Mai jos aveti contestatia noastra :
SINDICATUL POLIȚIȘTILOR “DIAMANTUL”
Nr. 23/18.03.2025
Către
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
SECȚIA DE URMĂRIRE PENALĂ
Referitor la: Răspunsul dumneavoastră nr. 441/VIII-1/2025 din 18.03.2025 privind sesizarea formulată la data de 26.02.2025
CONTESTAȚIE PRIVIND REFUZUL DE ÎNREGISTRARE A DENUNȚULUI PENAL
Subscrisa: Sindicatul Polițiștilor din România “Diamantul”, persoană juridică cu personalitate juridică dobândită conform Sentinței civile nr. 22(PJ)/23.11.2006, pronunțată în Dosarul nr. 15033/302/2006 al Judecătoriei Sectorului 5, cu sediul social în București, Str. Corbita nr. 39, Sector 5, CIF 19544011, reprezentată legal de Președinte Vitalie Josanu, având sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, Str. Ienăchiță Văcărescu nr. 17A, Sector 4, Parter, Ap. 1, tel/fax 021.315.28.26, e-mail petitii.sprdiamantul@yahoo.com,
În temeiul principiilor legalității și accesului la justiție consacrate de Constituția României, formulăm prezenta contestație împotriva refuzului de înregistrare a denunțului nostru penal, pentru următoarele:
MOTIVE
I. INTERPRETAREA ERONATĂ A DECIZIILOR CURȚII CONSTITUȚIONALE
În adresa nr. 441/VIII-1/2025 din 18.03.2025, Parchetul a invocat în mod selectiv și decontextualizat Decizia nr. 757/2017 a Curții Constituționale, citând pasajul conform căruia “numai adoptarea actelor cu caracter individual este vizată de legea penală, în sensul că numai acestea pot realiza elementul material al unei infracțiuni date, fiind exceptate, astfel, actele cu caracter normativ.”
Această citare truncată și interpretarea dată de Parchet distorsionează complet sensul și concluzia reală a Deciziei CCR, eliminând contextul esențial și aplicând greșit raționamentul Curții la situația de față. Analiza completă și sistematică a jurisprudenței Curții Constituționale demonstrează exact contrariul concluziei la care a ajuns Parchetul.
1. Distincția fundamentală între Decizia nr. 68/2017 și Decizia nr. 757/2017
Un aspect esențial pe care Parchetul îl ignoră în totalitate este faptul că CCR, în Decizia nr. 757/2017, a făcut o delimitare clară față de Decizia nr. 68/2017, respingând explicit aplicarea argumentelor din Decizia 68/2017 la actele administrative. În paragraful 67 al Deciziei 757/2017, Curtea precizează explicit:
“Curtea constată că Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017 a avut în vedere actele de reglementare primară adoptate de Guvern, care, prin excelență, au caracter normativ. În schimb, pe lângă faptul că sunt acte de reglementare secundară, hotărârile Guvernului pot avea atât caracter normativ, cât și caracter individual, astfel încât considerentele Deciziei nr. 68 din 27 februarie 2017 nu pot fi aplicate tale quale în privința acestora.”
Interpretarea sistematică a acestei decizii relevă că CCR a stabilit cu claritate următoarele principii fundamentale:
- Decizia nr. 68/2017 vizează exclusiv actele de reglementare primară (legi, ordonanțe) adoptate de Guvern în calitate de legiuitor delegat, reprezentând exercitarea unei funcții legislative;
- Imunitatea pentru răspundere penală recunoscută în Decizia 68/2017 se aplică doar în contextul procesului legislativ propriu-zis, ca o garanție a separației puterilor în stat;
- Această imunitate nu se extinde la actele administrative, chiar dacă acestea au caracter normativ, deoarece ele reprezintă acte de executare a legilor, nu de legiferare primară;
- Regulamentele, ordinele, instrucțiunile și alte acte administrative cu caracter normativ emise de ministere și instituții publice nu beneficiază de protecția specială acordată actelor de legiferare primară.
Ignorarea acestei distincții fundamentale stabilite explicit de CCR reprezintă o gravă eroare de interpretare a jurisprudenței constituționale, cu potențialul de a crea o imunitate penală nejustificată și nerecunoscută de lege pentru funcționarii publici.
