Aceeași noapte petrecută lângă telefon este serviciu când polițistul trebuie sancționat și timp liber când ar trebui plătit. Regulile care ar putea tranșa întrebarea stau într-un ordin secret.
Pe 15 octombrie, un doctorand portughez în drept public ne-a întrebat cum arată în România obligația polițistului de a fi disponibil în afara programului: ce limite are, cum se compensează și ce spun instanțele. Teza lui de doctorat pornește de la observația că îndatorirea de disponibilitate e invocată frecvent pentru a restrânge drepturi, de cele mai multe ori fără o fundamentare legitimă. I-am răspuns cu o notă documentară de 22 de pagini, construită pe răspunsuri oficiale ale M.A.I. și ale Poliției Române, pe hotărâri judecătorești și pe dosarele pe care le susținem în instanță.
Concluzia notei o cunoaște orice polițist planificat „de permanență acasă”. Legea arată echilibrat, pentru că leagă chemarea din timpul liber de „compensarea timpului lucrat”. În aplicare însă, timpul petrecut acasă, cu telefonul deschis și cu obligația de a veni la unitate, primește două calificări opuse, după cum convine administrației. Iar termenul în care polițistul trebuie să ajungă la unitate, unul dintre cele două criterii principale după care Curtea de Justiție a Uniunii Europene stabilește dacă așteptarea e timp de lucru, este secret sau, pentru o parte din polițiști, nici nu e fixat.
Ce spune legea
Obligația e formulată la art. 44 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului. Alineatul (1) spune că „serviciul polițienesc are caracter permanent și obligatoriu”, iar alineatul (2) îl obligă pe polițist să se prezinte la programul stabilit „precum și în afara acestuia, în situații temeinic justificate, pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, cu compensarea timpului lucrat, potrivit legii”. Legea nu definește situațiile „temeinic justificate” și nu fixează nici termenul de prezentare, nici o limită de frecvență, nici forma chemării. Nu spune nici ce se întâmplă cu orele în care polițistul doar așteaptă acasă să fie chemat.
Articolul 44 nu se citește însă singur. Cu cinci articole mai sus, art. 39 alin. (1) din același Statut spune cum se asigură continuitatea serviciului: „Durata programului de lucru al polițistului este de 8 ore pe zi și 5 zile pe săptămână, stabilită astfel încât să se asigure continuitatea serviciului polițienesc și refacerea capacității de muncă, în condițiile prevăzute de lege”. Legiuitorul a pus continuitatea serviciului și odihna polițistului în aceeași frază, ca scopuri ale aceluiași program de lucru, fără să o așeze pe una deasupra celeilalte. În lectura noastră, caracterul permanent al serviciului, de la art. 44 alin. (1), se realizează prin organizarea acestui program, în ture și prin rotația efectivelor, nu prin ținerea fiecărui polițist la dispoziție în afara lui. Chemarea din timpul liber, de la alin. (2), rămâne o excepție: numai „în situații temeinic justificate” și numai „cu compensarea timpului lucrat”. Chiar și repausul săptămânal poate fi amânat doar „în mod excepțional, cel mult de două ori într-o lună” (art. 39 alin. (3)).
Curtea Constituțională a spus-o în 2018: durata de 8 ore din art. 39 alin. (1) este „expresie a regulii fundamentale” din art. 41 alin. (3) din Constituție și „un element esențial în executarea raportului de serviciu al polițistului, stabilit prin norme de natura legii organice” (Decizia nr. 825/2018, § 35). Ministrul poate organiza programul prin ordin numai „în limitele enunțate de art. 39 alin. (1)” (§ 36). Aceeași decizie admite că permanența serviciului presupune un program diferit de dreptul comun (§ 43), dar o spune despre amânarea excepțională a repausului săptămânal, pe care legea o limitează la două ori pe lună. Un grafic care planifică lunar șapte până la zece ture de permanență de câte 24 de ore nu mai descrie o situație „temeinic justificată”, ci un al doilea program de lucru, pe care legea nu îl prevede și care e reglementat printr-un ordin secret. Excepția a devenit regulă.
Nici lipsa de personal, nici o planificare deficitară nu transformă o zi obișnuită într-o „situație temeinic justificată”. Organizarea permanenței serviciului e obligația șefilor ierarhici, iar aceștia, potrivit art. 5 din Statut, „răspund pentru legalitatea dispozițiilor date subordonaților”. Curtea Constituțională a invocat chiar acest text ca garanție împotriva măsurilor arbitrare sau abuzive privind repausul (Decizia nr. 825/2018, § 44). Curtea de Justiție a UE a spus același lucru despre polițiștii de frontieră: cerința de continuitate a serviciilor de ordine publică nu împiedică organizarea activității lor, inclusiv a timpului de lucru, în împrejurări normale; excepția de la regulile privind repausul privește doar evenimente cu adevărat excepționale, iar costul înlocuirii lucrătorului pe durata repausului nu o justifică (C-211/19, §§ 40–44). Un management defectuos al efectivelor nu este un eveniment excepțional, iar consecințele lui nu pot fi mutate asupra timpului de odihnă și a vieții de familie și sociale a polițistului.
