Cum controlează și corupe puterea politică o curte constituțională

By
SPRD
-
0
Cum controlează și corupe puterea politică o curte constituțională – S.P.R. „Diamantul”

O curte constituțională există ca să oprească puterea politică atunci când încalcă Constituția. Tocmai de aceea, orice putere politică are tentația să o controleze, iar când reușește, o corupe: instituția rămâne în picioare, cu aceleași robe și aceleași sigle, dar ajunge să servească pe cei pe care ar trebui să-i limiteze. Polonia ne arată zilele acestea cum se termină procesul dus până la capăt. România are aceleași vulnerabilități, mai puțin vizibile.

Vineri seara, 30 octombrie 2026, poliția a fost trimisă să securizeze sediul Tribunalului Constituțional al Poloniei. Cu câteva ore înainte, judecătoarea Anna Korwin-Piotrowska anunțase că preia conducerea instanței și îi suspendă pentru o lună din funcții pe președintele Bogdan Święczkowski și pe vicepreședintele Bartłomiej Sochański. În aceeași zi, ministrul Justiției și procuror general Waldemar Żurek a depus cinci cereri de ridicare a imunității celor doi, ca să poată fi trimiși în judecată penală. Conducerea contestată a Tribunalului a calificat totul drept lovitură de stat, iar zeci de protestatari care contestau suspendarea s-au adunat în fața clădirii, unde poliția a reținut trei persoane.

Președintele Karol Nawrocki, susținut de PiS, și-a întrerupt zborul spre Senegal ca să se întoarcă la Varșovia. Premierul Donald Tusk a apărat măsura, prezentând-o ca pe o etapă dificilă a restabilirii statului de drept.

Ambele tabere poloneze își acuză adversarul că a pus mâna pe Tribunal, și ambele au o parte de dreptate. Asta e, de fapt, lecția: atunci când o curte constituțională devine pradă politică, fiecare nouă majoritate se simte îndreptățită să o recucerească, iar instituția iese din fiecare rundă mai slabă.

Prima cale: capturarea Curții

Cea mai simplă metodă de a controla o curte constituțională este să o umpli cu oameni de încredere. După ce a câștigat alegerile în 2015, PiS a grăbit numirea de judecători la Tribunal, ca să aibă majoritate în instanța care decide constituționalitatea legilor. Operațiunea a fost ușoară pentru că în Polonia toți cei 15 judecători constituționali sunt aleși de Sejm, camera inferioară a Parlamentului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat ulterior că un judecător ales atunci pe un loc deja atribuit legal de legislativul anterior face ca Tribunalul să nu mai fie o „instanță constituită prin lege”, iar Curtea de Justiție a Uniunii Europene a mers mai departe: din cauza neregulilor grave de la numirea a trei judecători și a președintei instanței, Tribunalul nu mai este o instanță independentă și imparțială.

Aici se vede ce înseamnă coruperea unei instituții. Nimeni nu a desființat Tribunalul și nimeni nu a scris o lege care să spună că decide după voia partidului. Formal totul a rămas la locul lui, dar instanța și-a pierdut funcția, iar o curte europeană a trebuit să constate oficial că nu mai este ceea ce pretinde că este.

A doua cale: neutralizarea

Când Curtea e deja ostilă și nu-i poți schimba compoziția, o poți paraliza prin procedurile de care depinde. Guvernul Tusk, invocând o rezoluție a Sejmului din martie 2024, a oprit publicarea deciziilor Tribunalului. De cealaltă parte, președintele Nawrocki a refuzat să primească jurământul a cinci judecători aleși de Parlament începând din martie, deși Comisia de la Veneția i-a cerut să o facă. În mai, CEDO a cerut, printr-o măsură provizorie, ca patru dintre acești judecători să nu mai fie împiedicați să-și exercite funcția, iar în septembrie doi funcționari ai instanței au fost puși sub acuzare pentru că le-au blocat accesul. Președintele Tribunalului a scăpat de urmărire datorită imunității, pe care colegii lui refuzaseră deja să o ridice în octombrie 2025.

Fiecare dintre aceste gesturi poate fi prezentat ca aplicare a legii, și tocmai asta le face eficiente. Rezultatul e că Polonia are acum un Tribunal pe care o parte a statului nu îl recunoaște, iar cealaltă parte nu îl lasă să se schimbe. Cine are dreptate politic e o dispută pe care o lăsăm polonezilor, pentru că pe noi ne interesează mecanismele, care există și în dreptul românesc.