2. Concluzia explicită a CCR din Decizia nr. 757/2017 este direct contrară interpretării Parchetului
În paragraful 69 al Deciziei nr. 757/2017, Curtea statuează indubitabil:
“Prin urmare, având în vedere dihotomia existentă între actele normative [categorie în care se încadrează legea, ordonanța, ordonanța de urgență și hotărârea Guvernului cu caracter normativ] și actele individuale [hotărârea Guvernului cu caracter individual] nu se poate realiza nicio paralelă, sub aspectul răspunderii penale, între considerentele care au fundamentat Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017 și situația din cauza de față. Din contră, decizia precitată precizează, în mod expres, că numai actul administrativ cu caracter individual «poate fi susceptibil de a produce foloase, avantaje, ajutor, în sensul prevăzut de legea penală». De aceea, organul de urmărire penală are competența de a cerceta actele/faptele cu relevanță penală săvârșite în legătură cu emiterea actului administrativ individual.”
Analizând textul integral, observăm că sensul citatelor selectate de Parchet este exact opus celui atribuit de această instituție. CCR a stabilit că actele administrative, spre deosebire de actele normative primare, pot face obiectul cercetării penale. Mai mult, în ultimul paragraf citat, CCR recunoaște în mod expres “competența organului de urmărire penală de a cerceta actele/faptele cu relevanță penală săvârșite în legătură cu emiterea actului administrativ”.
Prin extrapolare logică și juridică, dacă CCR admite că până și actele administrative individuale pot face obiectul cercetării penale (în condițiile în care acestea au un caracter mai concret și mai apropiat de funcția legislativă), cu atât mai mult actele materiale realizate în procesul emiterii unui act administrativ (precum decizia de clasificare nejustificată) pot constitui obiectul cercetării penale.
3. Contextul specific al Deciziei nr. 68/2017 – protecția actului de legiferare primară
În Decizia nr. 68/2017, CCR a stabilit principiul conform căruia nu pot fi cercetate penal actele normative primare adoptate de Guvern în calitate de legiuitor delegat. Curtea a explicat raționamentul acestei protecții în paragraful 112:
“Așadar nu este de acceptat ca autoritatea legiuitoare primară sau delegată (parlamentari sau miniștri) să intre sub incidența legii penale prin însuși faptul adoptării sau participării la actul decizional al adoptării actului normativ, aceasta îndeplinindu-și o atribuție constituțională. În virtutea imunității care însoțește actul decizional de legiferare, care, așa cum Curtea a reținut în prealabil, este aplicabilă mutatis mutandis și membrilor Guvernului, niciun parlamentar sau ministru nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile politice sau acțiunile exercitate în vederea elaborării ori adoptării unui act normativ cu putere de lege.”
Rațiunea acestei protecții a fost clar explicată de CCR în paragraful 113:
“A admite contrariul înseamnă a lasă, indirect, posibilitatea intruziunii în procesul legislativ a unei alte puteri, cu consecința directă a încălcării separației puterilor în stat. Lipsa răspunderii juridice pentru activitatea de legiferare este o garanție a exercitării mandatului față de eventuale presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei care ocupă funcția de parlamentar sau de ministru, imunitatea asigurându-i acesteia independența, libertatea și siguranța în exercitarea drepturilor și a obligațiilor ce îi revin potrivit Constituției și legilor.”
Analiza atentă a acestor paragrafe demonstrează că CCR a justificat imunitatea exclusiv prin prisma principiului separației puterilor în stat și exclusiv pentru activitatea de legiferare propriu-zisă. Însă, în mod crucial, CCR a limitat în mod explicit această protecție la actele normative primare, arătând că nu se aplică actelor administrative, precum ordinele ministeriale, instrucțiunile și regulamentele, care reprezintă acte de executare a legilor, nu de legiferare.
Mai mult, chiar și în contextul actelor normative primare, CCR limitează imunitatea la “însuși faptul adoptării sau participării la actul decizional”, nu și la acte materiale distincte care pot însoți acest proces și care pot constitui, în sine, infracțiuni.
4. Distincția esențială între acte normative primare și acte administrative normative
În paragraful 111 al Deciziei nr. 68/2017, Curtea a făcut o distincție clară între actele normative primare și actele individuale:
“Curtea, analizând încadrarea juridică a faptelor denunțate, așa cum este ea configurată de către procuror în ordonanța de începere a urmăririi penale in rem, reține, în ceea ce privește infracțiunea de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal, că această infracțiune nu poate fi comisă prin adoptarea unui act normativ. Este evident că un act normativ de clemență (de grațiere) ori de dezincriminare a anumitor infracțiuni este favorabil unor persoane care au comis faptele penale care cad sub incidența respectivului act normativ, dar acest aspect nu se poate converti nicicum în “ajutorul dat făptuitorului”, ca element material al infracțiunii de favorizare a făptuitorului. Art.269 din Codul penal are în vedere alte ipoteze, respectiv acte individualizate strict care pot constitui un folos dat făptuitorului, menit să împiedice înfăptuirea justiției într-o cauză penală concretă. Actele normative de clemență sau de dezincriminare reprezintă întotdeauna voința legiuitorului, iar opțiunea acestuia este justificată de anumite nevoi sociale, juridice, economice, raportate la un anumit moment din evoluția societății.”