Câteva garanții există totuși, în Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008 privind programul de lucru al polițiștilor, un act public. Chemarea din timpul liber se face numai prin dispoziție scrisă a șefului unității, „cu justificarea temeinică a hotărârii sale” (art. 8). Între două zile de muncă, polițistul are dreptul la cel puțin 12 ore de repaus consecutiv (art. 14 alin. (3)). Orele efectuate pentru serviciul de permanență se compensează cu timp liber în următoarele 60 de zile lucrătoare (art. 16). Același ordin definește însă programul de lucru ca perioada în care polițistul își îndeplinește atribuțiile din fișa postului (art. 1), iar pe această definiție se sprijină practica de a nu compensa nimic pentru timpul de așteptare.
Regulile concrete sunt secrete
Ce are de făcut polițistul de permanență și în cât timp trebuie să ajungă la unitate nu scrie în niciun act public. Regulile sunt în O.M.A.I. nr. S/108/2011 privind serviciul de permanență, clasificat „secret de serviciu”, și în Dispoziția I.G.P.R. nr. S/51/2011, clasificată și ea. Într-un răspuns din 3 martie 2025 către un membru al sindicatului, M.A.I. a confirmat că ordinul stabilește „atribuțiile generale ale personalului în cauză, inclusiv timpul de reacție în care acesta trebuie să se prezinte la sediul unității”. Termenul există, așadar, dar polițistul nu îl poate citi oricând vrea: ordinul se consultă numai la sediul unității, de cei care au autorizație de acces la informații clasificate și „nevoia de a cunoaște”, pe bază de semnătură pe fișa de consultare.
Pentru o parte din polițiști nu se aplică nici măcar acest termen secret. În dosarele noastre, Poliția de Frontieră a susținut că echipelor de cercetare la fața locului nu li se aplică S/108/2011, ci un ordin comun M.A.I. – Parchet din 2009, nepublicat, care cere doar ca echipa să se constituie „cu maximă promptitudine, atât în timpul cât și în afara orelor de program”. Inspectoratul a recunoscut în scris că, pentru evenimentele obișnuite, „prevederea legală nu stabilește un barem de timp”.
Pe 15 decembrie 2024, sindicatul a cerut M.A.I. și I.G.P.R. să declasifice cele două acte. După refuz, am mers în instanță. Prin Sentința civilă nr. 1842 din 22 decembrie 2025, Curtea de Apel București a obligat M.A.I. să declasifice ordinul și I.G.P.R. să declasifice dispoziția. Curtea a citit actele clasificate și a reținut că sunt acte normative interne „cu vocație generală”, deci informații de interes public. A mai reținut că pârâții nu au individualizat „în mod real, concret și efectiv” vreun prejudiciu pe care l-ar produce publicarea lor, iar argumentul privind „mediul securitar internațional” are „un caracter excesiv de general”. Sentința nu e definitivă: recursurile M.A.I. și I.G.P.R. se judecă la Înalta Curte de Casație și Justiție pe 10 decembrie 2026.
Între timp, administrația a declasificat ea însăși un singur alineat al ordinului, art. 42 alin. (1). Declasificarea a fost aprobată pe 26 ianuarie 2026 și comunicată unităților pe 17 aprilie 2026, prin adresa I.G.P.R. nr. 882.660, fără textul alineatului. Când l-am cerut, un inspectorat teritorial al Poliției de Frontieră ne-a răspuns că, „deși conținutul articolului a fost declasificat, acesta face parte integrantă dintr-un document clasificat secret de serviciu”.
Același grafic, două răspunsuri
Cel mai limpede se vede asimetria în cazul unui agent-șef principal din echipa de cercetare la fața locului a unui sector al Poliției de Frontieră, cu peste 25 de ani de serviciu fără sancțiuni disciplinare anterioare. Graficele lunare îl planificau în ture de permanență de 24 de ore, de la 08:00 la 08:00 a doua zi, din care 16 ore acasă: șapte ture în martie 2025 (168 de ore), opt în aprilie (192) și zece în mai (240), pe lângă programul normal. Într-o seară, pe la 21:30, dispecerul l-a sunat pe telefonul personal și i-a scris pe WhatsApp, iar el nu a răspuns. Conducerea a amânat apoi activitatea până dimineața, pe lumină. Pe la 06:40, dispecerul l-a sunat din nou, tot fără răspuns. Pentru aceste apeluri la care nu a răspuns, polițistul a fost sancționat cu diminuarea salariului cu 10% pe două luni, iar prima normă reținută ca încălcată a fost chiar art. 44 alin. (2) din Statut.
