicita accesul la versiunea oficială și autentică a acestui document, deținută de instituția Uniunii Europene în cauză.” (paragraful 51)
Aplicare în speță: Chiar dacă art. 42 din OMAI S/108/2011 a fost citat în spațiul public, subsemnatul am interes juridic continuu pentru accesul la versiunea oficială și integrală a ordinului, singura care beneficiază de autenticitate, fiabilitate și efect juridic.
Dreptul la autenticitate administrativă: CJUE a statuat că doar instituția deținătoare poate confirma versiunea oficială și integrală a documentului. În cazul nostru, doar M.A.I. poate confirma că textul invocat în sancționarea mea este cel autentic și complet.
Prevalența Regulamentului 1049/2001: Curtea a subliniat că toate cererile de acces trebuie evaluate în temeiul acestui regulament, chiar și în cazul documentelor deja apărute în alte formate pe internet. Prin analogie, în dreptul român, toate cererile trebuie evaluate conform Legii 544/2001 și 182/2002.
2. PRINCIPIILE DE LA JOHANNESBURG – STANDARDUL INTERNAȚIONAL
România, ca stat membru al Consiliului Europei și parte la tratatele internaționale, este obligată să respecte Principiile de la Johannesburg privind Securitatea Națională, Libertatea de Exprimare și Accesul la Informație (1995):
Principiul 11 – Regula generală privind accesul:
“Toți au dreptul de a obține informații de la autoritățile publice, inclusiv informații referitoare la securitatea națională.”
Aplicare: OMAI S/108/2011 reglementează accesul cetățenilor în sediile poliției și obligațiile de serviciu ale funcționarilor – informații de interes public, nu de securitate națională.
Principiul 13 – Interesul public primează:
“În toate legile și deciziile privind dreptul de a obține informații, interesul public în cunoașterea informației va fi o considerație primordială.”
Aplicare: Interesul public în transparența regulilor de acces în instituții și a obligațiilor funcționarilor prevalează asupra oricărei pretinse nevoi de secretizare.
Principiul 16 – Interzicerea clasificării pentru ascunderea ilegalităților:
“Informațiile nu pot fi reținute pe motive de securitate națională dacă scopul principal este de a proteja guvernul de situații jenante sau de dezvăluirea unor fapte ilegale.”
Aplicare: Clasificarea OMAI S/108/2011 servește exact acest scop interzis – ascunderea practicii ilegale de muncă forțată neplătită (permanența la domiciliu).
Principiul 19 – Dreptul universal de contestare:
“Orice persoană căreia i s-a refuzat informația de către un organ public are dreptul de a contesta acest refuz în fața unui organ independent.”
Aplicare: Confirmă dreptul subsemnatului de a contesta clasificarea, independent de demonstrarea unui interes personal.
3. JURISPRUDENȚA GUJA C. MOLDOVA – APLICAREA PRINCIPIILOR
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Guja c. Moldova (§ 74), a aplicat explicit Principiile de la Johannesburg, stabilind că:
- Divulgarea informațiilor despre practici ilegale în cadrul autorităților publice este de interes public major
- Buna-credință a celui care dezvăluie informația se prezumă când scopul este combaterea ilegalităților
- Autoritățile nu pot invoca clasificarea pentru a ascunde încălcări ale legii
Aplicare în speță: Demersul subsemnatului de declasificare vizează tocmai dezvăluirea modului în care ordinul clasificat este folosit pentru impunerea ilegală a muncii neplătite, situație identică cu cea protejată în Guja.
i) Asupra obligației autorității de a justifica restrângerea accesului la informație și a rolului instanței de a cenzura această justificare
Principiile fundamentale ale unui stat de drept democratic impun obligații stricte pentru autoritățile publice atunci când acestea restrâng drepturi fundamentale. Așa cum a statuat, cu valoare de principiu, Curtea Constituțională a Republicii Moldova în Hotărârea nr. 19 din 22.06.2015, într-o chestiune similară privind secretizarea informațiilor de interes public:
- Sarcina probei aparține autorității: Justificarea interesului legitim pentru secretizare se fundamentează pe gravitatea prejudiciului, autoritățile publice urmând “să demonstreze că divulgarea informației ar amenința în mod grav” siguranța națională sau un alt interes protejat.
