Noi trăim în continuare în țara securității și a milițienilor. Cei vechi au dispărut, dar cultura lor a rămas. O caracteristică esențială a oricărui stat autocrat este secretizarea — „ca să nu ne afle elementele răuvoitoare”. Statele totalitare nu se construiesc pe transparență, ci pe secret: cu cât cetățeanul știe mai puțin despre cum funcționează propria lui administrație, cu atât e mai ușor de condus.
Și nu vorbim metaforic. În 1971, Legea nr. 23 privind apărarea secretului de stat — semnată de Nicolae Ceaușescu — definea, la articolul 4, o categorie aparte: informațiile care „nu sînt destinate publicității” devin secret de serviciu și „nu pot fi divulgate”. Aceeași lege cerea cetățeanului „vigilență revoluționară” și „combativitate împotriva tuturor celor care încearcă să afle” ceea ce statul hotăra să ascundă.
După 1989, România a făcut, la nivelul legii, exact alegerea opusă. Constituția garantează dreptul la informație. Legea 544/2001 a făcut din liberul acces la informațiile de interes public regula, iar din secret excepția — strict limitată. Legea 24/2000 obligă la publicarea actelor normative. Principiul s-a inversat: dacă în 1971 regula era secretul, după Revoluție regula a devenit transparența, iar secretul trebuie justificat, document cu document.
Deci legea a trecut de partea cetățeanului. Drama este că litera s-a schimbat, dar cultura administrativă nu. Și avem dovada.
Trei răspunsuri, aceeași zi, același reflex
Pe 22 iunie 2026, în aceeași zi, am primit trei răspunsuri la trei cereri formulate în baza Legii 544/2001. Lăsăm deoparte actele publicate corect în Monitorul Oficial — pe acelea nu le contestă nimeni. Ne uităm doar la actele normativ-administrative sustrase de la publicare. Acolo se vede reflexul.
Cazul întâi. Statele de organizare ale Poliției
(cererea nr. 45, către I.G.P.R.)
Toate statele de organizare ale structurilor M.A.I. au fost trecute, peste noapte, începând cu 06.12.2024, în categoria „secret de serviciu”. În bloc. Fără ca cineva să fi judecat vreun document anume, fără să se fi stabilit ce ar dăuna divulgarea fiecăruia. Dar iată proba că nu e vorba de un secret real: aceeași instituție ne oferă documentul „anonimizat, pe suport de hârtie”, contra cost. Un secret autentic nu se vinde la xerox. Eticheta „secret de serviciu” — exact sintagma din legea lui Ceaușescu — a fost lipită nu ca să protejeze ceva, ci ca să ascundă de propriul cetățean organigrama instituției în care lucrează.
Cazul al doilea. Chiar regulamentul care guvernează publicarea
(cererea nr. 60, către M.A.I. – D.G.J.)
Direcția Generală Juridică ne răspunde că ține evidența „actelor normative nepublicate în Monitorul Oficial”. Recunoaște, deci, oficial, că există o categorie întreagă de acte normative ținute nepublicate. Iar temeiul acestei evidențe este Ordinul M.A.I. nr. 533/2003, pe care îl descriu cu propriile lor cuvinte: „neclasificat și nepublicat”. Citiți încă o dată. Neclasificat — nu e secret, nu există nicio rațiune de securitate. Nepublicat — ținut ascuns oricum. Aceasta este definiția pură a sabotării transparenței: nu secretul ca protecție, ci secretul ca obicei. Și, firește, ni-l oferă tot contra cost — 6 lei.
Cazul al treilea. Sănătatea polițiștilor, ținută pe fișă de consultare
(cererea nr. 95, către M.A.I. – D.G.J.)