Publicarea, o pârghie pe care o cunoaștem bine

Din tot conflictul polonez, gestul care spune cel mai mult unui jurist român este refuzul de a publica deciziile Tribunalului. O decizie constituțională produce efecte abia după publicare, așa că guvernul care controlează publicarea poate, practic, să o lase fără efect fără să o anuleze formal. Guvernul Tusk nu mai publică hotărârile Tribunalului în Monitorul Oficial polonez din martie 2024, după o rezoluție a Sejmului care contesta funcționarea instanței. Arma nu a fost inventată de el: în martie 2016, guvernul PiS al Beatei Szydło refuzase la rândul lui să publice hotărârea prin care Tribunalul de atunci declarase neconstituțională legea PiS privind funcționarea instanței, iar de atunci încolo a oprit publicarea mai multor hotărâri. Aceeași pârghie, folosită pe rând de ambele tabere.

Polițiștii români cunosc aceeași regulă din sens invers. Ani la rând, Ministerul Afacerilor Interne le-a aplicat ordine și instrucțiuni sustrase de la publicarea în Monitorul Oficial, deși nu erau secrete. Practica nu ține doar de MAI, ci de executiv în ansamblu: chiar regulamentul de organizare și funcționare al Secretariatului General al Guvernului, aprobat prin ordin al secretarului general (Ordinul nr. 751/2024), nu apare în Monitorul Oficial, ci doar pe site-ul instituției. În instanță s-a susținut că un act normativ nesecret și nepublicat nu există juridic și nu poate fi opus nimănui. Pe această linie, Curtea Constituțională a României a reținut, prin Decizia nr. 392/2014, că ordinul nepublicat prin care ministrul reglementa procedura disciplinară a polițiștilor „nu este accesibil și deci nici opozabil”, iar OMAI nr. 400/2004 a fost anulat de instanțe.

Asemănarea are însă o limită, iar diferența contează. În Polonia, guvernul refuză publicarea ca să lase o hotărâre fără efect: e un gest grav, dar măcar coerent cu regula, pentru că ceea ce nu se publică nici nu se aplică. La noi s-a întâmplat ceva mai rău. Executivul a sustras astfel de acte de la publicare și, în același timp, le-a pus în aplicare, impunând polițiștilor obligații și restrângându-le drepturi prin norme pe care aceștia nu le puteau citi. Polonezii au o hotărâre care nu produce efecte. Polițiștii români au avut reguli care produceau efecte fără să existe oficial. În ambele cazuri, cine controlează publicarea controlează efectele dreptului, iar statul de drept depinde de o operațiune pe care mulți o consideră pur tehnică.

În România, deciziile CCR devin general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție. Monitorul Oficial funcționează sub autoritatea Camerei Deputaților, nu a Guvernului, iar Legea nr. 202/1998 prevede că deciziile Curții Constituționale se publică în Partea I, actele ajungând la Monitor prin secretarul general al Camerei Deputaților. Un refuz de tip polonez ar presupune deci complicitatea Parlamentului, nu doar voința executivului.

Tentația de a controla ce se publică a existat și în interiorul Curții noastre. Pe 22 iunie 2017, plenul CCR a adoptat Hotărârea nr. 1/2017 privind „regulile de redactare a opiniei separate sau concurente”. Potrivit ei, opinia judecătorului rămas în minoritate se preda președintelui Curții, care putea cere refacerea ei, iar dacă judecătorul nu se conforma, putea dispune ca opinia să nu fie publicată în Monitorul Oficial și pe site și nici atașată la dosar. Președintele CCR era atunci Valer Dorneanu, procuror în perioada comunistă, apoi deputat PSD și președinte al Camerei Deputaților, iar în baza hotărârii au fost oprite de la publicare o opinie separată și una concurentă ale judecătoarei Livia Stanciu, fostă președintă a Înaltei Curți. Legea nr. 47/1992 prevede însă că opinia separată se publică în Monitorul Oficial odată cu decizia. Mecanismul a fost dărâmat ulterior de Curtea de Apel București, la acțiunea unei avocate, Elenina Nicuț, care a cerut anularea hotărârii, iar instanța a reținut că este exclusă posibilitatea refuzului de a publica sau de a atașa opinia la decizie. Faptul că a fost nevoie de o instanță obișnuită și de acțiunea unei avocate ca să-i reamintească celei mai înalte curți că opiniile minoritare se publică spune destul despre cât de fragilă este transparența, chiar și acolo unde ar trebui să fie de la sine înțeleasă.

Ce vedem în România

Curtea Constituțională a României are nouă judecători, numiți câte trei de Președinte, Senat și Camera Deputaților, cu mandate de nouă ani înnoite pe treimi. O singură majoritate nu poate remodela Curtea dintr-o mișcare, cum s-a întâmplat la Varșovia. Numirea rămâne însă exclusiv politică, iar Constituția nu interzice trecerea directă din politică în Curte. Valer Dorneanu, amintit mai sus, a ajuns de la conducerea Camerei Deputaților (2000–2004) la conducerea Curții (2016–2022). Ca președinte al Curții, a sugerat într-un interviu televizat că unele hotărâri judecătorești ar fi fost luate sub influență politică, iar Consiliul Superior al Magistraturii a constatat că declarațiile lui au afectat independența justiției.