Motivul pentru care actele normative primare beneficiază de această protecție este explicat în continuare în același paragraf:
“Este evident că prin caracterul lor normativ, legile și ordonanțele Guvernului au aplicabilitatea generală și își extind efectele asupra unui număr nedeterminat de subiecte vizate de ipoteza normelor. În această logică, devine posibil ca în sfera de aplicabilitate a acestor acte să intre și cei care le-au adoptat sau rudele, prietenii, cunoștințele lor. A aprecia altfel, înseamnă că niciodată legiuitorul primar sau delegat nu ar putea adopta acte normative fără a fi sancționat penal, întrucât caracterul mai favorabil al normelor adoptate ar favoriza întotdeauna anumiți făptuitori. Or, Curtea reține că tocmai caracterul de generalitate a actului normativ, aplicabilitatea sa asupra unui număr nedefinit de persoane distinge actul normativ de actul individual, singurul care poate fi susceptibil de a produce foloase, avantaje, ajutor, în sensul prevăzut de legea penală.”
Această protecție nu se extinde însă la actele administrative, inclusiv cele cu caracter normativ, cum ar fi ordinele ministeriale și regulamentele. Actele administrative normative, deși au caracter general, nu reprezintă exercitarea funcției legislative, ci a celei executive, și nu beneficiază de imunitatea specială recunoscută exclusiv procesului de legiferare primară.
5. Actele ministeriale nu sunt acte de reglementare primară
Este crucial de subliniat că, în Decizia nr. 68/2017, obiectul cercetării îl constituia o Ordonanță de Urgență (OUG nr. 13/2017), iar CCR a precizat explicit că analiza sa se aplică doar actelor de reglementare primară, adică acelor acte prin care Guvernul acționează ca legiuitor delegat.
În contrast, Regulamentul de Organizare și Funcționare al IGPF, aprobat prin ordinul ministerial contestat de noi (OMAI S/91/2019, modificat prin OMAI S/6/2020 și OMAI S/23/2022), nu este un act de reglementare primară, ci un act administrativ emis în aplicarea și executarea unei legi, aflându-se pe o treaptă inferioară în ierarhia actelor normative, conform art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă. Prin urmare, acest act nu beneficiază de protecția specială recunoscută exclusiv actelor prin care se exercită funcția legislativă.
Din perspectiva dreptului administrativ și a teoriei generale a dreptului, ordinele ministeriale și regulamentele aprobate prin acestea:
- Sunt acte administrative normative, nu acte legislative;
- Sunt emise în executarea legii, nu ca substitut al acesteia;
- Sunt supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele de contencios administrativ;
- Nu beneficiază de prezumția de constituționalitate specifică legilor;
- Nu pot modifica, completa sau abroga dispoziții legale primare.
II. OBIECTUL SESIZĂRII NOASTRE – ACTE MATERIALE CONCRETE, NU CONTROLUL CONȚINUTULUI NORMATIV
Sesizarea noastră nu vizează controlul conținutului normativ al Regulamentului de Organizare și Funcționare al IGPF, ci acte materiale concrete care pot constitui elemente constitutive ale infracțiunilor reclamate. Aceasta este o distincție fundamentală pe care Parchetul a ignorat-o complet în răspunsul său.
1. Clasificarea abuzivă la nivel “Secret de Serviciu”
Plângerea noastră vizează în primul rând decizia de clasificare ca “Secret de Serviciu” a regulamentului, care reprezintă un act material distinct de conținutul normativ propriu-zis al acestuia. Această clasificare a fost realizată cu încălcarea flagrantă a:
- Art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, care prevede obligația expresă a autorităților publice de a comunica din oficiu “actele normative care reglementează organizarea și funcționarea autorității sau instituției publice”;
- Art. 2 din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, care definește informațiile secrete de serviciu ca fiind “informațiile a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat”. În cazul ROF al IGPF, nu există niciun prejudiciu demonstrabil care ar putea rezulta din publicarea sa, având în vedere că regulamente similare ale altor structuri din MAI (inclusiv ale Inspectoratului General al Poliției Române) sunt publice;
- Art. 15 din Legea nr. 182/2002, care stipulează că “Se interzice clasificarea ca secrete de stat a informațiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informațiile de interes public, restrângerii ilegale a exercițiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime”;
- Art. 33 din Legea nr. 182/2002, care extinde aceeași interdicție la informațiile clasificate ca secrete de serviciu, precizând că “Se interzice clasificarea ca secrete de serviciu a informațiilor care, prin natura sau conținutul lor, sunt destinate să asigure informarea cetățenilor asupra unor probleme de interes public sau personal, pentru favorizarea ori acoperirea eludării legii sau obstrucționarea justiției.”
