Statutul polițistului spune că citarea și ascultarea polițistului cercetat disciplinar „sunt obligatorii”. Am analizat cum e reglementată audierea și cum o aplică unitățile de poliție. În dosarele de cercetare pe care le avem nu am găsit niciun proces-verbal în care polițistul desemnat cu cercetarea prealabilă să-i fi pus polițistului întrebări despre fapte. Am comparat apoi regula cu cea a polițiștilor de penitenciare, a funcționarilor publici și a militarilor.
Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului face din ascultarea polițistului cercetat disciplinar o obligație. În practica pe care am putut-o verifica, obligația nu este pusă în executare. Polițistul desemnat cu cercetarea prealabilă nu îi pune polițistului întrebări și nu îi consemnează răspunsurile, ci îi cere un raport scris, pe care polițistul îl redactează singur și îl trimite la dosar.
Diferența se vede chiar în actele instituțiilor. În cel puțin două proceduri disciplinare, din decembrie 2024 și din ianuarie 2025, Inspectoratul General al Poliției Române (IGPR) a consemnat, aproape cu aceleași cuvinte, că „nu a avut loc audierea polițistului cercetat sau a altei persoane, nu i s-au adresat întrebări cu privire la faptele pentru care este cercetat”. Într-una dintre ele, constatarea a trecut apoi în raportul de cercetare, în încheierea consiliului de disciplină și în dispoziția de sancționare. Aceleași trei acte conchid totuși că polițistului „i s-a asigurat dreptul de a fi ascultat”.
Cele două afirmații se împacă printr-o definiție: pentru IGPR, ascultarea poate însemna și raportul scris. Articolul are două părți. Prima compară felul în care legea reglementează audierea pentru polițiști, polițiștii de penitenciare, funcționarii publici și militari. A doua arată cum e aplicată, de fapt, în Ministerul Afacerilor Interne și cum își apără instituțiile practica.
I. Ce prevede legea: comparația statutelor
Patru acte normative reglementează felul în care e ascultat cel cercetat disciplinar: Statutul polițistului, statutul polițiștilor de penitenciare, Codul administrativ pentru funcționarii publici și statutul cadrelor militare.
Polițiștii: Legea nr. 360/2002 și HG nr. 725/2015
Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului este explicită la acest punct din aprilie 2015, când Legea nr. 81/2015 a introdus art. 58^3. Art. 58^3 alin. (2) prevede: „Citarea și ascultarea polițistului cercetat, înregistrarea cererilor/rapoartelor scrise ale acestuia și consemnarea susținerilor sale sunt obligatorii. Procedura disciplinară continuă dacă polițistul, în mod nejustificat, nu dă curs citării procedurale.” Următoarele două alineate îi dau polițistului dreptul să cunoască „în întregime actele cercetării”, să ceară probe în apărare și să fie asistat de un polițist ales, de un reprezentant al sindicatului ori al Corpului Național al Polițiștilor sau de un avocat.
Textul numără patru obligații distincte: citarea, ascultarea, înregistrarea rapoartelor scrise ale polițistului și consemnarea susținerilor lui. Dacă ascultarea ar însemna același lucru cu raportul scris, legiuitorul nu ar fi avut de ce să le numească separat. Nici „consemnarea susținerilor” nu ar mai avea obiect, pentru că un raport scris de mâna polițistului nu se consemnează, ci se înregistrează. Acesta este argumentul pe care îl susținem în instanță.
Curtea Constituțională a citat același text când a respins, în 2022, o critică privind imposibilitatea polițistului de a fotocopia dosarul de cercetare. Curtea a amintit atunci că citarea și ascultarea sunt obligatorii și a conchis că „toate aceste prevederi procedurale constituie garanții ale respectării dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil al polițistului cercetat disciplinar” (Decizia nr. 658/2022, § 17–18). Procedura a fost găsită constituțională și pentru că legea îi garantează polițistului că va fi ascultat.
Statutul polițistului vorbește de „ascultare”, Codul administrativ de „audiere”. Sunt același lucru: a audia înseamnă, la propriu, a asculta, de la latinescul audire. Chiar IGPR folosește cele două cuvinte ca sinonime când scrie că „nu a avut loc audierea polițistului cercetat”.
Legea 360/2002 nu spune însă ce se întâmplă dacă ascultarea lipsește. Pentru asemenea goluri, Codul administrativ are o regulă de completare: partea despre statutul funcționarilor publici „constituie cadrul general în materia funcției publice și a funcționarilor publici și se aplică și funcționarilor publici cu statut special, acolo unde legea specială nu prevede altfel” (art. 366). Polițistul este, potrivit art. 1 din Statut, „funcționar public civil, cu statut special”. Iar Codul administrativ prevede că sancțiunile se aplică numai „după audierea funcționarului public” și că audierea „trebuie consemnată în scris, sub sancțiunea nulității” (art. 493 alin. 1). De aceea susținem că o sancțiune aplicată unui polițist fără ascultare consemnată în scris e lovită de nulitate. Instituțiile ministerului contestă această lectură și pot invoca art. 380 alin. (5) lit. c) din Codul administrativ, care permite statutelor speciale din ordinea publică să reglementeze „regimul răspunderii administrative și mecanismele instituționale specifice de aplicare”. Statutul polițistului are însă o regulă proprie doar despre obligativitatea ascultării, nu și despre consecința lipsei ei, iar acolo unde tace se completează cu Codul. În dosarele pe care le avem, instanțele nu s-au pronunțat încă asupra acestei lecturi.
Chiar fără trimiterea la Codul administrativ, lipsa unei sancțiuni scrise nu înseamnă că încălcarea rămâne fără urmări. Dreptul român cunoaște nulitatea virtuală, adică nulitatea care nu e scrisă în text, dar decurge din scopul normei încălcate. Codul civil o numește chiar așa și prevede că, „în afara cazurilor în care legea prevede sancțiunea nulității”, actul se desființează „și atunci când sancțiunea nulității absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziției legale încălcate să fie atins” (art. 1253). Nulitatea e absolută și atunci când „rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general” (art. 1250), iar Codul de procedură civilă o leagă de cerințele instituite printr-o normă „care ocrotește un interes public” (art. 174 alin. 2). Legea contenciosului administrativ trimite la aceste coduri, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere (art. 28 din Legea nr. 554/2004), iar regulile despre contracte se aplică și actelor unilaterale (art. 1325 din Codul civil). Între nulitatea expresă și cea virtuală diferența e de probă: când nulitatea e scrisă în lege, vătămarea se prezumă; când nu e, cel vătămat trebuie să o arate (art. 175 din Codul de procedură civilă).
