
Regulile sunt secrete, șefii sunt numiți provizoriu de nouă ani, miniștrii vin și pleacă, iar plângerile ajung la cei reclamați. Toate se petrec cu ștampilă și număr de înregistrare, iar până acum niciuna nu a fost sancționată.
Statul de drept s-a născut împotriva unei reguli medievale: suveranul nu e legat de propriile legi. Monarhul absolut făcea regulile, le schimba când voia, le ținea pentru sine dacă îi convenea și își numea dregătorii după cum îi erau de folos. Supușii ascultau, fără să poată afla după ce reguli. Constituția României răspunde acestui model la art. 1 alin. (5), care face respectarea legilor obligatorie pentru toți, în primul rând pentru autorități.
Despotismul de tip vechi nu a dispărut odată cu monarhii. A supraviețuit ca reflex administrativ, iar în Ministerul Afacerilor Interne reflexul se vede limpede. Ministerul nu are un despot în sensul clasic, ci un mod de a conduce care poartă semnele despotismului: puterea se exercită prin acte pe care cei conduși nu le pot citi, de către oameni așezați în funcții prin decizii provizorii, sub un șir de miniștri care se schimbă fără ca ceva să se schimbe. Mai jos le luăm pe rând, numai pe baza actelor pe care sindicatul le deține și a celor publicate oficial.

Primul semn: legea secretă
Într-un stat de drept, o regulă obligatorie trebuie să poată fi citită de cel căruia i se aplică. Legea nr. 24/2000 prevede la art. 11 alin. (1) că și ordinele, instrucțiunile și celelalte acte normative ale conducătorilor ministerelor se publică în Monitorul Oficial, iar la art. 12 alin. (3) că ele intră în vigoare abia la data publicării. Excepția privește numai actele clasificate și pe cele individuale.
Ministerul Afacerilor Interne aplică regula după preferință. Regulamentele de organizare și funcționare ale direcțiilor din aparatul central, de la Direcția Generală Anticorupție până la Direcția medicală, apar în Monitorul Oficial. Regulamentul Inspectoratului General al Poliției Române, structura care conduce zeci de mii de polițiști, nu apare acolo. Ordinul S/7/2018, care stabilește cum se aplică drepturile salariale ale polițiștilor, e clasificat, deși Legea-cadru nr. 153/2017 așază la baza salarizării, la art. 6 lit. g) și i), principiul transparenței mecanismului de stabilire a drepturilor salariale și pe cel al publicității. Clasificarea lui e justificată în procese prin Ordinul nr. 66/2009, cel care stabilește lista categoriilor de informații pe care ministerul le poate clasifica „secret de serviciu”. Ordinul a fost declasificat, dar nu a fost publicat nici azi. Ministerul a ales să țină regulile secretului departe de public și nu pare să fi înțeles ce a obținut astfel. Cum publicarea în Monitorul Oficial este condiția intrării în vigoare, ascunzând lista a împiedicat-o să producă efecte. Secretizarea ordinului despre salariile polițiștilor se sprijină astfel pe un act care, juridic, nu a intrat niciodată în vigoare.
Guvernul, aflat deasupra ministerului, știe foarte bine ce înseamnă declasificarea. Ea mută actul din regimul informațiilor clasificate, care permite nepublicarea, în regimul actelor normative obișnuite, care o cere. De aceea, când declasifică o hotărâre, Guvernul o publică de regulă în Monitorul Oficial, ca anexă la actul de declasificare:
- Hotărârea nr. 49/2013 a declasificat doar două articole dintr-o hotărâre secretă privind serviciile pentru Ministerul Apărării Naționale, iar textul declasificat a fost publicat ca anexă;
- Hotărârea nr. 1.233/2022, adoptată la solicitarea Tribunalului Mureș, a declasificat Hotărârea nr. S-639/2008 privind sporurile și diurnele personalului trimis în misiuni în afara țării, publicată integral în Monitorul Oficial nr. 1005 din 18 octombrie 2022. Printre semnatari se află și ministrul afacerilor interne;
- Hotărârea nr. 1.369/2024 o spune cel mai limpede, la art. unic alin. (2): „Hotărârea declasificată […] se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, ca anexă a prezentei hotărâri”.
Regula e limpede pentru oricine, cu o singură excepție, se pare: ministerul care a contrasemnat una dintre aceste hotărâri, când e vorba de propriile ordine.
