de Emil Păscuț

Într-un răspuns oficial (Nr. CR 17931 din 22.04.2025) către agentul-șef principal RUSU Sebastian Alin, Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a oferit o interpretare inselatoare a Ordinului S/108/2011 care ridică serioase semne de întrebare privind gradul de inteligenta si moralitatea tulbure a autorilor in ceea ce priveste respectarea legii și a drepturilor fundamentale ale angajaților IGPF.

O afirmație vădit neconformă cu realitatea legală

Răspunsul conține o afirmație-cheie care distorsionează flagrant prevederile Ordinului S/108/2011: “Asigurarea prezenței la serviciu a polițiștilor… se realizează în conformitate cu prevederile Ordinului comun al Ministerului Afacerilor Interne nr. 182/2009 și al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 1754/C/05.08.2009, și nu în baza O.m.a.i. nr. S/108/2011, întrucât cel din urmă nu reglementează procedura de cercetare la fața locului, ci vizează exclusiv modul de asigurare a continuității conducerii unei structuri M.A.I. și accesul în incinta acesteia.”

Această interpretare contravine direct articolului 42 alin. 1 din respectivul ordin, care stipulează fără echivoc: “Serviciul de permanență se asigură de către personalul stabilit, prin prezența permanentă în unitate/structură, cu excepția celui aflat la continuitatea conducerii care poate executa serviciul și de la domiciliu.”

Printr-o lentilă sociologică: Legile imbecilității ale lui Carlo M. Cipolla

Sociologul și istoricul economic Carlo M. Cipolla a formulat în eseul său celebru “Legile fundamentale ale imbecilității umane” un cadru de analiză ce poate fi aplicat și acestei situații. Potrivit celei de-a treia legi fundamentale: “Un imbecil este o persoană care cauzează pierderi unui alt individ sau grup de indivizi, fără a câștiga nimic în schimb, uneori chiar suferind pierderi de pe urma acțiunilor sale.”

Cazul de față reprezintă o ilustrare aproape perfectă a acestei legi:

1. Prin interpretarea distorsionată a legislației, IGPF cauzează pierderi evidente polițiștilor, care sunt privați de dreptul la compensarea timpului petrecut la dispoziția angajatorului
2. Instituția însăși nu câștigă nimic substanțial pe termen lung, ci dimpotrivă, riscă:
   • Litigii in instanta si plangeri penale
   • Deteriorarea moralului în rândurile angajaților
   • Afectarea reputației instituționale
   • Posibile sancțiuni pentru încălcarea legislației europene

Este deosebit de ironic că tocmai o instituție care ar trebui să vegheze la respectarea legii alege să o interpreteze într-un mod care produce pierderi atât pentru angajații săi, cât și, indirect, pentru sine însăși – exemplificând perfect ceea ce Cipolla numea “factorul imbecil” în dinamica organizațională.

Posibile implicații penale ale răspunsului oficial

Aspectele identificate în răspunsul IGPF ridică întrebări serioase privind posibila încadrare în prevederile art. 321 din Codul Penal privind falsul intelectual:

“Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.”

Răspunsul oficial prezintă două elemente potențial incriminatoare:

1. Omisiunea cu știință a prevederilor complete și relevante din art. 42 al OMAI S/108/2011
2. Atestarea unor fapte necorespunzătoare adevărului prin afirmația că ordinul “vizează exclusiv modul de asigurare a continuității conducerii”

Încălcarea Legii 360/2002 privind Statutul polițistului

Răspunsul IGPF încalcă flagrant prevederile art. 39 din Legea 360/2002 privind Statutul polițistului, care stabilește:

“(1) Durata programului de lucru al polițistului este de 8 ore pe zi și 5 zile pe săptămână, stabilită astfel încât să se asigure continuitatea serviciului polițienesc și refacerea capacității de muncă, în condițiile prevăzute de lege.

(2) Programul de lucru, formele de organizare a acestuia și acordarea repausului săptămânal se stabilesc prin ordin al ministrului afacerilor interne, după consultarea Corpului Național al Polițiștilor.

(3) Dacă interesele serviciului o impun, acordarea zilelor de odihnă săptămânale ce se cuvin polițistului poate fi amânată, în mod excepțional, cel mult de două ori într-o lună.”