- Aplicarea testului de proporționalitate este obligatorie: Autoritatea trebuie să pună în balanță interesul protejat prin secretizare și interesul public de a cunoaște informația, iar “cu cât mai mare este ingerința în cazul unui drept constituțional, cu atât mai argumentate trebuie să fie premisele pe care aceasta se sprijină”.
- Instanța nu trebuie să dea dovadă de deferență judiciară: Atunci când măsura este contestată, instanțele de contencios administrativ “nu trebuie să dea dovadă de deferență judiciară, ci să procedeze la efectuarea testului de proporționalitate”.
În prezenta cauză, pârâtul M.A.I. nu doar că nu a demonstrat existența unui prejudiciu grav, dar solicită instanței exact contrariul principiilor enunțate: să arate deferență și să se abțină de la a-i cenzura decizia, deși această cenzură este esența controlului de legalitate.
j) Asupra scopului real și ilegitim al clasificării – frauda la lege și abuzul sistemic
Pârâtul nu a menținut clasificarea OMAI S/108/2011 pentru a proteja un interes public legitim, ci pentru a atinge un scop ilicit: acela de a-și crea un instrument de presiune și abuz asupra propriilor angajați, prin eludarea legii.
FRAUDA LA LEGE PRIN MENȚINEREA CLASIFICĂRII
Așa cum am arătat pe larg în cererea de chemare în judecată, scopul real al menținerii secretului a fost:
- Facilitarea interpretărilor abuzive și înșelătoare: Managementul a exploatat caracterul secret “pentru a impune interpretări selective ale prevederilor sale, fără posibilitatea verificării conținutului real”.
- Impunerea unor obligații de serviciu ilegale: Precum mii de ore de permanență neplătită de la domiciliu, justificate prin “interpretări juridice frauduloase” ale acestui ordin secret.
- Obstrucționarea accesului la justiție: Prin îngreunarea consultanței juridice specializate, deoarece ordinul nu poate fi prezentat unui avocat sau sindicatului.
- Eludarea legii și a transparenței: Clasificarea devenind “exclusiv un instrument de obstrucționare a transparenței și de eludare a legii”.
CONTINUAREA FRAUDEI ÎN FAȚA INSTANȚEI
Frauda procedurală organizată de pârâți în faza administrativă (ping-pong-ul între M.A.I. și I.G.P.F.) se continuă și în fața instanței prin:
- Invocarea cu rea-credință a unui act administrativ inapt (adresa din 04.11.2024) ca fiind “răspuns”
- Tăcerea deliberată asupra fraudei procedurale organizate cu I.G.P.F.
- Refuzul persistent de a declasifica, în ciuda evidențelor că ordinul nu mai întrunește condițiile legale
Acest scop fraudulos plasează actul de clasificare sub incidența directă a art. 33 din Legea nr. 182/2002, care prevede o normă imperativă prohibitivă. Deoarece scopul menținerii clasificării este tocmai cel interzis de lege, actul însuși devine nelegal.
k) Asupra ilegalității intrinseci a clasificării ordinului (perspectiva jurisprudențială)
Sentința Civilă nr. 2124/2023 a Curții de Apel București a tranșat deja o speță identică, stabilind că un regulament de organizare și funcționare al unui inspectorat județean de poliție conține, prin natura sa, informații de interes public, iar “în temeiul art. 33 din Legea nr. 182/2002, clasificarea unor astfel de informații este interzisă”.