Nici numirea lui Bogdan Licu nu a fost lipsită de semne de întrebare. Prim-adjunct al procurorului general la momentul alegerii, a fost numit judecător CCR de Camera Deputaților în 2022, la propunerea PSD. Teza lui de doctorat fusese acuzată de plagiat, iar cel pe care l-ar fi copiat masiv era chiar Cristi Danileț, contracandidatul său pentru același post la Curte. În noiembrie 2021, Licu câștigase în instanță dreptul de a renunța benevol la titlul de doctor obținut cu teza contestată. USR a sesizat Curtea cu privire la numirea lui, invocând și faptul că nu depusese diploma de licență la dosarul de candidatură, însă sesizarea nu i-a blocat drumul, iar Licu a depus jurământul. Un candidat care renunță la titlul științific ca să scape de o acuzație de plagiat ajunge astfel să judece constituționalitatea legilor, inclusiv a celor care privesc integritatea în funcțiile publice.

Dintre judecătorii actuali, cel mai straniu parcurs îl are, probabil, Mihai Busuioc. Fost secretar general al Guvernului, apoi, din 2017, președinte al Curții de Conturi, perioadă în care a fost criticat că a diminuat puterile instituției, a fost numit judecător CCR de Senat în iunie 2025, la propunerea PSD, cu 79 de voturi pentru și 36 împotrivă. Numirea lui a fost descrisă în presă drept cea mai mare controversă a momentului. Observator a relatat că fusese, la începutul carierei, paznic la o judecătorie și că a absolvit Dreptul la o universitate privată, iar Europa Liberă a titrat că a ajuns la CCR „cu adeverințe pe proprie răspundere”. Numirea i-a fost contestată atât la Curte, unde contestația a fost respinsă cu motivarea că are peste 18 ani de vechime juridică, cât și la Curtea de Apel București, unde reclamanta a pierdut în primă instanță. Odată ajuns la Curte, a fost unul dintre cei patru judecători propuși de PSD care, în decembrie 2025, au lipsit din plen și au blocat cvorumul la decizia privind pensiile magistraților.

Episodul merită povestit, pentru că arată cum poate fi paralizată o curte constituțională din interior. Legea care reforma pensiile de serviciu ale magistraților fusese atacată la CCR de Înalta Curte de Casație și Justiție. Pe 10 decembrie 2025, după cinci ore de discuții, Curtea a amânat decizia pentru 28 decembrie. În acea duminică erau prezenți toți cei nouă judecători. După aproximativ 45 de minute s-a luat o pauză de 15 minute, iar la scurt timp după reluare, Gheorghe Stan, Bogdan Licu, Mihai Busuioc și Cristian Deliorga, toți patru propuși de PSD, au ieșit din sală și nu s-au mai întors. Pentru a decide, Curtea are nevoie de cel puțin șase judecători prezenți, așa că ședința a fost amânată pentru a doua zi, din lipsă de cvorum. Pe 29 decembrie, cei patru nu s-au mai prezentat în ședință. Potrivit surselor din Curte, ceruseră amânarea până la 15 ianuarie, pe motiv că au nevoie de timp să studieze legea și de un studiu de impact de la Ministerul Justiției, iar președinta Curții, Simina Tănăsescu, le-a răspuns public că studiile de impact nu sunt relevante în analiza de constituționalitate.

Contează și apropierile dintre judecători și lumea politică. În iulie 2026, judecătorul CCR Cristian Deliorga a zburat la Mykonos cu un avion privat, alături de fostul premier Victor Ponta, de fostul ministru Florin Manole, de alți politicieni și oameni de afaceri, între care Gruia Stoica, condamnat definitiv pentru cumpărare de influență. Camera de Comerț și Industrie a României, condusă de Mihai Daraban, a confirmat că a organizat și a plătit deplasarea, iar Daraban a declarat că Deliorga îi este cel mai vechi prieten. Un deputat USR a sesizat DNA și ANI, iar până la data scrierii nu cunoaștem vreo concluzie a acestor instituții. Nimic din toate acestea nu dovedește că zborul ar fi influențat vreo decizie a Curții, însă un judecător constituțional care călătorește pe banii unor oameni cu interese în fața statului își pune singur independența sub semnul întrebării.