Această prevedere stabilește două principii fundamentale:

1. Durata normală a programului de lucru este de 8 ore pe zi și 5 zile pe săptămână
2. Organizarea programului trebuie să asigure atât continuitatea serviciului polițienesc, cât și refacerea capacității de muncă a polițistului

Prin interpretarea abuzivă a reglementărilor, IGPF ignoră complet principiul refacerii capacității de muncă, punând accent exclusiv pe asigurarea continuității serviciului. Mai mult, alineatul (3) stabilește că zilele de odihnă pot fi amânate doar “în mod excepțional”, ceea ce evidențiază faptul că legiuitorul a urmărit protejarea timpului de odihnă al polițiștilor.

Practica de a impune disponibilitate permanentă pentru cercetări la fața locului, fără a considera acest timp ca timp de lucru, contravine direct principiului “refacerii capacității de muncă” prevăzut în mod explicit în Legea 360/2002.

Definiții fundamentale ignorate deliberat

Deși Ordinul S/108/2011 a înlocuit și abrogat Regulamentul nr.459 din 2003 și OMAI nr. 1139 din 16.01.2006, definițiile fundamentale și principiile de bază privind serviciul de permanență au fost menținute conform principiului continuității juridice. Aceste definiții, esențiale pentru înțelegerea corectă a prevederilor, sunt:

• Serviciu de permanență: “Activitate desfășurată de personalul ministerului, în mod organizat, pentru menținerea capacității operaționale a unității și pentru asigurarea intervenției imediate în situații deosebite sau urgente.” Această activitate impune prezența fizică în unitate a personalului.
• Continuitatea conducerii: “Atribut al structurilor de comandă de a asigura conducerea neîntreruptă a unităților/structurilor subordonate.” Doar pentru această funcție specifică se prevede posibilitatea de a asigura permanența de la domiciliu.

Ignorarea deliberată a acestor definiții fundamentale reprezintă o distorsionare gravă a cadrului normativ aplicabil.

Jurisprudența europeană: Două cauze fundamentale

1. Cauza Matzak (C-518/15): Gardă la domiciliu cu răspuns rapid

În acest caz, un pompier voluntar din Belgia (Rudy Matzak) efectua perioade de gardă la domiciliu, fiind obligat să răspundă apelurilor în maximum 8 minute. CJUE a decis că:

“Timpul de gardă pe care un lucrător îl petrece la domiciliu cu obligația de a răspunde la apelurile angajatorului într-un interval de opt minute, ceea ce restrânge în mod semnificativ posibilitățile de a avea alte activități, trebuie să fie considerat timp de lucru.”

2. Cauza Radiotelevizija Slovenija (C-344/19): Tehnician izolat geografic

Sinteza conflictului în cauza C-344/19:

Un tehnician specializat (D.J.) lucra la stații de emisie de televiziune situate în zone montane izolate în Slovenia. Datorită naturii îndepărtate a locației, locuia chiar la locul de muncă într-o cazare asigurată de angajator. Programul său era organizat astfel:

• 12 ore de “lucru normal” (remunerate integral)
• 6 ore de gardă în regim de permanență (remunerate doar cu 20% din salariul de bază)
• 6 ore de repaus

În perioada de gardă, tehnicianul putea părăsi stația de emisie, dar trebuia să poată fi contactat telefonic și să revină în maximum o oră. Acesta a solicitat ca orele de gardă să fie plătite ca timp de lucru normal, argumentând că:

1. Locuia la locul de muncă, fiind prezent acolo 24 de ore
2. Natura izolată a locației restricționa semnificativ posibilitățile de activități recreative
3. Era obligat să răspundă și să intervină într-un interval de timp stabilit

CJUE a clarificat criteriile de evaluare, stabilind că factorul determinant nu este locația geografică izolată sau cazarea la locul de muncă, ci gradul de restricționare a libertății lucrătorului prin constrângerile impuse:

“O perioadă de gardă în regim de permanență […] constituie timp de lucru dacă constrângerile impuse lucrătorului afectează în mod obiectiv și foarte semnificativ posibilitatea acestuia de a gestiona în mod liber timpul în care serviciile sale profesionale nu sunt solicitate.”