Această operațiune de clasificare reprezintă un act material distinct, realizat în etapa elaborării regulamentului, și nu se confundă cu conținutul său normativ. Clasificarea ca “secret de serviciu” este o decizie administrativă separată, care restricționează în mod nelegal accesul la informații ce ar trebui să fie publice conform legii.
2. Menținerea nejustificată a clasificării
Plângerea noastră vizează, de asemenea, omisiunea cu caracter penal de a respecta obligația legală de reanalizare periodică a listelor de informații clasificate, prevăzută explicit de art. 24 din HG nr. 781/2002, care stabilește că “informațiile secrete de serviciu se declasifică de conducătorii unităților care le-au emis, prin scoaterea de pe listele prevăzute la art. 8, care vor fi reanalizate ori de câte ori este necesar”.
Această omisiune reprezintă un act material distinct de conținutul normativ al regulamentului, fiind o manifestare concretă de neîndeplinire a unei îndatoriri de serviciu, cu potențial de a constitui elementul material al infracțiunii de neglijență în serviciu.
3. Refuzul declasificării în contextul practicii administrative uniforme
Un al treilea aspect vizează refuzul declasificării regulamentului în contextul în care regulamente similare ale altor structuri din MAI au fost declasificate și făcute publice, demonstrând caracterul discriminatoriu și abuziv al menținerii clasificării. Această practică administrativă neunitară ridică serioase suspiciuni cu privire la motivele reale ale clasificării, care ar putea fi legate de dorința de a ascunde aspecte problematice din organizarea și funcționarea IGPF, contrar art. 15 și 33 din Legea nr. 182/2002.
Toate aceste acte și omisiuni pot constitui, potrivit jurisprudenței CCR, elementul material al infracțiunilor de abuz în serviciu și neglijență în serviciu, întrucât:
- Nu reprezintă exercitarea unei atribuții de legiferare primară, ci acte administrative distincte;
- Sunt acte concrete, individualizabile, care produc prejudicii identificabile;
- Nu intră sub incidența imunității recunoscute exclusiv actului de legiferare primară;
- Încălcă în mod flagrant drepturi și interese legitime protejate de lege.
III. CONSECINȚELE GRAVE ALE CLASIFICĂRII NEJUSTIFICATE
1. Încălcarea principiului transparenței actelor administrative
Clasificarea nejustificată a ROF al IGPF contravine principiului transparenței actelor administrative, consacrat de art. 7 din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică. Acest principiu fundamental într-un stat de drept presupune că cetățenii și organizațiile legal constituite au dreptul de a fi informați cu privire la modul de organizare și funcționare a instituțiilor publice.
2. Obstacularea accesului la justiție
Prin clasificarea ROF ca “secret de serviciu”, se creează o barieră artificială în calea accesului la justiție, întrucât persoanele vătămate prin acte administrative emise în baza acestui regulament nu pot formula în cunoștință de cauză cereri de anulare sau suspendare a actelor respective. Aceasta reprezintă o încălcare a dreptului fundamental de acces la justiție garantat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
3. Prejudicierea intereselor legitime ale polițiștilor de frontieră
Clasificarea abuzivă a ROF al IGPF prejudiciază în mod direct interesele legitime ale polițiștilor de frontieră, care nu pot cunoaște în detaliu drepturile, obligațiile și limitele competențelor lor profesionale, fiind astfel vulnerabilizați în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Această situație afectează inclusiv drepturile organizațiilor sindicale de a apăra interesele membrilor lor, garantate de art. 9 din Constituție.
4. Subminarea încrederii publice în instituțiile statului
Menținerea secretă a modului de organizare și funcționare a unei instituții publice importante precum IGPF subminează încrederea cetățenilor în transparența și corectitudinea funcționării instituțiilor statului, afectând legitimitatea acestora în ochii opiniei publice.
5. Afectarea cooperării internaționale în domeniul securității frontierelor
România, ca stat membru al Uniunii Europene și parte a spațiului Schengen, are obligația de a asigura transparența și predictibilitatea funcționării instituțiilor responsabile cu controlul frontierelor. Clasificarea nejustificată a ROF al IGPF poate afecta cooperarea internațională în acest domeniu sensibil și încrederea partenerilor europeni în capacitatea României de a gestiona transparent frontierele externe ale UE.