Un episod asemănător o privește chiar pe președinta Curții. Vineri, 14 august 2026, Simina Tănăsescu s-a întâlnit cu premierul demis Ilie Bolojan, președintele PNL, în biroul președintelui Senatului, Mircea Abrudean. Întâlnirea nu a fost anunțată public și a avut loc cu trei zile înainte ca CCR să judece noua Lege a integrității și legea privind Strategia națională pentru biodiversitate, ambele legate de jaloane PNRR, iar în dosarul legii integrității Simina Tănăsescu era judecător-raportor. Bolojan a minimalizat episodul, spunând că „se încearcă să se facă din țânțar armăsar”, CCR a precizat că întâlnirile președintei privesc exclusiv aspecte administrative, iar Tănăsescu a respins orice speculație că ar fi fost discutate cauze aflate pe rol și a spus că nu ia în calcul demisia. După scandal, a cedat calitatea de raportor judecătorului Csaba Asztalos, iar președinta Înaltei Curți, Lia Savonea, a cerut public lămuriri.

Episodul nu era primul de acest fel în cariera ei. În iunie 2018, pe când era consilier prezidențial, Simina Tănăsescu s-a întâlnit cu judecătorul CCR Petre Lăzăroiu și a fost acuzată că a încercat să facă presiuni asupra lui. Administrația Prezidențială a respins acuzațiile, însă câteva zile mai târziu, pe 20 iunie 2018, Simina Tănăsescu și-a dat demisia din funcția de consilier. Chiar dacă în niciunul dintre cele două cazuri nu s-a dovedit vreo intervenție într-un dosar, aparența contează la o curte constituțională la fel de mult ca realitatea, pentru că încrederea în decizii depinde de ea.

Ce ne protejează și ce nu

O diferență de construcție lucrează, deocamdată, în favoarea noastră. Legea nr. 47/1992 nu îi dă Președintelui României un drept de a refuza jurământul unui judecător numit de Parlament. Teoretic, un astfel de refuz rămâne posibil, doar că nu s-a întâmplat până acum, iar legea nu spune ce urmează dacă s-ar produce.

Imunitatea, în schimb, nu ne deosebește de Polonia. Potrivit art. 66 din Legea nr. 47/1992, în forma modificată prin Legea nr. 168/2018, judecătorii CCR nu pot fi reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată penală decât cu încuviințarea plenului Curții, dată cu votul a două treimi dintre judecători, la cererea procurorului general. Este exact mecanismul în care s-a blocat Żurek la Varșovia: colegii decid dacă unul dintre ei poate fi cercetat. Cu nouă judecători, patru voturi împotrivă sunt suficiente ca încuviințarea să nu treacă, adică exact numărul judecătorilor care au părăsit sala în decembrie 2025. Tot cu două treimi din plen se decide și suspendarea unui judecător trimis în judecată.

Precedente românești

România a trecut deja printr-un episod în care puterea politică a încercat să îngusteze competența Curții. În vara lui 2012, Guvernul a adoptat OUG nr. 38/2012, care elimina controlul CCR asupra hotărârilor Parlamentului. Prin Decizia nr. 727/2012, Curtea a declarat neconstituțională această soluție legislativă, preluată de ordonanță dintr-o lege aflată deja în fața ei, și a calificat gestul Guvernului drept „comportament neconstituțional și abuziv”, iar conflictul s-a închis pe cale juridică, fără poliție la ușa instanței. Atacul a vizat atunci competența Curții, nu persoanele judecătorilor.

Al doilea front, mai apropiat de cel polonez, privește raportul cu instanțele europene. Prin Decizia nr. 390/2021, CCR a afirmat că dreptul Uniunii nu poate trece peste Constituție. Câteva luni mai târziu, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a răspuns, în cauza Euro Box Promotion, că instanțele naționale pot lăsa neaplicate deciziile CCR contrare dreptului Uniunii. Conflictul de principiu a rămas nerezolvat, însă nimeni nu l-a împins până la contestarea legitimității Curții, cum se întâmplă acum în Polonia.

Nici în prezent CCR nu stă deoparte de disputele dintre puteri. Pe 7 octombrie 2026, a declarat inadmisibilă cererea premierului interimar Ilie Bolojan privind un conflict juridic între Guvern și Înalta Curte de Casație și Justiție, arătând că nu poate cenzura hotărâri judecătorești. Pe 22 octombrie, cu cinci voturi la patru, a constatat un conflict juridic între Parlament și Guvern în legătură cu ordonanța privind programul SAFE. Votul strâns arată cât de repede poate deveni Curtea miza directă a unei confruntări politice.