Aplicarea acestor principii la situația polițiștilor români

Situația polițiștilor obligați să fie disponibili pentru cercetări la fața locului este chiar mai restrictivă decât cea din cauza Radiotelevizija Slovenija, fiind mai apropiată de cauza Matzak:

• Polițiștii trebuie să răspundă prompt chemărilor
• Trebuie să se deplaseze rapid la locul incidentului
• Nu pot consuma alcool sau substanțe care ar afecta capacitatea de intervenție
• Nu se pot deplasa la distanțe mari de locul unde pot fi chemați să intervină

Conform criteriilor stabilite de CJUE, aceste constrângeri “afectează în mod obiectiv și foarte semnificativ” posibilitatea polițiștilor de a-și gestiona timpul liber, ceea ce califică aceste perioade drept “timp de lucru” ce trebuie compensat corespunzător.

Jurisprudența CJUE privind formarea profesională

În plus, hotărârea CJUE în cauza C-909/19 (Unitatea Administrativ Teritorială D.) din 28 octombrie 2021 stabilește că perioada în care un lucrător urmează o formare profesională impusă de angajator constituie “timp de lucru”, chiar dacă:

• se desfășoară în afara locului obișnuit de muncă
• se desfășoară în afara programului normal de lucru
• nu implică exercitarea atribuțiilor obișnuite

Astfel, dacă până și timpul de formare profesională este considerat “timp de lucru”, cu atât mai mult timpul în care un polițist este obligat să fie disponibil pentru intervenții trebuie calificat și compensat ca atare.

Timpul de muncă conform legislației naționale

Răspunsul IGPF încalcă și definiția timpului de muncă prevăzută în Codul Muncii (Art. 111): “Timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția angajatorului și își îndeplinește sarcinile și atribuțiile.”

Disponibilitatea impusă polițiștilor de a răspunde chemărilor pentru cercetări la fața locului îi plasează în mod evident “la dispoziția angajatorului”, conform acestei definiții.

De asemenea, este încălcat și Ordinul MAI nr. 577/2008, care la Art. 10 prevede clar că “Orele de serviciu prestate de polițist peste durata prevăzută la art. 2 alin. (1) se consideră ore suplimentare și se plătesc sau se compensează cu timp liber corespunzător.”

Concluzii: Încălcarea drepturilor fundamentale ale polițiștilor

Răspunsul IGPF către agentul-șef principal RUSU Sebastian Alin este fundamentat pe o interpretare distorsionată și incompletă a cadrului legal, contravine flagrant prevederilor exprese ale art. 42 din OMAI S/108/2011, art. 39 din Legea 360/2002, și încalcă principiile stabilite de jurisprudența obligatorie a CJUE.

Practica de a obliga polițiștii să fie disponibili pentru intervenții la cercetări la fața locului, fără ca această perioadă să fie considerată timp de lucru și compensată corespunzător, reprezintă o încălcare a:

1. Legii 360/2002 privind Statutul polițistului, care prevede atât continuitatea serviciului, cât și refacerea capacității de muncă
2. Ordinului MAI S/108/2011, care prevede că serviciul de permanență se asigură prin prezență în unitate, cu excepția personalului de conducere
3. Ordinului MAI nr. 577/2008, care prevede compensarea orelor suplimentare
4. Directivei 2003/88/CE, conform interpretării date de CJUE în hotărârile Matzak și Radiotelevizija Slovenija

Încercarea IGPF de a ascunde adevărata natură a timpului petrecut “la dispoziția angajatorului” reprezintă nu doar o posibilă infracțiune, ci și o încălcare gravă a principiilor statului de drept, unde chiar cei care ar trebui să fie primii apărători ai legii aleg să o interpreteze abuziv în detrimentul propriilor angajați. Acțiunile IGPF în acest caz demonstrează o implementare practică a celei de-a treia legi fundamentale a imbecilității formulate de Cipolla – producând pierderi atât pentru polițiști cât și, în final, pentru instituția însăși.

Va las pe voi sa va ganditi daca modul in care vi se interpreteaza ” permanenta”, in dauna voastra, este rezultat al existentei ” factorului imbecil” in IGPF si Aparatul Central MAI sau o actiune intentionată, premeditată, organizată de fraudare a drepturilor politistilor.

Emil Pascut