IV. APLICAREA CORECTĂ A DECIZIEI NR. 757/2017 LA CAZUL NOSTRU
În Decizia nr. 757/2017, Curtea s-a pronunțat explicit că organul de urmărire penală are competența de a cerceta actele/faptele cu relevanță penală săvârșite în legătură cu emiterea unui act administrativ. Această concluzie este de o importanță capitală pentru cazul nostru și demonstrează eroarea fundamentală a Parchetului în interpretarea jurisprudenței CCR.
1. Competența organelor de urmărire penală recunoscută explicit de CCR
În paragraful 70 al Deciziei 757/2017, Curtea clarifică fără echivoc:
“atunci când există o bănuială rezonabilă cu privire la săvârșirea unei fapte penale, organul de urmărire penală are posibilitatea să înceapă urmărirea penală in personam, iar instanța judecătorească, sesizată prin rechizitoriu, se va putea pronunța asupra legalității actului administrativ…”
Iar în paragraful 71, Curtea continuă:
“În măsura în care cercetarea legalității actului administrativ individual este o chestiune prealabilă și incidentală urmăririi penale și judecării faptei de care este acuzată persoana, atât urmărirea penală, cât și judecarea de către o instanță care judecă în materie penală poate fi realizată, fără a se încălca art. 52 și art. 126 alin. (6) din Constituție.”
Aceste considerente sunt direct aplicabile situației din sesizarea noastră, stabilind în mod clar că:
- Organele de urmărire penală au competența de a investiga fapte penale legate de emiterea actelor administrative;
- Verificarea legalității acestor acte este permisă ca o chestiune prealabilă și incidentală urmăririi penale;
- Această competență nu încalcă principiul separației puterilor în stat sau atribuțiile exclusive ale instanțelor de contencios administrativ.
2. Paralelism cu jurisprudența CEDO privind dreptul de acces la un tribunal
Interpretarea CCR este în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a stabilit în cauze precum “Chevrol c. Franței” (nr. 49636/99, 13 februarie 2003) că judecătorii naționali trebuie să aibă competența deplină de a examina toate aspectele de fapt și de drept relevante pentru litigiul cu care sunt sesizați, inclusiv validitatea actelor administrative, atunci când acest lucru este esențial pentru soluționarea cauzei.
3. Competența specifică în materia informațiilor clasificate
În cazul specific al clasificării nejustificate a informațiilor, legiuitorul a recunoscut implicit competența organelor judiciare de a verifica legalitatea clasificării. Astfel, art. 7 din Legea nr. 182/2002 prevede că “Persoanele care gestionează informații clasificate au obligația să respecte normele legale privind protecția acestora”, iar nerespectarea acestei obligații atrage răspunderea penală, conform art. 305 Cod penal (divulgarea informațiilor secrete de stat) sau art. 304 Cod penal (divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice).
Or, pentru a stabili existența acestor infracțiuni, organele judiciare trebuie să verifice în mod necesar dacă clasificarea informațiilor în cauză a fost legală, întrucât doar divulgarea informațiilor legal clasificate poate constitui infracțiune. În caz contrar, s-ar ajunge la situația absurdă în care orice clasificare, chiar și cea vădit abuzivă, ar fi sustrasă controlului judiciar, permițând utilizarea instituției clasificării pentru ascunderea potențialelor ilegalități.
V. DISTINCȚIA ÎNTRE CONTROLUL NORMATIVITĂȚII ȘI CERCETAREA PENALĂ A ACTELOR MATERIALE
Un aspect fundamental care trebuie clarificat este distincția între controlul normativității (competența exclusivă a instanțelor de contencios administrativ și a CCR) și cercetarea penală a actelor materiale săvârșite în procesul de elaborare și emitere a actelor administrative (competența organelor de urmărire penală).
1. Controlul normativității – o limitare care nu se aplică în cazul nostru
Decizia nr. 68/2017 a CCR face această distincție crucială în paragraful 90:
“Având în vedere prevederile constituționale invocate, Curtea constată că nicio altă autoritate publică, aparținând altei puteri decât cea legislativă, nu poate controla actul normativ al Guvernului din perspectiva oportunității actului de legiferare.”
Însă această limitare vizează exclusiv controlul oportunității actului de legiferare, nu cercetarea penală a unor acte materiale concrete care pot constitui infracțiuni.