Art. 58^3 alin. (2) e o normă imperativă, iar Curtea Constituțională a numit-o garanție a dreptului la apărare, adică a unui interes care depășește persoana polițistului. Scopul ei, ca polițistul să-și poată spune versiunea înainte să fie sancționat, nu se atinge dacă ascultarea lipsește. De aceea susținem că neascultarea atrage nulitatea actului de sancționare și în lipsa unui text expres, iar vătămarea e chiar sancționarea unui om care nu a fost întrebat.
Detaliile procedurii sunt în Hotărârea Guvernului nr. 725/2015, adoptată în baza art. 62^8 din Statut. HG-ul arată cum se face citarea: de regulă prin înștiințare scrisă înmânată la sediul unității, iar prin telefon sau e-mail doar cu acordul polițistului (art. 8). Cere ca citația să arate „motivul citării” (art. 10 lit. c), dar nu fixează niciun termen minim între primirea ei și prezentare.
Ascultarea, însă, lipsește din HG. Cuvântul „ascultare” nu apare nicăieri în text, iar audierea polițistului cercetat și consemnarea susținerilor lui nu sunt pomenite. Despre prima întâlnire cu polițistul desemnat cu cercetarea prealabilă, HG-ul spune doar că acesta îi aduce polițistului la cunoștință actul de declanșare și „îi solicită rapoarte scrise cu privire la faptele cercetate” (art. 21 alin. 2). Când enumeră activitățile cercetării prealabile, trece „audieri de martori”, dar nu și audierea polițistului cercetat (art. 22 alin. 2). Despre consiliul de disciplină spune că secretarul „citează polițistul cercetat” (art. 33 lit. b) și că membrii lui „audiază persoane” (art. 34). Hotărârea care trebuia să pună în aplicare art. 58^3 omite tocmai obligația pe care acesta o impune: ascultarea polițistului și consemnarea susținerilor lui.
HG-ul nu interzice ascultarea, doar omite să o menționeze. Omisiunea nu poate însă schimba legea. Hotărârile „se emit pentru organizarea executării legilor” (art. 108 alin. 2 din Constituție), iar actele date în executarea legilor se emit „în limitele și potrivit normelor care le ordonă” (art. 4 alin. 3 din Legea nr. 24/2000). Înalta Curte a reamintit, chiar într-o cauză despre Statutul polițistului, că legea se impune normei „cu valoare inferioară (hotărâre a Guvernului, ordin al ministrului) care, fiind dată în legătură cu organizarea executării legii, nu poate adăuga la aceasta” (Decizia nr. 81/2025, § 87). O normă de aplicare care tace nu poate fi citită ca o dispensă de la lege: ascultarea și consemnarea se datorează direct, în temeiul art. 58^3. În practică, omisiunea a devenit totuși punctul de sprijin pentru înlocuirea ascultării cu raportul scris, așa cum arătăm în partea a doua.
Problemele pornesc și din calitatea legii. De la adoptare, Statutul polițistului a fost modificat prin 14 ordonanțe de urgență și peste zece legi, la care se adaugă deciziile Curții Constituționale care i-au invalidat texte. Rezultatul are incoerențe chiar în materia disciplinară. Pentru polițistul cercetat, legea nu folosește termenul consacrat, „audiere”, pe care îl folosesc Codul administrativ, statutul polițiștilor de penitenciare și statutul cadrelor militare. Îl compune din două obligații separate, „ascultarea” și „consemnarea susținerilor”, iar HG-ul de aplicare le-a omis pe amândouă. Consiliul de disciplină e definit ca organism „constituit pentru a fi consultat” (art. 62 alin. 2), adică un organ de analiză și de reflecție, dar primește sarcini de cercetare. Legea permite să i se retrimită dosarul „pentru completarea cercetării disciplinare” (art. 62^2 lit. b), iar HG-ul îi dă atribuția de a audia persoane și de a administra probe (art. 34 alin. 3). Organul consultativ audiază martori, în vreme ce, pentru polițistul desemnat cu cercetarea prealabilă, HG-ul nu pomenește nici măcar ascultarea polițistului cercetat. Legea care reglementează tehnica legislativă cere ca textul să fie „formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce” (art. 8 alin. 4 din Legea nr. 24/2000). Exigența e cu atât mai mare pentru o lege aplicată în fiecare zi de polițiști care nu sunt, toți, juriști, iar sistemul nu le cere o pregătire de specialitate în procedura disciplinară. Pentru polițiștii desemnați cu cercetarea prealabilă, legea cere calitatea de organ de cercetare penală sau studii juridice (art. 59 alin. 4), dar Ministerul Afacerilor Interne ne-a răspuns în 2026 că legislația „nu reglementează deținerea unui standard ocupațional, a unor competențe certificate ori parcurgerea unui program de formare profesională de specialitate”. În consiliul de disciplină, legea cere doar ca unul dintre cei trei membri să aibă licență „în științe militare, informații și ordine publică sau în științe juridice” (art. 62^4 alin. 3 lit. b), deci nici măcar un jurist nu e obligatoriu. Cu cât textul e mai puțin clar, cu atât e mai ușor de ocolit.