Instanța a mai reținut faptul că regulamentul de la eșalonul superior (al IGPR) nu este clasificat, la fel cum, în cazul de față, numeroase alte acte normative ce reglementează organizarea MAI sunt publice.
l) Asupra declasificării de facto a conținutului esențial al ordinului și a lipsei dovedite a oricărui prejudiciu
Articolul central pe care pârâtul încearcă să îl ascundă accesului public, articolul 42 din OMAI S/108/2011, care reglementează obligația executării serviciului de permanență la sediul unității, este deja declasificat în fapt. Această prevedere a fost citată integral în nenumărate rânduri în spațiul public, în adrese oficiale, în acțiuni în instanță și în dezbateri sindicale, inclusiv în prezenta cerere de chemare în judecată.
Consecințele juridice sunt clare:
- Scopul clasificării a devenit caduc: Din moment ce conținutul esențial al ordinului este public și intens dezbătut, menținerea formală a clasificării “SECRET DE SERVICIU” este un act lipsit de orice finalitate legitimă. Nu se mai poate proteja o informație care este deja cunoscută.
- Proba reală a lipsei de prejudiciu: Faptul că această prevedere circulă liber în spațiul public de ani de zile fără ca pârâtul M.A.I. să poată indica un singur prejudiciu concret adus securității naționale sau ordinii publice demonstrează, mai bine decât orice argument teoretic, că afirmațiile pârâtului privind riscurile dezvăluirii sunt pur speculative și nefondate. Testul prejudiciului a fost deja realizat în practică, iar rezultatul este evident: prejudiciul este inexistent.
- Menținerea clasificării în acest context are un scop ilegitim: Singurul scop real al menținerii secretului este acela de a împiedica accesul neîngrădit la conținutul normei, de a frauda drepturile financiare ale salariaților și de a obstrucționa justiția, permițând conducerii să ascundă alte prevederi care le-ar putea fi defavorabile.
m) Asupra inopozabilității normelor față de public și a absurdității juridice create
O problemă fundamentală care anulează orice justificare a clasificării este faptul că OMAI S/108/2011 reglementează, printre altele, procedura de acces a cetățenilor în unitățile de poliție. Acești cetățeni, care nu dețin și nu pot deține autorizații de acces la informații clasificate, sunt supuși unor drepturi și obligații pe care, legal, nu au cum să le cunoască.
Prin clasificarea acestor norme, ele devin inopozabile publicului larg. Un principiu fundamental de drept este că nimeni nu poate fi obligat să respecte o normă care nu îi este adusă la cunoștință. A pretinde cetățenilor, parlamentarilor, magistraților sau reprezentanților presei să respecte reguli de acces “secrete” este o absurditate juridică și o încălcare flagrantă a principiului securității raporturilor juridice.
Cum poate fi o informație “secretă”, dar în același timp o regulă de conduită pentru public?
Această împrejurare probează, fără dubiu, încălcarea directă a art. 33 din Legea nr. 182/2002, care interzice explicit “clasificarea ca secrete de serviciu a informațiilor care, prin natura sau conținutul lor, sunt destinate să asigure informarea cetățenilor asupra unor probleme de interes public sau personal”. Procedura de acces într-o instituție publică este, prin excelență, o astfel de informație.
n) Existența unui regulament anterior cu același obiect și cu caracter nesecret
Actul normativ anterior, Regulamentul nr. 459/2003, care reglementa exact aceeași materie (serviciul de permanență și accesul în unități), a avut caracter NESECRET.
Dacă aceeași materie a fost reglementată timp de ani de zile prin Regulamentul nr. 459/2003 NESECRET, fără ca să se producă vreun prejudiciu pentru siguranța națională, atunci nu poate exista nicio justificare pentru clasificarea aceleiași materii prin OMAI S/108/2011.
Pârâtul nu oferă nicio explicație pentru această schimbare radicală de abordare, ceea ce demonstrează caracterul evident arbitrar al deciziei de clasificare.