Cum a judecat Curtea polițiștii și militarii

Toate cele de mai sus pot părea teorie până când te uiți la deciziile care îi privesc direct pe polițiști și militari. Acolo apare un tipar greu de ignorat. Curtea le-a dat câștig de cauză în chestiuni de principiu, cu efect bugetar mic, dar ori de câte ori miza a fost salariul sau pensia, deci bani mulți, a respins. Nu o face de fiecare dată cu același argument și nici întotdeauna cu argumentul banilor. Uneori își aplică propria jurisprudență, alteori o ocolește, iar rezultatul final rămâne același. Trei episoade din ultimii ani arată cum se întâmplă asta.

Avizul care contează doar uneori

Consiliul Legislativ este organul consultativ al Parlamentului care avizează proiectele de acte normative, iar art. 79 din Constituție îi consacră rolul. În iunie 2020, prin deciziile nr. 221 și nr. 229, Curtea a declarat neconstituționale două ordonanțe de urgență, OUG nr. 23/2020 și OUG nr. 25/2020, pentru că Guvernul ceruse avizul Consiliului Legislativ după adoptare, nu înainte. Regula formulată atunci a fost limpede: nesolicitarea avizului duce la neconstituționalitatea ordonanței. Curtea a aplicat-o din nou prin Decizia nr. 50/2022, la OUG nr. 192/2020, adoptată pe 5 noiembrie, cu avizul cerut abia a doua zi.

OUG nr. 59/2017 este ordonanța care a plafonat pensiile militare și a înlocuit actualizarea lor după soldele celor activi cu indexarea după inflație. Guvernul a adoptat-o pe 4 august 2017, iar cererea de aviz a fost înregistrată la Consiliul Legislativ și avizul dat pe 7 august, aceeași zi în care ordonanța a apărut în Monitorul Oficial nr. 648. Situația era identică cu cea din 2020, doar că întârzierea era de trei zile, nu de una. În dosarul soluționat prin Decizia nr. 89/2024, chiar Guvernul, adică autorul ordonanței, a apreciat că această critică este întemeiată.

Cu toate acestea, Curtea a respins excepția, succesiv, prin deciziile nr. 723/2023, 89/2024, 138/2024, 177/2024, 203/2024, 395/2024 și 230/2025. Raționamentul a fost construit în Decizia nr. 723/2023 și preluat integral în Decizia nr. 177/2024, în care au fost conexate 43 de dosare de la instanțe din toată țara. Cel puțin șase dintre aceste instanțe considerau excepția întemeiată.

Curtea nu contestă faptele. La paragraful 91 al Deciziei nr. 177/2024 reține că ordonanța a fost adoptată pe 4 august 2017, că cererea de aviz a fost înregistrată la Consiliul Legislativ abia pe 7 august, iar Avizul nr. 644 a fost emis în aceeași zi în care ordonanța apărea în Monitorul Oficial, când Guvernul nu mai putea ține seama de observații. Mai mult, Curtea scrie că art. 79 din Constituție „nu se poate interpreta decât în sensul că solicitarea avizului trebuie să fie anterioară adoptării actului normativ”. Viciul este, așadar, recunoscut.

Pentru a nu-l sancționa, Curtea introduce la paragrafele 92–95 o distincție nouă. Un asemenea viciu de procedură ar putea fi sancționat de sine stătător doar în controlul abstract, la sesizarea autorităților care au acest drept, nu și pe excepția ridicată de un cetățean în propriul proces, unde trebuie dovedită în plus afectarea unui drept fundamental. Distincția se lovește chiar de exemplul pe care Curtea îl dă: la paragraful 92 notează singură că Decizia nr. 50/2022, prin care căzuse OUG nr. 192/2020, a fost pronunțată „în cadrul controlului concret pe calea excepției”, adică exact pe calea pe care acum o declară închisă.

Iar dreptul fundamental nu avea cum să fie găsit afectat, pentru că, în aceeași decizie, la paragraful 98, Curtea reafirmă că legiuitorul poate modifica pensia „în funcție de resursele financiare existente la un anumit moment”. Cercul se închide: pensionarul nu poate invoca avizul decât dacă dovedește încălcarea dreptului la pensie, iar dreptul la pensie nu este încălcat atâta timp cât statul invocă bugetul. Singura autoritate care mai putea ridica direct problema, pe calea controlului abstract, era Avocatul Poporului, aceeași instituție care, în noiembrie 2024, avea să atace la Curte legea favorabilă pensionarilor militari.