Chiar dispoziția de sancționare precizează că cele 24 de ore planificate „nu constituie ture de serviciu și nici timp de lucru”, așa că se compensează numai orele în care polițistul a fost chemat efectiv. În instanță, angajatorul a adăugat că graficul nu e un act administrativ, ci unul „de principiu”. Pe același grafic se sprijină totuși sancțiunea. Dispoziția scrisă de chemare, cerută de art. 8 din Ordinul nr. 577/2008, nu a existat. Sectorul a explicat că ea „se poate asimila cu Graficul lunar”. Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a formulat ierarhia fără ocoliș, într-o dispoziție din 9 septembrie 2025: „prioritatea stabilită de către legiuitor nu este reprezentată de asigurarea repausului săptămânal, ci a continuității serviciului polițienesc”. Legiuitorul a scris altceva: în art. 39 alin. (1), continuitatea serviciului și refacerea capacității de muncă sunt scopuri ale aceluiași program de lucru.
Între august 2024 și decembrie 2025, același polițist a fost cercetat și sancționat de cinci ori. Cele patru sancțiuni al căror text îl avem privesc neprezentarea la chemări telefonice în timpul permanenței de acasă. Efectul a trecut și de sancțiune: după o mustrare scrisă, i s-a redus o majorare salarială, potrivit unei anexe la ordinul de salarizare al M.A.I., O.M.A.I. nr. S/7/2018, clasificat și el „secret de serviciu”. Polițistul a fost, așadar, sancționat invocându-se și norme clasificate, fișa postului și, într-un caz, O.M.A.I. nr. S/109/2015, iar sancțiunea i-a redus salariul printr-un alt ordin clasificat. Toate sancțiunile sunt contestate în instanță, cu sprijinul sindicatului.
Plata: șapte luni în 2017
Permanența de acasă a fost plătită ca atare o singură dată, din iunie până în decembrie 2017. Legea nr. 115/2017 a introdus atunci în O.U.G. nr. 9/2017 o majorare de 40% pentru personalul „planificat să asigure continuitatea îndeplinirii atribuțiilor specifice, în afara programului normal de lucru, de la domiciliu”. Chiar ordinul de aplicare, O.M.A.I. nr. 78/2017, preciza însă că orele planificate acasă nu sunt nici timp de lucru, nici muncă suplimentară, cât timp polițistul nu e chemat efectiv (art. 4 alin. (4)). Prin Decizia nr. 213 din 16 iunie 2025, pronunțată în procedura hotărârii prealabile, ale cărei dezlegări sunt obligatorii pentru instanțe, Înalta Curte a stabilit că majorarea nu se mai acordă din 1 ianuarie 2018, fiind o măsură bugetară temporară. De atunci, permanența de acasă se planifică și se sancționează în continuare, dar nu se mai plătește ca atare.
Dacă timpul de așteptare e totuși timp de lucru, întrebarea a rămas deschisă. Prin Decizia nr. 88 din 17 martie 2025, Înalta Curte a respins ca inadmisibilă o sesizare care întreba direct dacă permanența de acasă a polițistului e muncă suplimentară. Speța de la care pornise sesizarea e grăitoare: un polițist din Toplița susținea că strânsese în 2022, prin planificări lunare, 2.546 de ore de permanență acasă, pe lângă norma de 2.008 ore. Decizia consemnează că instanțele care au răspuns sunt împărțite: șase iau în calcul doar munca efectiv prestată, pe motiv că activitatea polițistului „presupune disponibilitate permanentă”, iar două tribunale socotesc permanența muncă suplimentară. Termenul e folosit, așadar, ca să justifice neplata, nu ca să-i pună limite. Înalta Curte a lăsat fiecărei instanțe să verifice „in concreto”, după criteriile Curții de Justiție a UE, dacă timpul de așteptare e timp de lucru.
Nici orele suplimentare lucrate efectiv în zilele lucrătoare nu ajung ușor la plată. Pentru 2025 și 2026, legislația fiscal-bugetară (O.U.G. nr. 156/2024 și Legea nr. 141/2025) a stabilit că munca suplimentară din sectorul bugetar se compensează „numai cu timp liber corespunzător”, în 90 de zile; la polițiști, munca suplimentară în activități „deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut” se plătește doar dacă nu a putut fi compensată în acest termen, cu aprobarea ordonatorului superior. Potrivit datelor comunicate de I.G.P.R., întreaga Poliție Română a plătit pentru munca suplimentară din zilele lucrătoare 1,99 milioane de lei în 2023, 3,80 milioane în 2024 și 1,15 milioane în 2025, la un efectiv de zeci de mii de polițiști. Restul orelor se sting prin timp liber sau rămân necompensate. În aplicația de pontaj a M.A.I., unitatea poate activa două module, descrise așa în ghidul oficial: „Orele suplimentare nerecuperate expiră după 90 de zile” și „Orele suplimentare efectuate în timpul săptămânii expiră în 60 de zile și sunt pontate cu 70% după expirare”. Actul normativ care să permită așa ceva nu ne-a fost comunicat.