Polițiștii de penitenciare: Legea nr. 145/2019
Polițiștii de penitenciare au în Legea nr. 145/2019 o regulă formulată aproape identic: „Ascultarea celui cercetat în cauză și verificarea apărărilor sale sunt obligatorii” (art. 176 alin. 2). Legea descrie apoi, pas cu pas, cum se face. Cercetarea o face o comisie de disciplină, nu un singur ofițer, iar doi dintre membrii ei titulari sunt desemnați de sindicatul reprezentativ (art. 155). Președintele comisiei îl citează pe polițist cu cel puțin trei zile lucrătoare înainte, personal sau prin scrisoare recomandată, iar odată cu prima citație îi comunică, sub sancțiunea nulității, copia sesizării și a înscrisurilor pe care se sprijină (art. 174). Polițistul are obligația să se prezinte personal și dreptul la acces neîngrădit la documente (art. 175).
Audierea polițistului e una dintre activitățile de cercetare numite expres (art. 176 alin. 3 lit. b). Ea „trebuie consemnată în scris într-un proces-verbal, sub sancțiunea nulității”, semnat pe fiecare pagină de președinte, de membrii comisiei, de secretar și de persoana audiată (art. 177 alin. 1). Refuzul de a se prezenta se consemnează și nu împiedică cercetarea (art. 177 alin. 3). Polițistul poate fi asistat de avocat și de un reprezentant al sindicatului (art. 166), iar referatul comisiei trebuie să arate motivele pentru care i-au fost înlăturate apărările (art. 180).
Funcționarii publici: Codul administrativ și Anexa nr. 7
Codul administrativ spune că sancțiunile „nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârșite și după audierea funcționarului public” și că audierea „trebuie consemnată în scris, sub sancțiunea nulității” (art. 493 alin. 1). Cercetarea o face comisia de disciplină, în care unul dintre cei trei membri e desemnat de sindicat (Anexa nr. 7, art. 2).
Anexa nr. 7 la Cod coboară până la detalii. Citația cuprinde, sub sancțiunea nulității, elementele prevăzute de lege și se comunică cu cel puțin cinci zile lucrătoare înainte, tot sub sancțiunea nulității (art. 37 și 38). Odată cu citația pentru audiere, funcționarul primește sesizarea și înscrisurile depuse împotriva lui (art. 39). Procesul-verbal de audiere cuprinde „atât întrebările formulate de membrii comisiei de disciplină […], cât și răspunsurile persoanei audiate” și se semnează pe fiecare pagină (art. 41 alin. 2 și 8). Iar „audierea se înregistrează și pe suport electronic, care se păstrează la dosarul cauzei” (art. 41 alin. 6). Funcționarul poate fi asistat de avocat sau de un reprezentant al sindicatului (art. 32 alin. 4).
Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, prin Decizia nr. 191/2025, că și pentru cea mai ușoară sancțiune, mustrarea scrisă aplicată direct de conducător, „sunt obligatorii cercetarea prealabilă și audierea funcționarului public”. Decizia privește Codul administrativ, nu Statutul polițistului. O folosim în procesele polițiștilor ca argument: dacă un funcționar nu poate primi o mustrare fără să fie audiat, cu atât mai puțin poate fi destituit un polițist fără să fie ascultat.
Ce se întâmplă dacă funcționarul nu e audiat a arătat Înalta Curte încă dinainte de Codul administrativ, pe Legea nr. 188/1999, în vigoare atunci. Codul a abrogat legea în 2019, dar a preluat regula aproape cuvânt cu cuvânt în art. 493 alin. (1). Prin Decizia nr. 4787 din 15 noiembrie 2012, Înalta Curte a menținut anularea unui ordin de sancționare disciplinară, iar unul dintre motive a fost că funcționarul public nu fusese audiat. Autoritatea susținuse că el refuzase să se prezinte la termenul pentru care fusese citat și că, potrivit normelor, refuzul nu împiedică cercetarea. Înalta Curte a reținut că „în cadrul cercetării disciplinare, prealabile, au fost încălcate prevederile art. 78 alin. (3) din Legea nr. 188/1999” și că prima instanță a înlăturat „în mod judicios” apărarea potrivit căreia comisia l-ar fi citat, „neexistând dovezi ale comunicării unor astfel de citații către cel cercetat disciplinar”.
Cadrele militare: Legea nr. 80/1995 și ordinele ministerelor
Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare îi recunoaște celui cercetat „dreptul […] de a fi audiat și de a propune dovezi în apărarea sa”, de a da explicații în tot cursul procedurii și de a fi asistat de un apărător ales, cu studii juridice (art. 35^4 alin. 2 lit. b). Cadrului militar i se aduce la cunoștință, „de îndată, în scris”, că e cercetat, ce i se impută și ce drepturi are (art. 35^6). Avertismentul și mustrarea se aplică direct, fără cercetare, dar sancțiunile grave se dau numai pe baza hotărârii consiliului de onoare (art. 35^3).
Pentru cadrele militare din MAI, Ordinul nr. 135/2019 prevede că dosarul i se arată cu cel puțin trei zile lucrătoare înainte de ședința consiliului de onoare (art. 25) și că prezența lui „este obligatorie” (art. 27). În ședință „se trece la audierea cadrului militar”, iar lucrările se consemnează într-un proces-verbal (art. 29). La Ministerul Apărării Naționale, Ordinul nr. M.77/2020 spune că membrii consiliului de onoare „pun întrebări celui în cauză, la care acesta răspunde personal sau prin reprezentant” (art. 19 alin. 5).
Statutele, alăturate
Trei dintre aceste statute declară expres ascultarea sau audierea obligatorie: al polițiștilor, al polițiștilor de penitenciare și al funcționarilor publici. Dintre ele, doar Statutul polițistului nu conține niciuna dintre garanțiile care fac obligația verificabilă: termenul minim, procesul-verbal cu întrebări și răspunsuri, nulitatea expresă și înregistrarea. Nulitatea expresă poate fi adusă doar prin trimiterea la Codul administrativ, pe care instituțiile o resping; altfel rămâne nulitatea virtuală. Paradoxul e că aceeași Lege 360/2002 cere înregistrare audio și video la concursurile pentru ocuparea posturilor (art. 27^38 și 27^39), nu și la audierea unui polițist care poate fi destituit.