Când sindicatul a cerut declasificarea Ordinului S/7/2018, Direcția Generală Financiară a ministerului a refuzat prin adresa nr. 453069 din 6 iunie 2025. Două argumente din acest refuz spun mult despre felul în care se ține secretul. Primul: clasa „secret de serviciu” a fost atribuită și „prin consultarea […] listelor cu informații secrete de serviciu”, printre care și lista din Ordinul nr. 66/2009, pe care ministerul o invocă în procese. Al doilea: proiectul ordinului „a fost supus analizei Subcomisiei de dialog social din M.A.I. la care au participat organizațiile sindicale reprezentative, fără a se ridica vreo problemă în ceea ce privește o eventuală greșeală în clasificarea acestui ordin”.
Potrivit ministerului, așadar, federațiile reprezentative au avut în analiză regulile după care sunt plătiți membrii lor și nu au avut nimic de obiectat la faptul că membrii lor nu le pot vedea. Ministerul folosește astăzi această tăcere ca argument împotriva declasificării. Acordul sindicatelor nu poate însă face legal ce legea interzice. Art. 33 din Legea nr. 182/2002 nu admite clasificarea informațiilor de interes public, iar Legea-cadru nr. 153/2017 cere transparența mecanismului de stabilire a drepturilor salariale, indiferent cine a stat sau nu a stat la masa subcomisiei. Se naște firesc întrebarea: ale cui interese le apără cei care poartă acest „dialog social” cu vârful aparatului central al Ministerului Afacerilor Interne?
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a judecat de mai multe ori situații de acest fel, iar răspunsul ei e constant. O normă poate fi considerată „lege” numai dacă este accesibilă celui căruia i se aplică și suficient de precisă pentru ca acesta să-i poată prevedea consecințele. În cauza Silver și alții c. Regatului Unit (1983), Curtea a constatat că instrucțiunile interne ale administrației penitenciarelor „nu erau publicate”, nu aveau putere de lege și nu puteau servi drept temei pentru limitarea drepturilor deținuților (§§ 86–87). Mai aproape de cazul nostru e Shimovolos c. Rusiei (2011), în care acțiunile poliției se sprijineau pe un ordin al Ministerului de Interne care, potrivit Curții, „nu este publicat și nu este accesibil publicului”. Concluzia Curții a fost că ingerința nu era „prevăzută de lege” (§§ 69–70). Curtea nu spune că o asemenea normă „nu există”, ci că statul nu se poate apăra cu ea, iar pentru cel căruia i s-a refuzat un drept efectul e același.
Rezultatul seamănă cu situația supusului medieval. Polițistul află că nu i se cuvine un drept, dar nu poate citi regula care i-l refuză, iar regula care ar justifica secretul e și ea ascunsă.
Al doilea semn: regii trec, majordomii rămân
În regatul francilor, în secolele VII–VIII, regii din dinastia merovingiană domneau cu numele, iar puterea reală o dețineau majordomii palatului, administratorii care rămâneau în funcție și când regii se schimbau. Imaginea e utilă pentru a înțelege cum se conduce azi Ministerul Afacerilor Interne.
Potrivit Ordinului ministrului nr. III/71/2026 (nepublicat) privind delegarea atribuțiilor, ministrul coordonează direct doar șapte structuri. Poliția Română, Jandarmeria, Poliția de Frontieră, Inspectoratul General pentru Imigrări, Direcția Generală de Pașapoarte și Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane sunt coordonate de secretarul de stat Bogdan Despescu. Direcțiile care decid asupra oamenilor și a banilor (resurse umane, finanțe, juridic, logistică, comunicații) sunt în coordonarea secretarului general, funcție exercitată de secretarul general adjunct Ioana Dorobanțu. Art. 10 din ordin le dă drept de semnătură „în numele și pentru” ministru.
Bogdan Despescu este secretar de stat din 29 noiembrie 2019 (Decizia prim-ministrului nr. 471/2019) și a rămas în funcție sub cel puțin trei miniștri, Marcel Vela, Lucian Bode și Cătălin Predoiu. Înainte fusese inspector general al Poliției Române, între decembrie 2015 și ianuarie 2018. Am descris parcursul celor care conduc de fapt ministerul în articolul „Cine conduce, de fapt, MAI”.
Stabilitatea, în sine, nu e un viciu. Devine o problemă când schimbarea ministrului, singura persoană din lanț care răspunde politic în fața Parlamentului, nu mai schimbă nimic, pentru că deciziile care contează pentru polițiști sunt luate și semnate mai jos, de oameni care nu răspund politic în fața Parlamentului.
Al treilea semn: dregătoria prin grație
Dregătorul medieval își ținea funcția cât timp îl voia suveranul. Funcționarul modern o ocupă prin concurs și o păstrează cât timp își face treaba, iar tocmai stabilitatea îl face independent față de cel care l-a numit. Între cele două modele, Ministerul Afacerilor Interne a ales o cale de mijloc care le ia ce e mai rău din fiecare: funcții ocupate fără concurs, dar pe termen nelimitat, prin decizii provizorii reînnoite.