2. Cercetarea penală a actelor materiale – competență recunoscută explicit
Decizia nr. 757/2017 a CCR statuează clar în paragraful 82:
“Aşadar, Curtea reţine că, de principiu, competenţa cercetării legalităţii actelor administrative aparţine instanţei de contencios administrativ şi numai cu titlu incidental acestea pot fi cercetate de instanţa care judecă în materie penală în măsura în care în cauză este adusă o acuzaţie în materie penală cu privire la acte/fapte săvârşite în legătură cu emiterea actului respectiv.”
În cazul nostru, nu solicităm organului de urmărire penală să “controleze” oportunitatea sau legalitatea regulamentului ca atare (ceea ce ar fi, într-adevăr, de competența instanțelor de contencios administrativ), ci să cerceteze acte materiale precise, care pot constitui elementul material al unor infracțiuni: decizia de clasificare nejustificată, omisiunea de reanalizare periodică a clasificării și refuzul declasificării în contextul practicii administrative contrare.
3. Paralelism cu alte situații juridice similare
Distincția între controlul normativității și cercetarea penală a actelor materiale este recunoscută și în alte situații juridice similare:
- În cazul deciziilor judecătorești, există o distincție clară între controlul judiciar (care privește conținutul deciziei) și cercetarea penală pentru abuz în serviciu sau corupție (care privește actele materiale săvârșite de judecător);
- În cazul actelor parlamentare, există o distincție între controlul constituționalității legilor (care privește conținutul actului normativ) și cercetarea penală pentru corupție sau conflict de interese (care privește actele materiale săvârșite de parlamentar);
- În cazul actelor administrative fiscale, există o distincție între contestația administrativă (care privește legalitatea actului) și cercetarea penală pentru abuz în serviciu sau fals (care privește actele materiale săvârșite de funcționar).
VI. JURISPRUDENȚA CCR PRIVIND POSIBILITATEA CERCETĂRII PENALE A ACTELOR ADMINISTRATIVE
Decizia nr. 757/2017 a CCR confirmă explicit că actele administrative pot face obiectul cercetării penale, respingând existența unui conflict juridic de natură constituțională între Guvern și Parchet pe această temă.
1. Decizia nr. 757/2017 – o recunoaștere clară a competenței organelor de urmărire penală
În paragraful 83 al Deciziei 757/2017, Curtea concluzionează:
“Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Constată că nu există un conflict juridic de natură constituţională între Guvernul României, pe de o parte, şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, pe de altă parte.”
Prin această concluzie, CCR a recunoscut competența organelor de urmărire penală de a cerceta actele administrative și faptele săvârșite în legătură cu emiterea acestora, respingând argumentul că o astfel de cercetare ar constitui o încălcare a principiului separației puterilor în stat.
2. Reconfirmarea principiului prin Decizia CCR nr. 757/2017
Prin Decizia nr. 757/2017, Curtea Constituțională a respins explicit existența unui conflict juridic de natură constituțională între Guvernul României și Parchet referitor la competența de cercetare a actelor administrative. Această decizie confirmă în mod clar competența organelor judiciare de a investiga aspecte legate de legalitatea emiterii actelor administrative atunci când există suspiciuni de săvârșire a unor infracțiuni.
Acest principiu este în concordanță cu normele fundamentale ale statului de drept și cu principiul că nimeni nu este mai presus de lege, consacrat de art. 16 alin. (2) din Constituția României.
VII. CONSECINȚELE JURIDICE ALE INTERPRETĂRII ERONATE A DECIZIEI CCR
Refuzul Parchetului de a înregistra plângerea noastră penală, bazat pe o interpretare fundamental greșită a Deciziei nr. 757/2017, are consecințe juridice deosebit de grave, cu impact direct asupra statului de drept:
1. Crearea unei imunități penale nejustificate pentru funcționarii publici
Prima și cea mai gravă consecință este crearea unei imunități penale nejustificate pentru funcționarii publici care emit acte administrative. Prin interpretarea eronată a jurisprudenței CCR, Parchetul extinde în mod nejustificat protecția recunoscută exclusiv actelor de legiferare primară (adoptate de Parlament sau de Guvern în calitate de legiuitor delegat) la toate actele administrative, indiferent de natura lor.
Această abordare contravine în mod flagrant principiului fundamental că nimeni nu este mai presus de lege, consacrat de art. 16 alin. (2) din Constituția României: “Nimeni nu este mai presus de lege.” Prin crearea unei imunități nejustificate, se instituie practic o categorie privilegiată de funcționari publici care pot emite acte administrative abuzive fără a răspunde penal pentru faptele lor.
2. Încălcarea dreptului de acces la justiție
O a doua consecință gravă este încălcarea dreptului nostru de acces la justiție, garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin refuzul de a cerceta fapte care pot constitui infracțiuni, pe baza unei interpretări eronate a jurisprudenței constituționale, Parchetul ne privează de dreptul fundamental de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală.