Ce spun Curtea Constituțională și Înalta Curte
Curtea Constituțională a citat art. 58^3 de două ori, în 2022 și în 2025, și de fiecare dată a tratat ascultarea ca pe o garanție a dreptului la apărare:
„potrivit art. 58^3 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, citarea și ascultarea polițistului cercetat, înregistrarea cererilor/rapoartelor scrise ale acestuia și consemnarea susținerilor sale sunt obligatorii, iar procedura disciplinară continuă doar dacă polițistul, în mod nejustificat, nu dă curs citării procedurale. […] toate aceste prevederi procedurale constituie garanții ale respectării dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil al polițistului cercetat disciplinar”
Curtea Constituțională, Decizia nr. 658/2022, § 17–18
„pe tot parcursul procedurii disciplinare, polițistului îi este garantat dreptul la apărare […]. Fiecare dintre etapele reglementate de legiuitor reprezintă o garanție suplimentară în ceea ce privește corectitudinea și legalitatea deciziilor privind răspunderea disciplinară a polițistului.”
Curtea Constituțională, Decizia nr. 590/2025, § 23–24
„îndepărtarea etapei consultării consiliului de disciplină […] nu lipsește polițistul supus acestei proceduri de dreptul la apărare, acesta putând fi exercitat în cadrul cercetării preliminare”
Curtea Constituțională, Decizia nr. 590/2025, § 26
Înalta Curte de Casație și Justiție a lămurit, pentru funcționarii publici, că audierea nu poate lipsi nici la cea mai ușoară sancțiune:
„Pentru aplicarea în mod direct a sancțiunii disciplinare a «mustrării scrise» sunt obligatorii cercetarea prealabilă și audierea funcționarului public.”
Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 191/2025, dispozitivul
„sintagma «se poate aplica și direct» nu semnifică excluderea cercetării prealabile și a audierii funcționarului public, ci doar consacrarea posibilității aplicării sancțiunii de conducătorul instituției publice, fără propunerea comisiei de disciplină.”
Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 191/2025, § 66
Tot Înalta Curte a arătat, într-o cauză despre Statutul polițistului, ce loc are o hotărâre de Guvern față de lege și ce trebuie să verifice șeful care soluționează contestația polițistului:
„Principiul ierarhiei normelor juridice presupune, în mod corelativ, ca norma cu valoare superioară (în speță, legea) să se impună celei cu valoare inferioară (hotărâre a Guvernului, ordin al ministrului) care, fiind dată în legătură cu organizarea executării legii, nu poate adăuga la aceasta.”
Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 81/2025, § 87
„Decizia […] este punctul final al analizei administrative a șefului ierarhic superior privind legalitatea și temeinicia sancțiunii aplicate polițistului, după verificarea legalității procedurilor de cercetare disciplinară […]”. Șeful are „obligația corelativă […] de a proceda la efectuarea unui control deplin de legalitate a actului de sancționare”.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 2/2026 (recurs în interesul legii), § 54–55
II. Cum e aplicată la MAI: ascultarea ocolită
Obligația de a-l asculta pe polițistul cercetat e în lege din 24 aprilie 2015, de peste 11 ani. Procedura internă a IGPR din 2020 și dosarele din 2021–2026 pe care le avem arată cum a fost ocolită: omisă de HG, înlocuită cu un formular, redefinită în instanță și, când neascultarea a fost invocată, pusă pe seama polițistului.
Formularele care o înlocuiesc
Ascultarea a fost înlocuită mai întâi pe hârtie, în procedura internă a IGPR, PS-IGPR-DCI-05 nr. 99948 din 4 noiembrie 2020, care preia formula din art. 21 al HG-ului. Pe copertă scrie că documentul este „proprietatea Direcției Control Intern” și că folosirea lui se face cu aprobarea directorului. Procedura repetă cât se poate de clar obligația din lege: ascultarea, înregistrarea rapoartelor și consemnarea susținerilor „sunt activități obligatorii”, iar polițistul desemnat îl citează pe cel cercetat „ori de câte ori este nevoie” (pct. 5.2.8 alin. 3). Cele 26 de anexe ale procedurii spun însă altceva. Citația-model îl cheamă pe polițist „pentru aducerea la cunoștință a materialului de sesizare” și „pentru solicitarea unui raport explicativ” (anexa 7). Procesul-verbal-model consemnează că polițistului i s-a cerut „să depună un raport scris” (anexa 11). Printre cele 26 de anexe nu există niciun proces-verbal de ascultare, adică un formular în care să se scrie întrebările și răspunsurile.
Prima pagină a procedurii PS-IGPR-DCI-05 nr. 99948 din 4 noiembrie 2020. Semnăturile sunt estompate; chenarul și săgeata sunt adăugate de noi.
Cea mai clară dovadă e procesul-verbal-model prin care polițistului cercetat i se aduc la cunoștință drepturile (anexa 11 la procedură). Formularul spune că enumeră „drepturile prevăzute la art. 58^3 din Legea nr. 360/2002 și la art. 13 și 14 din H.G. 725/2015”. Lista are șase puncte: asistarea, cunoașterea actelor, probele, înscrisurile, notițele din dosar și fotocopia raportului. Dreptul de a fi ascultat, pe care art. 58^3 îl prevede la alin. (2), lipsește. Patru dintre puncte sunt copiate din art. 14 al HG-ului, care nici el nu pomenește ascultarea. Procesele-verbale reale pe care le avem, de la un inspectorat județean și de la Poliția de Frontieră, reiau aceeași listă. Formularul pretinde că reproduce art. 58^3, dar omite tocmai obligația centrală din el. Cine cunoaște legea doar prin aceste formulare nu află niciodată că polițistul cercetat are dreptul să fie ascultat.
Din aceste două piese, IGPR a construit o definiție. Ea apare într-un raport de cercetare din 2025 și, aproape identic, într-o întâmpinare depusă de IGPR în instanță în 2026: prin „ascultare” se înțelege „asigurarea exercitării dreptului polițistului cercetat de a-și expune punctul de vedere cu privire la fapta cercetată, activitate care poate fi materializată, fie prin întocmirea unui raport în fața polițistului desemnat cu cercetarea, fie prin elaborarea acestui raport și trimiterea sa la dosarul cauzei”. Directorul Direcției Control Intern, care în 2020 avizase chiar procedura PS-IGPR-DCI-05, a scris și mai scurt, într-o întâmpinare: „ascultarea se realizează prin rapoarte scrise”.