Cazul cel mai vizibil e cel al doamnei Ioana Dorobanțu. Din mai 2017 până azi, prim-miniștrii au semnat șaisprezece decizii prin care i-au stabilit, de fiecare dată „cu caracter temporar”, exercitarea unor funcții vacante de conducere în minister. Ultima, Decizia nr. 249 din 15 iulie 2026, privind exercitarea „cu caracter temporar” a funcției vacante de secretar general adjunct, se întinde până în ianuarie 2027. Codul administrativ limitează, la art. 510 alin. (1), exercitarea temporară a unei funcții publice de conducere vacante la cel mult șase luni într-un an calendaristic. Provizoratul a ajuns la al zecelea an.
Cazul nu e izolat. Într-un răspuns oficial din iunie 2026, ministerul a recunoscut că aproximativ 10% dintre funcțiile de conducere din aparatul central sunt ocupate prin împuternicire (ascunzând numărul „desemnaților”), iar postul de director general al Direcției Generale Management Resurse Umane, cea care decide cariera tuturor, e vacant din septembrie 2021. Ministerul însuși descrie desemnarea într-o funcție de conducere drept „o decizie managerială”, nu o modificare a raportului de serviciu. Ce s-a dat printr-o decizie managerială se poate lua la fel de simplu, iar șeful care știe asta depinde de cel care l-a pus. Am analizat fenomenul, cu cifre și acte, în articolul „Șefii pe care statistica nu îi numără”.
Al patrulea semn: suveranul se judecă singur
În ordinea medievală, plângerea împotriva dregătorului ajungea, de cele mai multe ori, la dregător sau la stăpânul lui. Separația puterilor a apărut tocmai ca să rupă acest cerc: cel care e acuzat nu își judecă propria cauză.
Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 privind petițiile interzice expres, la art. 11, ca o petiție despre activitatea unei persoane să fie soluționată „de persoana în cauză sau de către un subordonat al acesteia”. La Corpul de control al ministrului, condus de colonelul Viorel Lefterache, „desemnat director general”, regula nu se aplică. Sesizarea președintelui sindicatului împotriva unei adrese semnate de colonelul Lefterache a fost adresată ministrului, cu mențiunea expresă că nu e destinată Corpului de control. A ajuns totuși acolo și a fost soluționată, prin adresa nr. 580.400, de aceleași două persoane care semnaseră adresa criticată. La Direcția Control Intern din Inspectoratul General al Poliției Române, sesizările împotriva directorului Ionică Iulian Vincențiu le soluționează tot domnul Ionică: sesizarea care critica o adresă semnată de el a primit răspunsul nr. 781546 din 26.06.2025, semnat tot de el. Am documentat aceste cazuri în articolul „CCM – Spălătoria de rufe murdare din aparatul central MAI”.
Celălalt reflex e refuzul de a răspunde. Supusul nu avea dreptul să întrebe de ce, polițistul are acest drept prin Legea nr. 544/2001 și prin Codul muncii, care îi recunoaște, la art. 39 alin. (1) lit. h), „dreptul la informare și consultare”. În practică, multe dintre întrebările sindicatului primesc răspunsul că informația e „secret de serviciu”. Inspectoratul General al Poliției Române a refuzat astfel, de exemplu, date despre funcțiile de conducere ocupate prin desemnare, invocând caracterul secret al aplicației în care sunt ținute evidențele de personal. Legea nr. 182/2002 interzice, la art. 33, clasificarea ca secret de serviciu a informațiilor „destinate să asigure informarea cetățenilor asupra unor probleme de interes public”, iar felul în care sunt ocupate funcțiile de conducere ale Poliției este o asemenea problemă.
Statul de drept nu se proclamă, se publică
Despotismul nu înseamnă neapărat cruzime. Înseamnă, înainte de toate, o putere care nu poate fi verificată: reguli pe care cel condus nu le poate citi, șefi pe care nu îi poate contesta, plângeri care se întorc la cei reclamați. Un minister care își publică regulile, își ocupă funcțiile prin concurs și răspunde la întrebări nu are nevoie să declare că respectă statul de drept, pentru că se vede.
Pentru Ministerul Afacerilor Interne, primii pași nu cer nicio lege nouă. Ajunge publicarea în Monitorul Oficial a regulamentului Inspectoratului General al Poliției Române și a Ordinului nr. 66/2009, declasificarea Ordinului S/7/2018 și organizarea concursurilor pentru funcțiile ocupate de ani de zile „cu caracter temporar”. Până atunci, sindicatul va continua să ceară aceste lucruri acolo unde ministerul nu poate refuza să răspundă, adică în instanță.
S.P.R. „Diamantul”