Dreptul de acces la justiție include și dreptul de a solicita investigarea efectivă a posibilelor infracțiuni, aspect consacrat atât în legislația națională, cât și în tratatele internaționale la care România este parte.
3. Stabilirea unui precedent periculos
O a treia consecință este stabilirea unui precedent deosebit de periculos, care ar permite oricărui funcționar public să comită abuzuri în procesul de emitere a actelor administrative, ascunzându-se în spatele unei imunități inexistente. Acest precedent ar putea fi invocat în viitor pentru a respinge orice plângere penală vizând acte administrative abuzive, ceea ce ar duce la o creștere a impunității în administrația publică.
4. Contravine principiului legalității în activitatea organelor de urmărire penală
Refuzul Parchetului contravine principiului legalității în activitatea organelor de urmărire penală, consacrat de art. 2 din Codul de procedură penală, conform căruia “procesul penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege”. Organele de urmărire penală au obligația legală de a cerceta orice sesizare care prezintă indicii privind săvârșirea unei infracțiuni, iar refuzul lor de a face acest lucru, invocat pe baza unei interpretări eronate a jurisprudenței, constituie o încălcare a acestei obligații fundamentale.
5. Subminarea încrederii publice în justiție
Nu în ultimul rând, refuzul Parchetului de a înregistra plângerea penală și de a efectua verificările necesare subminează încrederea publică în sistemul de justiție și în capacitatea acestuia de a asigura respectarea legii de către toți cetățenii, inclusiv de către funcționarii publici. Într-o democrație consolidată, încrederea în instituțiile de aplicare a legii este esențială, iar orice decizie care creează percepția unei imunități nejustificate afectează grav această încredere.
VIII. ÎNDEPLINIREA CONDIȚIILOR PREVĂZUTE DE ART. 289 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ
Potrivit art. 289 din Codul de Procedură Penală, plângerea este “încunoștiințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune.”
Sesizarea noastră îndeplinește cu prisosință toate condițiile de fond și formă prevăzute de acest articol:
1. Conține datele de identificare complete ale organizației noastre
Plângerea include toate datele necesare identificării Sindicatului Polițiștilor din România “Diamantul”: sediul social, CIF, numărul sentinței civile prin care a dobândit personalitatea juridică, datele de contact (adresă, telefon, e-mail) și datele reprezentantului legal (președintele sindicatului).
2. Descrie în detaliu faptele care ar putea constitui infracțiuni
Plângerea noastră descrie în mod amplu și detaliat faptele care pot constitui infracțiunile de abuz în serviciu și neglijență în serviciu: clasificarea nejustificată a ROF al IGPF, omisiunea de a ranaliza periodic această clasificare și refuzul declasificării în contextul unei practici administrative contrare la nivelul MAI. Pentru fiecare dintre aceste fapte, am indicat textele legale încălcate și modul concret în care s-a produs încălcarea.
3. Identifică făptuitorul
Plângerea identifică în mod clar persoanele suspectate de săvârșirea infracțiunilor: Ministrul Afacerilor Interne și funcționarii publici din cadrul MAI și IGPF care aveau responsabilitatea legală de a asigura respectarea normelor privind protecția informațiilor clasificate și transparența actelor administrative. În cazul funcționarilor a căror identitate nu ne este cunoscută, am indicat funcțiile acestora, permițând organelor de urmărire penală să îi identifice cu ușurință.
4. Indică prejudiciul cauzat
Plângerea descrie în detaliu prejudiciul cauzat prin faptele reclamate: afectarea drepturilor și intereselor legitime ale membrilor sindicatului și ale organizației sindicale, prin imposibilitatea de a cunoaște și de a verifica legalitatea modului de organizare și funcționare a instituției în care aceștia își desfășoară activitatea, limitarea accesului la justiție și afectarea transparenței instituționale.
5. Este semnată de reprezentantul legal al organizației
Plângerea este semnată de președintele sindicatului, în calitate de reprezentant legal al organizației, conform statutului și sentinței civile prin care sindicatul a dobândit personalitatea juridică.
În plus față de aceste condiții formale, plângerea noastră conține și elemente care susțin temeinicia acuzațiilor:
- Referințe precise la actele normative încălcate;
- Argumentare juridică fundamentată pe legislația specifică și pe jurisprudența relevantă;
- Indicarea mijloacelor de probă care pot fi administrate pentru a verifica acuzațiile;
- Comparații relevante cu situații similare (ex: ROF-urile declasificate ale altor structuri din MAI).