Aceeași instituție poate scrie totuși și altfel când vrea. Procedura-soră PS-IGPR-DCI-07, despre cercetarea administrativă pentru răspunderea materială, prevede expres că „ascultarea se poate realiza și prin mijloacele de comunicare la distanță, care asigură transmiterea textului”. În procedura disciplinară o asemenea prevedere nu există. Ascultarea prin raport trimis la dosar nu se regăsește nici în lege, nici în HG, nici în procedura internă. Apare abia în rapoarte de cercetare, în întâmpinări și în răspunsuri ale instituțiilor.
Ce arată dosarele
Am strâns actele a 16 proceduri disciplinare purtate între 2021 și 2026 de 9 unități: IGPR, trei inspectorate de poliție județene, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, Poliția de Frontieră, Direcția Generală pentru Evidența Persoanelor, Direcția Generală Anticorupție și o unitate al cărei nume e anonimizat în hotărârile judecătorești. Pentru cinci dintre ele avem doar hotărârile judecătorești. În dosarele de cercetare ale celorlalte 11 nu am găsit niciun proces-verbal în care polițistul desemnat cu cercetarea prealabilă să fi consemnat întrebări și răspunsuri. Într-unul singur, la Direcția Generală Anticorupție, notele din dosar pomenesc o audiere, la care polițistul și-a menținut raportul scris; procesul-verbal al acelei audieri nu îl avem. Întrebări consemnate apar doar în fața Consiliului de disciplină, la sfârșitul procedurii.
Citațiile emise de polițiștii desemnați cu cercetarea prealabilă au alte scopuri decât ascultarea: aducerea la cunoștință a dispoziției și a materialului de sesizare, prezentarea proiectului de raport, înmânarea raportului final. Doar unele citații ale consiliilor de disciplină pomenesc ascultarea. Unele au venit cu o zi înainte. Un polițist de frontieră a fost citat pe 16 decembrie 2024 pentru a doua zi, ora 11. Un ofițer al Direcției Generale pentru Evidența Persoanelor a fost citat pe 4 august 2025 pentru a doua zi, iar în fața Consiliului de disciplină pe 10 septembrie pentru 11 septembrie. Nici legea, nici HG-ul nu cer un termen minim, așa că asemenea citații nu încalcă vreun text expres.
Academia de Poliție ne-a răspuns în 2025, la o cerere pe Legea nr. 544/2001, că la ea „nu există o astfel de practică denumită «audiere pe bază de raport»” și că „în mod evident audierea este consemnată în scris”. În același răspuns, Academia scrie însă că relatările polițistului cercetat „sunt obligatorii, acestea se materializează prin rapoarte scrise or prin înregistrarea cererilor”. Modelul ei de citație nu are rubrica „scopul citării”, ci o formulă standard despre „stabilirea existenței/inexistenței abaterii disciplinare”. Modelul ne-a fost refuzat, pentru că „are caracter intern”.
Răspunsul Academiei de Poliție nr. 4425497 din 2 iunie 2025, la cererea noastră pe Legea nr. 544/2001. Numele destinatarului și semnătura sunt mascate.
La 24 decembrie 2024, IGPR a trimis tuturor unităților de poliție o adresă „pentru asigurarea unui mod de lucru unitar” (nr. 590509). În nota Direcției Control Intern anexată, modul în care polițistul își exercită dreptul la apărare „rămâne la aprecierea acestuia”: se poate prezenta sau poate trimite observații „prin mijloacele de comunicare la distanță (poștă, e-mail, fax etc.)”. Nota citează chiar art. 58^3 alin. (2), dar prezintă audierea ca pe o alegere a polițistului, care se poate apăra „prin susținerea în mod nemijlocit a cererilor sale și prin audierea sa în fața autorității disciplinare” sau de la distanță.
Înregistrarea audierii nu e reglementată nicăieri în procedura poliției. Singura practică pe care am găsit-o merge în sens invers. Ofițerului de la Evidența Persoanelor i s-a cerut, la întâlnirea cu polițistul desemnat cu cercetarea prealabilă și apoi în fața Consiliului, „închiderea telefoanelor mobile și a altor echipamente de înregistrare (ex. ceas)”, pe motiv că procedura disciplinară nu este publică.
Un caz, două proceduri
Cel mai bine documentat caz pe care îl avem privește un comisar-șef de poliție destituit de două ori, în 2025, prin două proceduri separate. În ambele, instituțiile au considerat abateri disciplinare declarații și postări publice ale lui. Ofițerul contestă ambele destituiri în instanță. Ce urmează e luat din actele depuse în aceste procese, inclusiv din cele depuse de instituții. Nu îi folosim numele.
Prima cercetare a făcut-o un inspectorat județean, în toamna lui 2024, pe un material de sesizare clasificat „secret de serviciu”. Inspectoratul a emis patru citații scrise, datate 11 septembrie, 2, 20 și 23 decembrie. Prima îl chema „pentru aducerea la cunoștință a materialului de sesizare” și „pentru solicitarea unui raport explicativ”, celelalte pentru proiectul și pentru raportul de cercetare. Singura întâlnire pe fondul acuzației a avut loc pe 12 septembrie 2024. Procesul-verbal consemnează că i s-au arătat actele, i s-au citit drepturile și i s-a cerut un raport scris. Lista drepturilor nu cuprinde dreptul de a fi ascultat. Polițistul a răspuns că nu depune raportul până când actul de sesizare nu e declasificat, ca să-l poată primi în fotocopie pentru apărare. Ofițerul desemnat cu cercetarea prealabilă a scris ulterior, în instanță, că a intenționat să-l asculte, „iar aspectele declarate să fie materializate într-un raport”, dar că acesta „a refuzat categoric orice dialog”. Procesul-verbal nu conține nicio întrebare. Raportul de cercetare din 20 decembrie enumeră procedeele de verificare folosite, iar ascultarea polițistului nu se află printre ele. Raportul scris e tratat acolo ca un drept al lui: polițistul „nu a depus raport, deși conform procesului-verbal […] a luat la cunoștință că are acest drept”. La consiliul de disciplină a fost întrebat doar dacă mai are probe și precizări; nicio întrebare consemnată nu privește faptele.