Nu se poate justifica din punct de vedere legal ca aceleași informații să fie publice într-o perioadă și secrete în alta, fără o modificare substanțială a împrejurărilor de fapt care să justifice această schimbare.
o) Dovada că standardul de clasificare prevede obligația declasificării și confirmarea de către pârât
Chiar pârâtul M.A.I. confirmă în întâmpinare principiul fundamental al obligativității declasificării atunci când condițiile nu mai sunt îndeplinite:
“Potrivit regulilor instituite prin art. 4 din Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate în România – aprobate prin H.G. nr. 585/2002, informațiile sunt clasificate în raport cu importanța pe care o au pentru securitatea națională și de consecințele ce s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării lor neautorizate, același text normativ precizând că informațiile a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat se clasifică secrete de serviciu.”
Această recunoaștere este o dovadă directă că pârâtul însuși admite că clasificarea trebuie să fie justificată de un prejudiciu concret și că standardele permit declasificarea atunci când acest prejudiciu nu mai există.
Dovada supremă vine din Standardele Naționale menționate de pârât, care prevăd clar la art. 20 alin. (1) situațiile în care o informație clasificată trebuie declasificată, inclusiv când “dezvăluirea informațiilor nu mai poate prejudicia siguranța națională”.
Prin art. 24 din același Standard se precizează că “informațiile secrete de serviciu se declasifică de conducătorii unităților care le-au emis, prin scoaterea de pe listele prevăzute la art. 8, care vor fi reanalizate ori de câte ori este necesar”.
Refuzul pârâtului de a declasifica ordinul, în condițiile în care:
- Articolul 42 este deja public de facto
- Nu s-a produs niciun prejudiciu din această divulgare
- Există un precedent identic nesecret (Regulamentul 459/2003)
constituie o încălcare directă a propriilor sale standarde și o neîndeplinire a obligațiilor legale.
p) Încălcarea directă a altor dispoziții legale
Clasificarea încalcă flagrant multiple dispoziții legale imperative:
- Propria listă de informații clasificabile a pârâtului: Aprobată prin OMAI nr. 66/2009, care stabilește cele 130 de categorii de informații ce pot fi secretizate, nu include ordinele privind organizarea serviciului de permanență.
- Obligațiile imperative din Codul Muncii: Art. 243 privind publicitatea regulamentului intern, care obligă angajatorul să aducă regulamentul la cunoștința salariatului, să îl afișeze și să permită stocarea și printarea sa.
- Legea nr. 544/2001: Art. 5 alin. (1) lit. a) obligă autoritățile publice să comunice din oficiu “actele normative care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţii sau instituţiei publice”.
- Încălcarea jurisprudenței în cauze identice: Așa cum menționează chiar pârâtul în întâmpinare, există jurisprudență constantă care a tranșat deja această problemă juridică. Decizia civilă nr. 4674/18.10.2023 și Decizia civilă nr. 4926/31.10.2023 au stabilit că “procedura legală de declasificare poate fi declanșată numai într-una din situațiile prevăzute de art. 20 lit. a-c din Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate”.
q) Dovada practică a ilegalității sistemice – Adresa DGPI nr. NS2212806/15.07.2025
Direcția Generală de Protecție Internă din cadrul MAI este o instituție care in orice procedura de clasificare/declasificare este chemată sa dea un aviz de conformitate, din perspectiva prejudiciului care s-ar produce prin declasificare.
Prin adresa nr. NS2212806 din 15.07.2025, trimisă Sindicatului Diamantul, DGPI dezvăluie, in mod șocant, o practica ilegală de clasificare și declasificare a actelor normative:
Cităm integral pasajul relevant din această adresă oficială:
“În practică, ordinele ministrului afacerilor interne (OMAI) clasificate sunt inițiate de către structurile de linie¹ și reglementează domeniile aflate în competența acestora.
În mod corect, structura care a inițiat proiectul unui OMAI este direct abilitată să propună declasificarea sau menținerea clasei/nivelului de secretizare acordată/acordat anterior.
Prin urmare, în procesul de soluționare a solicitărilor de declasificare a unui astfel de OMAI, structurile sus-menționate sunt cele care evaluează oportunitatea scoaterii informațiilor clasificate de sub incidența reglementărilor protective prevăzute de lege sau a menținerii în clasa/nivelul de secretizare atribuită/atribuit anterior.”
