Reel-ul nostru despre pensiile militare înghețate a strâns peste 250 de comentarii. Citite cu instrumentele sociologiei, ele spun mai puțin despre pensii și mai mult despre motivul pentru care pensionarii militari pierd, an de an, în fața politicului.
Pe 11 octombrie 2026 am publicat pe Facebook reel-ul „Pensiile militare: de la actualizare la înghețare”. A doua zi dimineață, clipul trecuse de 85.000 de vizualizări și adunase 253 de comentarii și răspunsuri, 1.400 de reacții și 386 de distribuiri. Într-un articol anterior am arătat ce probleme rămân nerezolvate în legea pensiilor militare, așa cum reies din aceste comentarii. Aici ne uităm la altceva, la felul în care au reacționat oamenii, pentru că tiparul are o explicație cunoscută de mult în psihologia socială și în sociologie.
Trebuie spus de la început cine sunt comentatorii. Au scris comentarii sau răspunsuri mai puțin de 250 de oameni, adică cel mult trei la fiecare mie de vizualizări. Pe rețelele sociale scriu mai ales cei furioși, așa că firul de comentarii nu e un sondaj al pensionarilor militari. E însă o radiografie a vocilor celor mai înverșunate, iar tiparele care se repetă în el spun ceva important despre întreaga categorie.
Fiecare și-a căutat propria pensie
Clipul pornea de la un caz real: pensia plafonată a unui ofițer, 7.209 lei net, neschimbată din ianuarie 2024. Aproximativ 40 dintre cele circa 150 de comentarii de prim nivel contestă această cifră, iar peste 20 de comentatori își scriu propria pensie: „eu am 3.700”, „pune-o pe aia de 3.000”, „de unde 7.000?”. Aproape nimeni nu discută mecanismul înghețării, deși el îi privește pe toți.
Psihologii numesc reacția comparație socială. Oamenii își judecă situația raportând-o la a altora, iar o cifră concretă devine imediat punctul față de care fiecare se măsoară. Cine are mai puțin citește cifra ca pe o negare a propriei situații și o respinge ca minciună. Un exemplu menit să ilustreze o pierdere a ajuns astfel o oglindă în care fiecare și-a văzut pensia lui.
În spatele reacției stă ceea ce sociologii numesc deprivare relativă, concept născut din studiile despre soldații americani din al Doilea Război Mondial. Frustrarea crește mai puțin cu sărăcia și mai mult cu distanța față de cei cu care te compari. Un ofițer ieșit în 2005 scrie că are 6.400 de lei, „cât un caporal ieșit în 2024”, iar alții, pensionați între 1998 și 2013, au între 3.000 și 4.600 de lei și întreabă de ce nu vorbește nimeni despre ei. Pe aceștia îi doare mai ales că un coleg cu același grad, ieșit câțiva ani mai târziu, primește aproape dublu. Legea de azi produce exact această diferență, pentru că, de la OUG nr. 59/2017, fiecare pensie rămâne legată de salariul din anul ieșirii la pensie.
Victimele se ceartă între ele
În același fir de comentarii s-au deschis cel puțin cinci fronturi. Civilii le spun pensionarilor militari că „nu au pensii contributive” și că o pensie de 7.000 de lei e prea mult „la cât au muncit”. Foști militari din armată îi atacă pe polițiști, care, scrie unul dintre ei, „nu au ce căuta la pensii militare”. Pensionarii vechi îi acuză pe cei noi, agenții pe ofițeri, iar aproape toți le reproșează ceva sindicatelor.
Psihologia socială descrie fenomenul ca ostilitate orizontală. Când cel care a luat decizia e departe și greu de atins, cum sunt Guvernul sau Curtea Constituțională, furia se descarcă asupra celui de alături, care e la îndemână. I se adaugă o competiție a victimelor, în care fiecare grup cere să fie recunoscut drept cel mai nedreptățit: „La așa pensie te plângi? Noi ăștia, care suntem cu pensii la jumătate și mai mici, ce să mai zicem?”. Oameni care pierd din aceeași cauză ajung să cheltuiască mai multă energie unii împotriva altora decât împotriva cauzei.
Când furia caută totuși un vinovat la vârf, îl găsește într-un singur nume. Olguța Vasilescu, ministrul Muncii de atunci, apare în peste zece comentarii, adesea însoțită de injurii, deși OUG nr. 59/2017 a fost lăsată neschimbată de toate guvernele care au urmat. E mecanismul țapului ispășitor, iar un singur comentator observă că răspunderea aparține „tuturor coalițiilor care au fost la butoane”. Personalizarea liniștește, pentru că oferă un vinovat clar, dar dezarmează, pentru că persoana respectivă nu mai decide nimic azi, iar presiunea nu are pe cine să atingă.