Decizia nr. 221/2020 fusese, ce-i drept, pronunțată la sesizarea directă a Avocatului Poporului, deci în control abstract, ceea ce le permite judecătorilor să susțină că nu se contrazic. Rămâne totuși faptul că trei dintre judecătorii care au semnat Decizia nr. 177/2024, Marian Enache, Cristian Deliorga și Varga Attila, au votat în 2020 în majoritatea care a dărâmat OUG nr. 23/2020 pentru un aviz cerut cu o zi întârziere, iar în 2024 au considerat că același viciu, de trei zile, nu poate fi invocat de pensionari. Contează și ce anume se judeca în 2020: Avocatul Poporului atacase prevederea care introducea o nouă abatere disciplinară pentru judecătorii care soluționează cauze de achiziții publice. Când erau vizați magistrații, Curtea a mers din oficiu până la capăt și a dărâmat întreaga ordonanță. Când viciul a fost ridicat expres, în 43 de dosare, de polițiști și militari pensionați, Curtea a construit o distincție care o scutea să-l examineze. Regula care a făcut să cadă alte trei ordonanțe nu a mai funcționat atunci când în joc erau pensiile lor.

Diagrama 1: aceeași întârziere a avizului, trei ordonanțe căzute, OUG nr. 59/2017 salvată
Aceeași regulă, aceeași întârziere a avizului: în stânga ordonanțele care au căzut, în dreapta ordonanța pensiilor militare, menținută de șapte ori.

Legea actualizării, dărâmată pe un motiv pe care nu-l ceruse nimeni

În toamna lui 2024, Parlamentul a adoptat o lege care readucea actualizarea pensiilor militare aflate în plată ori de câte ori cresc soldele celor activi, cu un impact estimat de Guvern la circa 370 de milioane de lei pe lună. Legea excludea de la actualizare, pe durata mandatului, pensionarii militari ajunși miniștri, secretari de stat sau parlamentari. Avocatul Poporului a atacat-o, iar prin Decizia nr. 126 din 11 martie 2025, după trei amânări, Curtea a declarat-o neconstituțională în ansamblul ei (Monitorul Oficial nr. 666 din 16 iulie 2025).

Argumentul banilor nu a fost cel decisiv. La paragrafele 45–55, Curtea a respins critica privind lipsa sursei de finanțare, constatând că fișa financiară fusese cerută și că Senatul a votat după expirarea termenului de 45 de zile. A respins și critica privind dreptul la pensie, arătând la paragraful 57 că măsura criticată era una „favorizantă”. Obiecția Avocatului Poporului fusese formulată după termenul legal de două zile, aplicabil legilor adoptate în procedură de urgență, însă Curtea a declarat-o admisibilă, pe motiv că legea nu fusese promulgată și că „termenul de protecție nu este unul de decădere” (paragraful 42).

Avocatul Poporului era atunci Renate Weber, fost europarlamentar ales în 2007 pe lista PNL, numită de Parlament pe 26 iunie 2019, la propunerea PSD și ALDE, pentru un mandat de cinci ani. La data obiecției, mandatul îi expirase din vara lui 2024, iar ea rămăsese în funcție în temeiul art. 8 alin. (4) din Legea nr. 35/1997, potrivit căruia mandatul durează „până la depunerea jurământului de către noul Avocat al Poporului”. În februarie 2025, majoritatea PSD-PNL din birourile permanente ale Parlamentului a respins cererea USR de a începe procedura de numire a unui succesor, iar pe 9 martie 2026 votul pentru un nou Avocat al Poporului a fost amânat cu voturile PSD și AUR.

Legea a căzut pe egalitatea în drepturi. Curtea a constatat, pe bună dreptate, la critica Avocatului Poporului, că excluderea demnitarilor era discriminatorie, pentru că actualizarea pensiei nu are legătură cu funcția exercitată ulterior. Numai că, la paragraful 60, Curtea își amintește propria regulă: atunci când un text exclude pe cineva de la un drept, „remediul constituțional specific (…) îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului”, iar doar privilegiul nejustificat se elimină. Aplicată corect, regula ar fi dus la căderea exclusiv a articolului despre demnitari, iar legea ar fi mers la promulgare cu actualizare pentru toți.

Curtea a mers însă mai departe. La paragrafele 62–63 reține, în cuvintele ei, o încălcare „necriticată de autorul obiecției”: legea ar fi creat două regimuri, actualizarea pentru cei deja pensionați și indexarea după inflație pentru cei care se vor pensiona. Califică apoi regimul mai puțin favorabil drept discriminare a celor supuși lui, ceea ce, după propria regulă de la paragraful 60, ar fi cerut extinderea actualizării, nu eliminarea ei pentru toată lumea. Curtea a ales eliminarea. Pe acest motiv, ridicat din oficiu, a căzut actualizarea însăși; critica Avocatului Poporului lovea doar articolul despre demnitari.