Această mărturisire oficială demonstrează multiple ilegalități:
1. ÎNCĂLCAREA FLAGRANTĂ A LEGII 182/2002
- Legea prevede criterii obiective și legale pentru declasificare (art. 20 din Standardele Naționale)
- DGPI confirmă că, în practică, decizia se ia pe criterii de “oportunitate” de către structura inițiatoare
- Termenul “oportunitate” demonstrează că decizia este discreționară, nu bazată pe criterii legale
2. CONFLICT DE INTERESE INSTITUȚIONALIZAT
- Structura care a clasificat inițial (și care poate avea interes în menținerea secretului) este cea care decide asupra declasificării
- Lipsa unui mecanism independent de evaluare creează premisele abuzului sistemic
- “Judecătorul propriei cauze” – principiu fundamental încălcat
3. IGNORAREA COMPLETĂ A PREVEDERILOR LEGALE
DGPI nu menționează nicăieri:
- Verificarea îndeplinirii condițiilor de la art. 15 din Legea 182/2002
- Respectarea interdicțiilor de la art. 33 din aceeași lege
- Aplicarea testului de proporționalitate
- Evaluarea interesului public în transparență
DGPI, o institutie publica investita cu protectia sigurantei nationale, da dovada de incompetenta intelectuala si functionala, operand cu expresii ca “ in mod corect, in practica”, in circumstante in care ar trebuie sa fie observate doar conditiile legale.
4. CONFIRMAREA PRACTICII ABUZIVE ÎN CAZUL CONCRET Această adresă explică perfect de ce OMAI S/108/2011 rămâne clasificat abuziv:
- Structura care l-a inițiat (probabil Direcția Management Resurse Umane) are interes în menținerea secretului pentru a continua practicile abuzive
- Evaluarea se face pe criterii de “oportunitate” pentru structură, nu de legalitate
- Lipsa oricărui control extern permite perpetuarea ilegalității
CONCLUZIE ASUPRA ADRESEI DGPI: Această adresă constituie o probă directă că:
- Sistemul de clasificare/declasificare din MAI funcționează în afara legii
- Decizia de menținere a clasificării OMAI S/108/2011 s-a luat pe criterii de oportunitate, nu de legalitate
- Practica descrisă de DGPI încalcă atât Legea 182/2002, cât și principiile fundamentale ale statului de drept
Instanța nu poate valida o practică administrativă care încalcă flagrant legea, chiar dacă această practică este “obișnuită” si “ corecta” ( considera DGPI) în cadrul MAI.
CONCLUZII
Având în vedere toate argumentele de fapt și de drept prezentate detaliat mai sus, rezultă în mod incontestabil că:
✓ Excepțiile procesuale invocate de pârâtul M.A.I. sunt neîntemeiate și contrare legii speciale și jurisprudenței constante
✓ Apărările pe fond se bazează pe premise false și ignoră obligațiile legale imperative ale autorității în materia clasificării
✓ Menținerea clasificării OMAI S/108/2011 constituie o încălcare directă a art. 33 din Legea nr. 182/2002 și servește unui scop ilicit de eludare a legii
✓ Instanța are competența deplină de a exercita controlul de legalitate asupra actului de clasificare și de a constata nelegalitatea acestuia
În concluzie,
Solicit Onoratei Instanțe să înlăture toate apărările formulate de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne ca fiind vădit neîntemeiate și, pe cale de consecință:
✓ Să respingă excepțiile invocate ca fiind neîntemeiate și inadmisibile ✓ Să exercite controlul de legalitate asupra actului de clasificare și să constate că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația legală de a declasifica ordinul, care nu mai întrunește condițiile de menținere a clasificării ✓ Să admită acțiunea astfel cum a fost formulată și să dispună obligarea pârâților la declasificarea Ordinului M.A.I. nr. S/108/2011 ✓ Să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces
Cu deosebită stimă,
Data: 16.07.2025
Reclamant Rusu Sebastian-Alin