Două idei despre dreptate care se ciocnesc
Sub certuri stă un dezacord mai adânc, despre ce înseamnă o pensie dreaptă. Psihologul american Morton Deutsch a arătat, într-un studiu din 1975, că oamenii folosesc trei criterii diferite când judecă o împărțire: contribuția fiecăruia, egalitatea și nevoia. Legea pensiilor militare e construită pe primul criteriu. Pensia se calculează din solda de funcție și solda de grad, adică din răspunderea, pregătirea și cariera fiecăruia, așa cum în viața civilă un inginer sau un medic șef de secție are alt salariu și altă pensie decât cei pe care îi coordonează.
Majoritatea comentatorilor măsoară însă contribuția altfel, prin efort, ani de teren, ture și grupă de muncă, și o amestecă cu egalitatea și cu nevoia. În această logică, orice sumă mare devine suspectă: „grad mare, pensie mare, ipocrizie”, „poate voi, bogații, aveți 7.000”, „e pensia vreunui general”. În acest raționament dispare ideea că o funcție de conducere, o specializare sau o pregătire superioară valorează mai mult pentru instituție și pentru societate. Lipsa de considerație pentru răspundere și calificare depășește însă lumea pensionarilor militari, fiindcă în societatea românească de azi o diferență de venit e citită mai des ca privilegiu decât ca recompensă.
Tensiunea are și o explicație de structură. După sumele pe care și le scriu, cei mai mulți comentatori sunt foști agenți, subofițeri și maiștri militari, cu pensii între 3.000 și 4.700 de lei. Sunt categoria cea mai numeroasă a sistemului și, în același timp, cea cu vocea cea mai slabă în deciziile care o privesc, așa că orice pensie mai mare din vârful ierarhiei li se pare dovada că sistemul a lucrat pentru alții. Disputa merge însă și în sens invers: un fost maior, cu 3.843 de lei, se plânge că oameni „cu 10 clase sau profesională” au ieșit, datorită grupei de muncă, cu pensii de peste 5.500 de lei. Fiecare grup măsoară dreptatea cu criteriul care îl avantajează, iar când două criterii legitime se ciocnesc fără ca cineva să le explice, rezultatul e resentimentul de ambele părți.
Când nu mai crezi nici în cei care te apără
O parte din furie s-a întors împotriva clipului însuși. Comentatorii l-au numit „minciuni”, „dezinformare, minciună și instigare” sau „vorbe goale fără documentare”, iar unul amenință că ne dă în judecată pentru diferența dintre pensia lui și cei 7.000 de lei din exemplu. Cercetătorii comunicării numesc reacția „efectul presei ostile”: oamenii implicați emoțional într-o dispută percep chiar și relatările echilibrate ca fiind îndreptate împotriva lor. Clipul le lua apărarea, dar pentru mulți dintre ei sindicatul face parte din același „sistem” care i-a lăsat cu pensii înghețate.
Al doilea fenomen e mai grav. „Stați în case și văitați-vă”, „suntem tari în comentarii pe rețelele de socializare, în rest zero”, „ne batem cu morile de vânt” sunt fraze care descriu ceea ce psihologul american Martin Seligman a numit neputință învățată. Indexarea a fost suspendată de trei ori, iar Curtea Constituțională a respins în cel puțin opt decizii criticile aduse schimbărilor din 2017, așa că oamenii au învățat că nimic din ce fac nu schimbă rezultatul. Comentariul pe Facebook rămâne singura formă de reacție, pentru că e singura care nu costă nimic, iar furia mare se întâlnește cu o energie de acțiune aproape nulă.
Logica lui Mancur Olson
Economistul american Mancur Olson a explicat în 1965, în cartea Logica acțiunii colective, de ce oamenii cu un interes comun nu se organizează ca să-l apere. Dacă legea pensiilor militare s-ar schimba, ar câștiga toți pensionarii, și cei care au luptat pentru asta, și cei care au stat acasă. Pentru fiecare în parte, socoteala pare simplă: efortul lui, printre sute de mii de oameni, contează aproape zero, iar dacă alții reușesc, beneficiază oricum. Când toți gândesc așa, nu se mișcă nimeni, deși toți ar avea de câștigat. Olson a numit acest personaj „pasagerul clandestin”, cel care vrea să ajungă la destinație fără să-și cumpere bilet.