Pentru a-și justifica dreptul de a analiza un viciu nesemnalat, Curtea invocă tocmai paragraful 56 din Decizia nr. 221/2020. În 2020, Curtea pornise acolo de la o critică privind avizul CSM și ajunsese, din oficiu, la lipsa avizului Consiliului Legislativ, pe care Avocatul Poporului nu o invocase, dărâmând astfel întreaga ordonanță. Judecătoarele Livia Stanciu și Simina Tănăsescu au scris atunci, în opinie separată, că art. 79 din Constituție nu poate fi folosit de Curte din oficiu „fără a se ajunge la un control ultra vires”. În 2025, judecătoarele Stanciu și Tănăsescu au semnat, într-o decizie unanimă, folosirea aceluiași paragraf pentru a extinde controlul și a dărâma legea favorabilă pensionarilor militari.

Regula de la paragraful 60, pe care Curtea a ocolit-o aici, nu este o teorie uitată în manuale. Curtea o aplică frecvent, iar în toate aceste cazuri corectarea discriminării a venit prin extinderea protecției, lovind doar textul sau soluția legislativă care excludea, în timp ce restul normei a rămas în picioare. Prin Decizia nr. 738/2018, constatând că un operator economic putea fi exclus de la o procedură de achiziție publică doar pentru că era cercetat penal, Curtea a declarat neconstituțional numai textul care permitea excluderea, cu remediul expres al accesului la dreptul de a participa; celelalte reguli ale procedurii au rămas în vigoare. Prin Decizia nr. 175/2022, dreptul de a refuza să depui mărturie împotriva inculpatului a fost extins și la persoanele aflate în relații asemănătoare celor dintre părinți și copii, după ce o decizie anterioară îl extinsese la partenerii de viață; textul din Codul de procedură penală a continuat să se aplice tuturor celorlalți. Iar în iulie 2026, aceeași Curte care judecă astăzi pensiile militare a declarat art. 11 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 neconstituțional doar „în măsura în care” plafonul salarial din administrația locală se aplica și sporului pentru persoanele cu handicap, precizând expres că remediul este acordarea sporului indiferent de plafon (Decizia nr. 836/2026). Plafonul a rămas valabil pentru toate celelalte venituri, iar cei discriminați au primit dreptul de care fuseseră excluși.

Astfel arată, în jurisprudența Curții, corectarea unei discriminări: se extinde dreptul către cei lăsați pe dinafară, iar restul normei își continuă efectele. Aplicată legii din 2024, aceeași metodă ar fi însemnat ca demnitarii să primească și ei actualizarea, iar cei care se vor pensiona să fie incluși în același mecanism. Curtea a procedat invers: a desființat întreaga lege, iar discriminarea a fost „corectată” luând dreptul tuturor.

Diagrama 2: aceeași regulă, aplicată invers la pensiile militare
În stânga, discriminarea corectată prin extinderea dreptului, cu norma păstrată; în dreapta, aceeași situație rezolvată prin desființarea întregii legi.

Merită amintit, în acest context, ce prevede legea pentru judecătorii Curții înșiși. Potrivit art. 71 din Legea nr. 47/1992, ei beneficiază de o pensie de serviciu de 80% din indemnizația brută și sporuri, cumulabilă cu orice venituri, iar pensia „se actualizează în raport cu indemnizația de încadrare brută lunară și sporurile aferente ale judecătorilor Curții Constituționale”. Este exact mecanismul pe care legea din 2024 încerca să-l readucă pentru pensionarii militari și pe care Curtea l-a dărâmat.

Aceeași Curte, alt adevăr

Un an mai târziu, Curtea a judecat plafonarea pensiilor militare introdusă prin OUG nr. 59/2017. Excepțiile fuseseră trimise de Tribunalul Teleorman în mai și septembrie 2021, iar Decizia nr. 276 a fost pronunțată abia pe 26 martie 2026, aproape cinci ani mai târziu, și publicată în Monitorul Oficial nr. 771 din 11 septembrie 2026.

Și răbdarea Curții pare să depindă de cine se află în fața ei. Pentru pensiile magistraților, patru judecători au blocat plenul două zile la rând, în decembrie 2025, cerând timp să studieze legea. Pentru pensiile polițiștilor și militarilor, excepțiile din Teleorman au așteptat aproape cinci ani, iar decizia a venit în cele din urmă unanimă și prin simplă trimitere la jurisprudența anterioară.

Pensionarii invocau, între altele, că au primit pensii diferite față de colegi cu aceeași funcție doar pentru că au ieșit la pensie în alt moment. La paragraful 43, Curtea răspunde că situația diferită în funcție de data deschiderii dreptului la pensie, potrivit principiului tempus regit actum, „nu poate fi privită ca o încălcare” a egalității în drepturi. În 2025, regimuri diferite în funcție de data pensionării constituiau discriminare, atunci când o lege încerca să-i ajute pe pensionari. În 2026, aceleași regimuri diferite au devenit perfect constituționale, atunci când pensionarii le reclamau. Situațiile nu sunt juridic identice, una privind stabilirea pensiei, cealaltă actualizarea ei, dar ambele decizii sunt unanime, iar șase dintre judecători le-au semnat pe amândouă: Mihaela Ciochină, Cristian Deliorga, Bogdan Licu, Laura-Iuliana Scântei, Gheorghe Stan și Simina Tănăsescu.