Ordinul 516/2003 privind asistența medicală în rețeaua sanitară a M.A.I. și Ordinul 563/2003 privind inspecția sanitară — ambele declarate neclasificate — nu sunt publicate nicăieri. Norme care privesc direct sănătatea propriilor angajați, scoase la lumină doar contra a 26 de lei. Dar partea cu adevărat revelatoare e că aici administrația nu se mulțumește să refuze — își teoretizează refuzul. Ne explică, citând regulamentul intern (pentru care ne cer bani ca sa il citim), că aceste acte „se difuzează pe bază de notă de difuzare” și se predau „numai pe bază de semnătură dată pe fișa de consultare”, de unde trag concluzia că „nu se poate deduce existența unei obligații de publicare”. Cu alte cuvinte: fiindcă avem o procedură internă de circulație a hârtiilor, suntem scutiți să le arătăm cetățeanului. Procedura internă invocată pentru a anula dreptul extern de acces. Aceasta este doctrina secretizării, pusă pe hârtie în anul 2026.
Trei cereri, trei răspunsuri, aceeași zi, același reflex. De fiecare dată: act neclasificat → ținut nepublicat → vândut la bucată. Și de fiecare dată, aceiași oameni știu perfect cum arată un act publicat legal — o fac de rutină pentru ordinele pe care vor să le arate. Distincția nu e între acte secrete și acte publice. Distincția e între actele pe care administrația vrea să le vadă cetățeanul și cele pe care preferă să nu le vadă.
Mecanismul: banalitatea răului
Și aici intervine a doua caracteristică a culturii care a supraviețuit: mecanismul psihologic prin care indivizi comuni, banali, ajung complici la el.
„Banalitatea răului” este o sintagmă lansată de Hannah Arendt în Eichmann la Ierusalim. Un raport asupra banalității răului (1963), scrisă după ce a urmărit, ca reporter pentru The New Yorker, procesul lui Adolf Eichmann — unul dintre organizatorii logistici ai deportării evreilor către lagărele de exterminare.
Și aici se cuvine o precizare, ca să nu fim citiți greșit. Nu faptele sunt comparabile — ele nu sunt comparabile. Holocaustul a fost răul în forma lui maximă, de neegalat. Banalitatea răului nu măsoară gravitatea faptei, ci descrie mecanismul: ea se manifestă pe niveluri și intensități diferite, dar înseamnă mereu același lucru — participarea voluntară a oamenilor obișnuiți la mecanismul răului. Ceea ce Arendt a observat în boxa acuzaților nu era un monstru, ci un funcționar mediocru, corect, preocupat să-și facă datoria și să respecte ordinele. Răul nu venea dintr-o ură demonică, ci dintr-o negândire: incapacitatea de a se mai întreba „este corect ceea ce fac?”, înlocuită de singura întrebare rămasă — „care este procedura?”.
Aceeași structură, la intensități diferite. Și exact de aceea o recunoaștem și în mărunțișul administrativ, golită de groaza marilor crime, rămasă doar mecanismul gol: regula invocată în locul conștiinței. Negândirea arendtiană este chiar liantul care permite culturii vechi să supraviețuiască într-un stat de drept — oameni obișnuiți, fără răutate, care duc mai departe un reflex totalitar fără să-l recunoască, fiindcă nu se opresc niciodată să se întrebe: de ce, de fapt, nu este destinat publicității un ordin neclasificat?
Funcționarul care ține un act „neclasificat și nepublicat” nu se simte un dușman al transparenței. Se simte un om care „își face treaba”, care „respectă procedura”, care „protejează evidența letrică”. Nu spune niciodată „eu rețin această informație”. Spune „regulamentul prevede difuzarea pe fișă de consultare”. Categoria „secret de serviciu” și reflexul de a sustrage de la ochii cetățeanului s-au născut într-o lege a Securității de mult abrogată; au supraviețuit însă în oamenii care continuă să le aplice, sub haina noii legi.
Ce a rămas
Asta este cultura care a rămas după ce oamenii vechi au dispărut. Nu monștri — funcționari. Nu ură — negândire. Insuficienta intelectuala si morala.
Transparența nu este un moft. Este exact linia care desparte un stat democratic de unul care, deși și-a schimbat legile, încă se poartă cu proprii cetățeni ca un stat polițienesc. Sabotarea ei nu vine de sus, prin lege — legea este de partea noastră. Vine de jos, prin aplicarea ei de catre analfabeti functional procopsiti cu functii publice, deveniti peste noapte “clasa intelectuala” a Romaniei moderne, cu ajutorul fabricilor de diplome.
SPR „Diamantul”
(Aveti mai jos cele trei raspunsuri)