Prin urmare, refuzul de a înregistra această sesizare ca denunț penal și de a efectua verificările necesare reprezintă o încălcare flagrantă a dispozițiilor legale privind activitatea de urmărire penală și a dreptului nostru de acces la justiție.
IX. ARGUMENTE SUPLIMENTARE DIN JURISPRUDENȚA CEDO PRIVIND CALITATEA LEGII
Clasificarea nejustificată a ROF al IGPF ridică serioase probleme din perspectiva cerințelor privind “calitatea legii” stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Acest aspect este esențial pentru analizarea legalității clasificării și a potențialelor infracțiuni derivate din aceasta.
1. Principiile accesibilității și previzibilității normelor juridice
Atât Constituția României, cât și legislația națională consacră principiile accesibilității și previzibilității normelor juridice, care presupun că:
- Normele juridice trebuie să fie accesibile publicului, pentru a permite cetățenilor să ia cunoștință de conținutul lor;
- Aceste norme trebuie să fie formulate cu suficientă precizie pentru a permite cetățenilor să înțeleagă drepturile și obligațiile care le revin.
Aceste principii sunt confirmate și de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, care prevede obligativitatea publicării actelor normative pentru intrarea lor în vigoare.
2. Aplicarea acestor principii la ROF al IGPF
Clasificarea ROF al IGPF ca “secret de serviciu” ridică serioase probleme din perspectiva principiilor menționate, deoarece:
- Polițiștii de frontieră sunt puși în situația de a-și desfășura activitatea în baza unor norme organizatorice a căror accesibilitate este restricționată;
- Sindicatul, ca organizație care apără drepturile și interesele membrilor săi, nu poate verifica conformitatea actelor administrative cu regulamentul de organizare;
- Transparența instituțională, esențială într-un stat democratic, este afectată prin sustragerea de la comunicarea publică a unui document de organizare fundamentală a instituției.
Aceste aspecte sunt relevante în contextul art. 31 din Constituția României, care garantează dreptul la informație, și al art. 5 din Legea nr. 544/2001, care stabilește obligativitatea comunicării din oficiu a actelor normative care reglementează organizarea și funcționarea autorităților publice.
X. SOLICITĂRI
În considerarea argumentelor expuse, vă solicităm respectuos:
1. Revocarea măsurii administrative de refuz al înregistrării sesizării
Solicităm revocarea măsurii administrative prin care s-a refuzat înregistrarea sesizării noastre în registrul cauzelor penale, măsură care se bazează pe o interpretare fundamental eronată a jurisprudenței Curții Constituționale, contravine principiilor de drept și creează un precedent periculos pentru statul de drept.
2. Înregistrarea sesizării ca plângere penală
Solicităm înregistrarea sesizării formulate de organizația noastră la data de 26.02.2025 ca plângere penală în înțelesul art. 289 din Codul de procedură penală, având în vedere că aceasta îndeplinește toate condițiile de fond și formă prevăzute de lege și conține indicii suficiente privind săvârșirea unor infracțiuni.
3. Începerea urmăririi penale in rem
Solicităm începerea urmăririi penale in rem cu privire la faptele sesizate, pentru a verifica existența sau inexistența elementelor constitutive ale infracțiunilor reclamate: abuz în serviciu și neglijență în serviciu în legătură cu clasificarea nejustificată a ROF al IGPF, omisiunea de a ranaliza periodic această clasificare și refuzul declasificării în contextul unei practici administrative contrare.
4. Comunicarea căilor de atac disponibile
Solicităm comunicarea căilor de atac disponibile împotriva refuzului de a înregistra plângerea penală, având în vedere că în adresa dumneavoastră indicați că “nu este instituită o cale de atac împotriva acestor măsuri printr-un act normativ”. Acest aspect este esențial pentru respectarea dreptului nostru la un remediu efectiv, garantat de art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
5. Analiza temeinică a argumentelor juridice prezentate
Solicităm o analiză temeinică și completă a argumentelor juridice prezentate în această contestație, luând în considerare jurisprudența relevantă a CCR și a CEDO, precum și principiile fundamentale ale statului de drept, cu respectarea dreptului nostru la un proces echitabil și la un remediu efectiv.
Pentru toate aceste motive, vă rugăm să admiteți prezenta contestație și să dispuneți înregistrarea denunțului nostru penal, urmată de efectuarea verificărilor necesare pentru stabilirea existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor reclamate.
Cu respect,
PREȘEDINTE
SINDICATUL POLIȚIȘTILOR “DIAMANTUL”
VITALIE JOSANU
Data: 18.03.2025