Diagrama 3: aceiași judecători, două răspunsuri la aceeași întrebare
La aceeași întrebare, Curtea a răspuns în 2025 că regimurile diferite sunt discriminare, iar în 2026 că sunt constituționale.

Tot în Decizia nr. 276/2026, la paragraful 46, Curtea scrie că legiuitorul poate stabili și modifica dreptul la pensie „în funcție de resursele financiare existente la un anumit moment”. Rar o curte constituțională spune atât de direct că banii pot justifica reducerea unui drept. În schimb, argumentele concrete ale pensionarilor, sporul pentru pensia suplimentară, pentru care plătiseră contribuție separată peste 20 de ani, și sporul aferent Ordinului „Meritul Militar”, nu primesc niciun răspuns individual în considerentele Curții.

Tot pe 26 martie 2026, în aceeași ședință, Curtea a soluționat prin Decizia nr. 275 câteva sute de dosare conexate, venite de la zece instanțe, cinci dintre acestea apreciind că excepția este întemeiată. Motivarea se sprijină aproape în întregime pe trimiterea la cele optsprezece decizii anterioare, cu precizarea că „nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții”, iar în privința avizului Consiliului Legislativ Curtea se limitează să constate că încălcarea Legii nr. 73/1993 nu ține de competența ei. Decizia, unanimă, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 895 abia pe 26 octombrie 2026, la șapte luni după pronunțare, iar Decizia nr. 276, pronunțată în aceeași zi, apăruse în septembrie. Pentru polițiști și militari, calea judiciară este, practic, închisă.

Pus cap la cap, tabloul are o constantă greu de ignorat. De fiecare dată când a judecat bani pentru polițiști și militari, soluția Curții a coincis cu interesul bugetar al puterii aflate la guvernare: plafonarea a rămas, actualizarea nu s-a mai întors, cheltuielile cu pensiile militare nu au crescut. Coincidența devine cu atât mai suspectă cu cât, în unele dosare, Curtea a fost mai protectoare cu bugetul decât Guvernul însuși. În dosarul OUG nr. 59/2017, Guvernul a recunoscut că lipsa avizului este un viciu real, iar Curtea a refuzat să-l sancționeze. În dosarul legii actualizării, Guvernul i-a cerut Curții să respingă obiecția Avocatului Poporului, iar Curtea a dărâmat actualizarea însăși pe un motiv pe care nu i-l invocase nimeni. O curte numită politic nu are nevoie de un ordin ca să ajungă, an de an, exact la soluția care convine celor care au numit-o.

Ce înseamnă o curte coruptă

Corupția unei curți constituționale rareori arată ca un plic cu bani. Arată ca o numire făcută pentru loialitate, ca o vacanță plătită de un prieten cu interese, ca o ședință părăsită ca să nu se ajungă la vot sau ca o opinie oprită de la publicare. Fiecare gest, luat separat, se poate explica. Împreună, transformă instanța care ar trebui să limiteze puterea într-un instrument al ei. Polonia a ajuns în punctul în care două tabere își dispută instrumentul cu poliția în fața clădirii. România nu este acolo, dar are deja numirile politice, contactele private, ședințele blocate și voturile strânse în dosarele cu miză, adică toate ingredientele.

Remediul nu stă în schimbarea judecătorilor de către următoarea majoritate, pentru că exact asta face din Curte o pradă. Stă în reguli care să funcționeze indiferent cine guvernează: perioade de incompatibilitate pentru politicienii numiți la CCR, interdicții clare privind contactele private cu părțile interesate și transparență totală asupra modului în care se votează.

Pentru polițiști, miza e foarte concretă. Aceeași Curte, cu judecători numiți politic, le-a dat dreptate în chestiunea actelor nepublicate ale MAI și le-a închis ușa în toate episoadele descrise mai sus, în care erau în joc pensiile. Asta arată că problema ține de sistem, iar deciziile bune nu sunt garantate de nimic altceva decât de independența celor care le dau. O Curte controlată de cei pe care ar trebui să-i judece nu ar mai pronunța astfel de decizii, iar una neutralizată le-ar putea pronunța degeaba.

S.P.R. „Diamantul”

Surse

RELATED ARTICLESMORE FROM AUTHOR

Leave a reply

Please enter your comment!
Please enter your name here