A doua cercetare a făcut-o Direcția Control Intern a IGPR, la începutul lui 2025, de data aceasta pe acte nesecrete. A existat o singură citație, pentru 30 ianuarie 2025, cu același obiect: aducerea la cunoștință și „solicitarea unui raport explicativ”. La întâlnirea cu cei doi ofițeri desemnați cu cercetarea prealabilă, polițistul a venit însoțit de un reprezentant sindical și a studiat materialul de sesizare aproape două ore. În birou se aflau însă și două persoane în civil, a căror identitate nu le-a fost comunicată. IGPR a explicat ulterior că erau doi ofițeri care lucrau în acel birou, iar o verificare internă a conchis că încălcarea caracterului nepublic „nu se confirmă”. Polițistul și reprezentantul său au refuzat să semneze și să continue cât timp cei doi rămâneau în încăpere, invocând caracterul nepublic al procedurii. În aceeași zi, cei doi ofițeri desemnați au încheiat, semnat doar de ei, procesul-verbal cu fraza de la începutul articolului. Încheierea Consiliului de disciplină a pus apoi lipsa audierii pe seama „atitudinii obstructive manifestate de polițistul cercetat și de persoana care l-a asistat”. Raportul scris cerut până pe 13 februarie polițistul nu l-a depus.
După o suspendare a procedurii, cercetarea a fost reluată pe 10 martie 2025. În aceeași zi, proiectul de raport i-a fost trimis pe e-mail. Pe 13 martie, polițistul a cerut în scris „citarea și ascultarea polițistului cercetat disciplinar”. Raportul final din 21 martie a respins „cererile polițistului cercetat, de a mai fi citat și ascultat”. Tot în raportul final au apărut concluzia că dreptul de a fi ascultat „i s-a asigurat”, maxima nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimeni nu poate invoca propria culpă) și descrierea atitudinii lui ca „necooperantă și sfidătoare”. Niciuna dintre acestea nu exista în proiectul din 10 martie.
Consiliul de disciplină a fost constituit pe 24 martie. Pe 31 martie, polițistul a studiat dosarul, asistat de reprezentantul sindical. Pe 3 aprilie s-a prezentat singur, a depus un punct de vedere scris, a mai studiat dosarul peste două ore și a primit șase întrebări, consemnate într-un proces-verbal pe care l-a semnat. Cinci priveau felul în care primise documentele. A șasea, singura despre fapte, suna așa: „După studierea actelor dosarului de cercetare prealabilă mai aveți precizări de făcut cu privire la faptele reținute în sarcina dumneavoastră?” În aceeași zi, Consiliul a propus în unanimitate destituirea.
Punctul de vedere depus pe 3 aprilie cerea și martori. Polițistul a cerut audierea a 20 de polițiști, agenți și ofițeri din unități teritoriale, toți cercetați disciplinar de structuri de control intern, care urmau să declare că nu a existat „niciun moment intenția să fie citați și ascultați conform legii”. Identitățile lor urmau să fie comunicate după admiterea în principiu a cererii, ca să nu fie expuși. A mai cerut audierea unui agent destituit într-o altă procedură, a unui fost ofițer al Direcției Control Intern, a autorilor procedurii PS-IGPR-DCI-05 și a membrilor Consiliului, printre care se afla un șef de serviciu din Direcția Control Intern. Încheierea Consiliului, din aceeași zi, trece punctul de vedere într-o listă cu celelalte documente depuse de polițist și le respinge pe toate printr-o singură frază: Consiliul a conchis că ele „nu sunt concludente și utile cauzei, neprezentând relevanță pentru justa soluționare a procedurii disciplinare”. Cuvântul „martor” nu apare nici în încheiere, nici în dispoziția de destituire.
În zilele următoare, după un apel public al sindicatului, cel puțin trei polițiști au cerut ei înșiși, în scris, să fie audiați ca martori. Primul, un agent-șef adjunct de la Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, a scris pe 9 aprilie că vrea să declare că, în propria cercetare disciplinară, începută în martie 2025, „nu am fost citat în vederea audierii și nu am fost audiat”. Cererile celorlalți doi au fost înregistrate la IGPR pe 14 și pe 16 aprilie, iar dispoziția de destituire a fost emisă pe 15 aprilie. Celor doi, IGPR le-a răspuns în mai, cu aceeași formulă: cercetarea se încheiase pe 3 aprilie, iar orice cerere de probe, „inclusiv audierea de martori, survenită tardiv”, nu mai putea fi analizată, pentru că mandatul Consiliului „a încetat la data de 03.04.2025”.
Nici actele prin care a fost soluționată contestația nu îi pomenesc. Raportul motivat prin care conducerea IGPR i-a propus ministrului, pe 14 mai 2025, respingerea contestației reia, la motivul neascultării, definiția ascultării prin raport scris și amintește punctul de vedere din 3 aprilie doar prin titlul lui. Despre cererea de martori și despre polițiștii care ceruseră să fie audiați nu spune nimic, deși IGPR le primise cererile în aprilie. Ordinul ministrului, care a respins contestația pe 28 mai, nu îi pomenește nici el. În instanță, IGPR a reluat textul încheierii, tot fără să pomenească martorii.
În primul dosar, judecând cererea de suspendare a destituirii, tribunalul a respins acest motiv printr-o singură frază: susținerile privind lipsa audierii „nu sunt confirmate de actele dosarului”. Sentința nu indică niciun act de ascultare și nu e definitivă. Recursul e pendinte, iar curtea de apel a cerut inspectoratelor să depună integral procedura PS-IGPR-DCI-05. În al doilea dosar, instanța nu s-a pronunțat încă. Într-un punct de vedere depus în recurs, IGPR a scris el însuși că art. 58^3 alin. (2) din Statut „dispune în mod neechivoc” că citarea și ascultarea polițistului cercetat sunt obligatorii.