Întrebarea „ce fac acum sindicatele?” e forma cea mai limpede a acestui comportament, mai ales când, cum vedem des, o pun oameni care n-au fost membri ai vreunui sindicat nici când erau în activitate. Pasagerul clandestin îi cere socoteală șoferului. Același lucru îl arată apelurile la unitate, de tipul „puneți-vă la masă toate sindicatele din MAI”: toți vor unitatea, dar fiecare o așteaptă de la ceilalți.
Olson a observat și un lucru care pare paradoxal: grupurile mici și unite obțin mai mult decât cele mari. Într-un grup mic, absența fiecăruia se vede și fiecare are o miză mare, pe când într-unul mare și împrăștiat fiecare are o miză mică și se poate ascunde în mulțime. Comentatorii au dat singuri exemplul, scriind despre magistrați: „ăștia da, uniți, și nici măcar nu au sindicat”. Magistrații sunt câteva mii de oameni cu aceeași profesie, care se cunosc între ei și au acces direct la decizie.
Pensionarii militari sunt, în schimb, sute de mii, împărțiți pe ani de pensionare, legi, grade și ministere, fiecare cu altă pensie și cu alt interes. Indexarea în procente îi avantajează pe cei cu pensii mari, compensările în sume egale, cerute de un comentator, pe cei cu pensii mici, iar actualizarea îi interesează mai ales pe cei pensionați demult. Orice cerere unește o parte a grupului și o îndepărtează pe alta, iar un grup care nu se poate pune de acord asupra cererii nu poate face nici presiune.
Ce ar putea schimba lucrurile
Olson nu s-a oprit la diagnostic. Grupurile mari se organizează, a arătat el, numai când oferă un avantaj de care se bucură doar cei care participă. Marile organizații de lobby trăiesc mai puțin din cauza comună și mai mult din serviciile concrete pe care le dau membrilor, iar puterea politică le vine ca un produs secundar al numărului lor. Cel mai cunoscut exemplu e chiar o organizație a vârstnicilor: AARP, înființată în Statele Unite ca asociație a pensionarilor, are în jur de 38 de milioane de membri. Cei mai mulți s-au înscris pentru reduceri la asigurări și medicamente sau pentru revista asociației, dar cotizațiile și numărul lor fac din AARP unul dintre cele mai influente grupuri de presiune americane în materie de pensii.
O organizație a pensionarilor militari ar putea crește în același fel, oferind verificarea deciziilor de pensie, contestații și procese pentru recalculări sau pentru reținerea CASS și informație corectă despre fiecare indexare. Lobby-ul ar veni apoi din numărul celor înscriși. I-ar trebui și o cerere care să nu dezbine, iar cea mai potrivită e indexarea anuală fără suspendări: e prevăzută de art. 59 din Legea nr. 223/2015, o pierd toți deopotrivă și nimeni nu are motiv să se supere pe ea.
Elinor Ostrom, laureată a Premiului Nobel pentru economie în 2009, a completat teoria lui Olson. Ea a arătat că și grupurile mari se pot organiza fără constrângere, cu condiția să fie construite din comunități mici, în care oamenii se cunosc și au încredere unii în alții. O asemenea structură nu se naște pe Facebook, între sute de mii de necunoscuți. Se construiește de jos, pe garnizoane, județe și foste unități, unde colegii se știu de o viață, iar nucleele locale se federează apoi la nivel național.
S.P.R. „Diamantul” lucrează după aceeași logică pentru polițiștii în activitate. Acțiunile noastre în instanță, inclusiv cele pentru restituirea contribuției individuale la bugetul de stat, sunt doar pentru membri: 13 acțiuni la șase tribunale, pentru 288 de oameni. Pe pensionarii militari nu îi reprezentăm și nu putem face noi această muncă în locul lor, dar putem arăta cum se face. Cât timp lipsesc avantajele pentru cei care se înscriu, o cerere comună și nucleele locale de încredere, furia din comentarii va rămâne ce este azi: un zgomot pe care politicul a învățat să-l ignore.
S.P.R. „Diamantul”
Lucrările citate
- Samuel A. Stouffer și colaboratorii, The American Soldier (1949), unde apare conceptul de deprivare relativă.
- Morton Deutsch, Equity, Equality, and Need, în Journal of Social Issues (1975).
- Robert Vallone, Lee Ross și Mark Lepper, studiul despre efectul presei ostile, în Journal of Personality and Social Psychology (1985).
- Martin Seligman, Helplessness (1975), despre neputința învățată.
- Mancur Olson, The Logic of Collective Action (1965).
- Elinor Ostrom, Governing the Commons (1990).