Ce spune dreptul european
Polițistul român intră sub incidența Directivei 2003/88/CE privind organizarea timpului de lucru, chiar dacă nici Statutul, nici Ordinul nr. 577/2008 nu o menționează. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a confirmat că directiva se aplică și polițiștilor care păzesc frontiera externă (cauza C-211/19, 2020), iar excepția prevăzută pentru forțele de ordine privește numai evenimente cu adevărat excepționale, nu activitatea obișnuită, oricât de imprevizibilă ar fi. Într-o cauză privind militarii sloveni (C-742/19, B.K., 2021), Curtea a examinat chiar noțiunea de disponibilitate și a reținut că, deși orice militar e supus unei „cerințe de disponibilitate”, aplicarea directivei nu împiedică respectarea acesteia, cel puțin în afara operațiunilor militare și a pregătirii lor imediate (§ 72). Disponibilitatea și limitarea timpului de lucru pot, așadar, să coexiste. Concluzia e valabilă cu atât mai mult pentru polițiștii români, care sunt funcționari publici civili.
Pentru garda de acasă, Curtea a stabilit criteriile în trei hotărâri. În cauza Matzak (C-518/15, 2018), garda petrecută acasă de un pompier obligat să răspundă în 8 minute a fost calificată integral timp de lucru. În cauzele Radiotelevizija Slovenija și Stadt Offenbach am Main (C-344/19 și C-580/19, 2021), Curtea a precizat că așteptarea e timp de lucru dacă o apreciere globală arată constrângeri care afectează obiectiv și foarte semnificativ posibilitatea lucrătorului de a-și gestiona liber timpul. Criteriile principale sunt termenul în care trebuie să reia lucrul și frecvența medie a intervențiilor.
Aici se închide cercul. Testul pe care Înalta Curte îl trimite instanțelor să-l aplice „in concreto” depinde, între altele, de termenul de reacție. În România, acel termen stă într-un ordin „secret de serviciu” sau, potrivit Poliției de Frontieră, pentru evenimentele obișnuite ale echipelor de cercetare nu e stabilit deloc. Un polițist care vrea să dovedească în instanță că permanența lui e timp de lucru trebuie să invoce o regulă pe care nu o poate depune la dosar. Într-unul dintre dosarele noastre, polițistul a cerut, în cursul cercetării disciplinare, să depună un extras din ordin, iar cererea i-a fost respinsă, deși are autorizație de acces la informații clasificate.
Ce cere sindicatul
Nu contestăm că serviciul polițienesc trebuie să fie continuu și că, într-o urgență reală, polițistul poate fi chemat din timpul liber. Contestăm felul în care această obligație e definită, administrată și compensată. Repausul, viața privată și libertatea de mișcare sunt drepturi garantate de Constituție, iar art. 53 permite restrângerea lor numai prin lege și numai în măsura în care e necesară și proporțională. O formulă ca „situații temeinic justificate” lasă întinderea obligației la aprecierea șefului ierarhic, iar un ordin secret nu poate ține locul legii.
De aceea cerem ca regulile permanenței să fie publice, iar recursurile din procesul pentru declasificarea O.M.A.I. nr. S/108/2011 se judecă pe 10 decembrie 2026. Cerem ca legea să stabilească termenul de reacție și limitele permanenței, să păstreze cerința dispoziției scrise de chemare, pe care Ordinul nr. 577/2008 o prevede deja, și ca timpul de permanență cu constrângeri semnificative să fie tratat ca timp de lucru și compensat ca atare. Pe 14 octombrie 2026, într-unul dintre dosarele sale, polițistul de frontieră a ridicat, cu sprijinul sindicatului, excepția de neconstituționalitate a sintagmei „precum și în afara acestuia, în situații temeinic justificate” din art. 44 alin. (2) din Statut. Cauza a fost amânată la 10 decembrie 2026.
Până atunci, aceeași noapte petrecută lângă telefon rămâne serviciu când e de sancționat și timp liber când e de plătit.
Sentința Curții de Apel București
Mai jos sunt prima și ultima pagină a Sentinței civile nr. 1842 din 22 decembrie 2025 (dosarul nr. 3411/2/2025), așa cum a fost comunicată sindicatului. Hotărârea nu este definitivă. Textul integral poate fi citit aici, în format PDF.
S.P.R. „Diamantul”