Cum se apără instituțiile
Când neascultarea a fost invocată în contestații și în instanță, instituțiile nu au depus, în dosarele pe care le avem, procese-verbale de ascultare. Au răspuns cu patru argumente, pe care le redăm din actele lor.
Primul este redefinirea, descrisă mai sus: ascultarea devine raportul scris. Ministerul Afacerilor Interne a susținut, într-un alt proces, că din lege „rezidă obligația acestuia de a consemna «un raport scris»”, adică obligația polițistului. Într-o altă variantă, orice hârtie depusă de polițist devine ascultare: cererile și obiecțiile lui ar reprezenta „o modalitate prin care s-a realizat ascultarea”.
Al doilea este mutarea vinei pe polițist. Formula din actele IGPR e aceeași: dreptul de a fi ascultat „i s-a asigurat”, dar polițistul „a refuzat să și-l exercite”. Un inspectorat județean a scris că polițistul „nu avea nici o intenție de a da curs vreunei interacțiuni directe, în care să răspundă la eventuale întrebări”. Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a susținut că invocarea neascultării „nu face decât să intre în contradicție cu atitudinea sa de la acel moment”. Direcția Generală pentru Evidența Persoanelor s-a întrebat dacă polițistul „ar fi avut disponibilitatea de a formula verbal declarații și de a răspunde la întrebările polițistului desemnat”. Polițistul răspunsese deja în acțiune că refuzul de a redacta personal un raport „nu echivalează cu un refuz de a fi ascultat”.
Al treilea este mutarea ascultării la consiliul de disciplină. Ofițerul desemnat cu una dintre cercetările prealabile a scris în instanță că, în faza lui, ascultarea se face prin rapoarte scrise, iar în faza consiliului „prin consemnarea susținerilor polițistului cercetat în cuprinsul procesului-verbal de ședință”. Consiliul vine însă la capătul procedurii, după ce raportul de cercetare e încheiat, iar HG-ul lasă citarea polițistului „ori de câte ori polițistul desemnat sau președintele Consiliului apreciază necesară prezența polițistului cercetat” (art. 9). Pentru mustrare și pentru diminuarea salariului, consiliul nici măcar nu e consultat (art. 58^4 alin. 1 din Statut). După această logică, un polițist sancționat astfel nu ar fi ascultat deloc. Curtea Constituțională a pus dreptul la apărare tot în cercetarea prealabilă. Când a validat, în 2025, sancționarea fără consiliu pe timpul stării de urgență, Curtea a arătat că polițistul nu e lipsit de dreptul la apărare, „acesta putând fi exercitat în cadrul cercetării preliminare” (Decizia nr. 590/2025, § 26).
Al patrulea este lipsa sancțiunii. Chiar dacă polițistul nu a fost ascultat, spun instituțiile, nulitatea „nu poate fi reținută în lipsa unei prevederi legale exprese care să o instituie”. E exact golul pe care Statutul polițistului îl are față de statutele polițiștilor de penitenciare și funcționarilor publici și exact locul în care intervin Codul administrativ și nulitatea virtuală.
Ce au spus instanțele până acum
În dosarele pe care le avem nu există nicio hotărâre care să fi anulat sau suspendat sancțiunea unui polițist pentru că nu a fost ascultat. Nu există însă nici una care să spună, judecând pe fond, că lipsa ascultării nu contează. Problema a fost ocolită de fiecare dată. Tribunalul Suceava a refuzat să o analizeze la suspendare, pentru că „modul de desfășurare a cercetării disciplinare” ține de fond. Tribunalul Dolj a respins ca „nefiind utilă cauzei” o probă cu interogatoriul, în care unitatea era întrebată dacă audierea se limitează la solicitarea unui raport scris. Într-un alt proces, Ministerul s-a opus unui interogatoriu asemănător, cu motivarea că „documentația administrativă înaintată de către pârâți este suficientă”. Tribunalul din cazul descris mai sus, judecând suspendarea, a rezolvat motivul într-o singură frază. Suspendările obținute până acum s-au dat pe alte temeiuri: concediul medical, mandatul sindical, protecția avertizorilor în interes public sau existența unui dosar penal pe aceleași fapte. O hotărâre ne contrazice parțial: Tribunalul Botoșani a reținut, în 2025, că rapoartele scrise ale unei polițiste și audierea ei în fața consiliului de disciplină i-au asigurat dreptul la apărare. Neascultarea la cercetarea prealabilă nu fusese însă invocată în acel proces, iar sancțiunea a fost anulată pe alt motiv.
Curtea Constituțională a lăsat în seama judecătorilor o verificare apropiată. Într-o decizie din 2025 a arătat că refuzul de a audia anumite persoane sau de a analiza anumite probe în cursul cercetării disciplinare constituie „aspecte ce țin de aplicarea legii, a căror verificare revine în mod exclusiv competenței instanței de judecată” (Decizia nr. 590/2025, § 31). Înalta Curte a precizat în 2026 ce trebuie să verifice șeful care soluționează contestația polițistului. Prin Decizia nr. 2/2026, pronunțată într-un recurs în interesul legii, a stabilit că decizia lui de respingere este un act administrativ, care poate fi atacat în contencios administrativ. În considerente, Înalta Curte o descrie drept punctul final al analizei administrative, făcută „după verificarea legalității procedurilor de cercetare disciplinară”, și vorbește despre un „control deplin de legalitate”. Credem că un asemenea control trebuie să cuprindă și întrebarea dacă polițistul a fost ascultat.
Primele judecăți care ar putea răspunde la întrebare vin în următoarele luni: cel puțin cinci dosare în care neascultarea e invocată ca motiv de anulare au termene în octombrie și noiembrie 2026.
Ce poate face polițistul cercetat
Până când instanțele se pronunță, polițistul cercetat disciplinar își poate proteja singur dreptul de a fi ascultat. Pașii de mai jos se sprijină pe texte în vigoare:
- Să ceară în scris, de la prima întâlnire, să fie citat în vederea ascultării și ca întrebările și răspunsurile să fie consemnate într-un proces-verbal pe care îl semnează. Temeiul e art. 58^3 alin. (2) din Statut, iar cererea rămâne la dosar ca dovadă că nu a renunțat la acest drept.
- Dacă depune raportul scris, să precizeze în el că raportul nu ține loc de ascultare și că așteaptă să fie citat în acest scop.
- Să citească procesul-verbal de drepturi înainte să-l semneze. Dacă lipsește dreptul de a fi ascultat, să ceară în scris completarea lui, cu trimitere la art. 58^3 alin. (2) din Statut.
- Să verifice ce scrie pe citație. Art. 10 lit. c) din HG 725/2015 cere ca citația să arate „motivul citării”.
- Să vină asistat de un coleg ales, de un reprezentant al sindicatului sau de un avocat (art. 58^3 alin. 4).
- Să invoce lipsa ascultării în contestația administrativă. Șeful care o soluționează trebuie să verifice legalitatea procedurii, iar decizia lui poate fi atacată în instanță, ca act administrativ (ÎCCJ, Decizia nr. 2/2026).
Ce cere sindicatul
Vom cere IGPR și celorlalte inspectorate generale, pe Legea nr. 544/2001, datele care lipsesc din această discuție. Vrem să știm în câte cercetări prealabile finalizate din 2023 încoace există un proces-verbal de ascultare și în câte există doar rapoarte scrise. Mai cerem actul din care provine definiția ascultării prin raport trimis la dosar și ediția în vigoare a procedurii PS-IGPR-DCI-05. Vrem să aflăm și temeiul pentru care unui polițist i se cere să-și închidă telefonul și ceasul la audiere.
Opinia sindicatului este că Statutul polițistului trebuie completat cu ce au deja polițiștii de penitenciare și funcționarii publici. E vorba de un termen minim între citație și prezentare, de un proces-verbal de audiere cu întrebări și răspunsuri, cerut sub sancțiunea nulității, și de înregistrarea audio a audierii, așa cum legea cere deja la concursurile pentru posturi. Ascultarea unui om care poate fi scos din poliție nu ar trebui să depindă de felul în care o unitate își interpretează propriile formulare.
Problema nu ține doar de texte. Unii polițiști, inclusiv dintre cei care fac cercetări disciplinare, se poartă ca și cum deasupra ordinelor și instrucțiunilor ministrului nu ar mai exista nimic. Pentru ei, dreptul se oprește la ordinele ministrului și la procedurile interne care nu sunt secrete, dar nici nu sunt publicate. E chiar cazul procedurii PS-IGPR-DCI-05, marcată „NESECRET”, însă „exemplar unic” și „proprietatea Direcției Control Intern”. O procedură care pune în aplicare o lege publică devine astfel „proprietatea” unei direcții, chiar a structurii care ar trebui să-i îndrume pe ceilalți polițiști în aplicarea legii. Formula spune destul despre felul în care e privită transparența acolo. Legea spune altceva: textele oficiale „de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară” nu beneficiază nici măcar de protecția dreptului de autor (art. 9 lit. b din Legea nr. 8/1996). Nu sunt proprietatea nimănui. Ierarhia e inversă: întâi Constituția și legea, abia apoi hotărârea de Guvern, ordinul ministrului și procedura internă. Când un act inferior contrazice legea sau o lasă pe dinafară, se aplică legea. Înalta Curte a spus-o tot într-o cauză despre Statutul polițistului: dispozițiile cu forță juridică superioară „se aplică cu prioritate în raport cu normele infralegislative” (Decizia nr. 81/2025, § 101). În practica descrisă aici, ordinea e răsturnată: formularul se aplică primul, iar legea, deloc. Un formular care nu pomenește ascultarea nu scutește pe nimeni de obligația scrisă în Statutul polițistului.
S.P.R. „Diamantul”
Sursele
Actele normative, în forma consolidată de pe legislatie.just.ro, verificată pe 15 octombrie 2026: Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, art. 1, 27^38–27^39, 58^2–60, 62–62^4; HG nr. 725/2015, art. 8–14^1, 21, 22, 33, 34; Legea nr. 145/2019 privind statutul polițiștilor de penitenciare, art. 142, 155, 166, 174–177, 180; Codul administrativ, art. 493 și Anexa nr. 7, art. 2, 32, 37–39, 41; Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, art. 35^3–35^6; Ordinul MAI nr. 135/2019, art. 25–29.
Pentru istoricul textului, completarea cu dreptul comun și nulitate: Legea nr. 81/2015, care a introdus art. 58^3 în Statut (în vigoare din 24.04.2015); Legea nr. 360/2002, art. 1; Codul administrativ, art. 366; Ordinul MApN nr. M.77/2020, art. 19; Codul civil, art. 1250 și 1253; Codul de procedură civilă, art. 174–175; Legea nr. 554/2004, art. 28; Constituția, art. 108 alin. (2); Legea nr. 24/2000, art. 4 alin. (3) și art. 8 alin. (4); Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 81/2025 (hotărâre prealabilă), § 87 și 101; Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor, art. 9 lit. b).
Jurisprudența: Curtea Constituțională, Decizia nr. 658/2022, § 17–18 (M. Of. nr. 405/11.05.2023); Curtea Constituțională, Decizia nr. 590/2025, § 23–24, 26 și 31 (M. Of. nr. 807/23.09.2026); Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 191/2025 (hotărâre prealabilă, M. Of. nr. 842/12.09.2025); Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 2/2026 (recurs în interesul legii, M. Of. nr. 196/13.03.2026); Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 4787/15.11.2012, dosarul nr. 624/2/2010 (funcționar public sancționat fără audiere).
Actele instituțiilor: procedura de sistem PS-IGPR-DCI-05 nr. 99948/04.11.2020 (nepublicată); adresa IGPR nr. 590509/24.12.2024 către toate unitățile de poliție; răspunsul Academiei de Poliție nr. 4425497/02.06.2025; răspunsul MAI-DIRP nr. 1753500/09.07.2026; acte de cercetare, întâmpinări și hotărâri judecătorești din 16 proceduri disciplinare, în care am păstrat anonimatul polițiștilor.
