Există în dreptul nostru o întrebare de principiu care rămâne, până astăzi, fără un răspuns ferm: poate fi sancționat cineva tocmai pentru că și-a exercitat un drept pe care legea i-l garantează? De fapt, raspunsul teoretic este unul extrem de clar, insa viata reala ne invata ca in practica, raspunsul “ depinde”.
Mai exact — atunci când o persoană are o calitate vulnerabilă, supusă disciplinei cuiva, și o a doua calitate, ocrotită de lege, poate titularul puterii disciplinare să folosească prima calitate ca pârghie pentru a pedepsi exercitarea celei de-a doua?
Această întrebare nu este deloc retorica. Ea se manifestă, în practica zilelor noastre, în două spețe care par fără nicio legătură între ele, dar care sunt, de fapt, două fațete ale aceleiași probleme de drept. Una ține de prima pagină a actualității politice: conflictul izbucnit în Partidul Național Liberal în jurul votului pentru un eventual Guvern Veștea. Cealaltă ne privește direct, la SPR „Diamantul”: valul de destituiri și sancțiuni îndreptate împotriva președintelui Vitalie Josanu.
Cazul Josanu nu este doar cazul lui Josanu, după cum nici criza din PNL nu este doar o ceartă internă de partid. Amândouă sunt manifestări concrete ale unei singure probleme de drept — iar înțelegerea ei la nivel de principiu este singura cale de a le rezolva corect pe fiecare în parte.
Problema de drept, în formă pură
Înainte de a coborî în cele două spețe, să formulăm problema în forma ei generală, despuiată de orice context particular.
Avem o persoană cu două calități suprapuse. Prima este o calitate vulnerabilă: ea o leagă de o autoritate — un partid, un angajator — care deține asupra ei o putere de sancțiune, de excludere, de disciplină. A doua este o calitate protejată: în exercitarea ei, persoana beneficiază de un drept pe care o normă superioară sau aflata pe acelasi plan, dar speciala si prioritara la aplicare in fata normei generale, i-l garantează și pe care nimeni nu i-l poate constrânge.
Conflictul se naște exact la întâlnirea celor două. Autoritatea care deține puterea disciplinară din prima calitate dorește să influențeze felul în care persoana își exercită a doua calitate. Și recurge la singurul instrument pe care îl are: amenință cu sancțiunea din planul vulnerabil pentru a constrânge conduita din planul protejat. „Dacă înțelegi să-ți exerciți liber dreptul, noi înțelegem să te eliminăm.”
Anatomia abuzului — atunci când este abuz — este următoarea. Se invocă formal un temei licit, preluat din calitatea vulnerabilă: o abatere disciplinară, o încălcare a statutului, o indisciplină. Dar scopul real este pedepsirea exercitării dreptului ocrotit din calitatea protejată. În limbaj juridic, aceasta se numește deturnarea temeiului sau fraudă la lege: folosirea unui instrument permis pentru a obține un rezultat interzis.
Aceasta este problema de drept. Cele două spețe care urmează nu sunt decât chipurile ei concrete.
Prima fațetă: conflictul din PNL
Conducerea PNL (cu majoritatea unita in jurul lui Bolojan) a decis ca parlamentarii liberali să nu voteze un eventual Guvern Veștea și a hotărât totodată excluderea din partid a celor care ar da acest vot. Șaisprezece membri cu ganduri de razvratire au atacat deciziile în instanță, iar Tribunalul Ilfov le-a suspendat cu o viteza uluitoare— provocând reacția promptă a conducerii, care anunță că va ataca hotărârea tribunalului.
Așezată peste tiparul de mai sus, speța se citește imediat. Parlamentarul liberal are două calități. Este membru de partid — calitate vulnerabilă, supusă disciplinei interne, statutului, sancțiunilor pe care orice asociație și le poate aplica. Și este titular al unui mandat parlamentar — calitate protejată, ocrotită direct de Constituție. Partidul folosește pârghia disciplinară din prima calitate (amenințarea cu excluderea) pentru a constrânge modul în care parlamentarul își exercită a doua calitate (votul în Parlament).
Scutul care apără calitatea protejată este aici art. 69 din Constituție: mandatul parlamentar are caracter reprezentativ, iar mandatul imperativ este nul. Odată ales, parlamentarul reprezintă poporul, nu partidul; nicio instrucțiune juridic obligatorie nu îi poate dicta votul, iar dacă votează contrar vreunei comenzi, votul rămâne pe deplin valabil.
Aici se impune o precizare: excluderea din partid nu duce la încetarea mandatului parlamentar. Parlamentarul exclus este dat afară din partid, nu din Parlament. Devine neafiliat, dar își păstrează locul până la sfârșitul legislaturii.
A doua fațetă: cazul Josanu
Exact aceeași structură o regăsim în cauza președintelui SPR „Diamantul”, Vitalie Josanu — și, mai larg, în situația oricărui lider sindical din structurile de ordine publică.
Liderul sindical din poliție are, și el, două calități suprapuse. Este polițist, calitate în care statutul îi restrânge drepturile politice — calitatea vulnerabilă, supusă procedurii disciplinare polițienești, destituirii. Și este lider sindical ales, calitate în care are nu doar dreptul, ci chiar obligația funcțională de a critica public conducerea instituției, deciziile de management, ordinele care afectează categoria pe care o reprezintă — calitatea protejată.
Conflictul se naște identic. Angajatorul folosește pârghia disciplinară din prima calitate (procedura disciplinară, destituirea) pentru a sancționa exercițiul din a doua calitate (vocea sindicală critică). Iar temeiul invocat formal — „abatere disciplinară a polițistului”, eventual „activitate politică interzisă” — ascunde scopul real: pedepsirea activității sindicale legitime.
Scutul care apără aici calitatea protejată este Legea nr. 367/2022 privind dialogul social. Ea interzice expres modificarea ori desfacerea raporturilor de serviciu ale membrilor organizațiilor sindicale, precum și orice excludere, transfer, retrogradare sau orice altă acțiune ori inacțiune care le aduce prejudicii pentru motive care privesc apartenența la sindicat și/sau activitatea sindicală. Iarart 178 prevede si infractiuni pentru ingerinta in activitatea sindicala.
Sintagma esențială este „pentru motive care privesc activitatea sindicală”. Legea nu interzice orice sancțiune; interzice sancțiunea al cărei temei este exercitarea mandatului sindical. Exact ca art. 69, care nu interzice orice consecință, ci interzice ca modul de vot să devină temei de constrângere. În ambele, protecția nu este a persoanei, ci a funcției — a actului săvârșit în exercitarea unui mandat.
Ce dovedește punerea în paralel
Punerea celor două spețe față în față dovedește că avem de-a face cu un gen juridic, nu cu două accidente izolate. Și scoate la iveală un conflict normativ similar.
O obiecție vine firesc: la parlamentar avem un text constituțional, pe când la sindicalist doar un text de lege. Diferența de rang există. Dar ea nu schimbă natura problemei, pentru un motiv simplu. Atât norma care îl ocrotește pe parlamentar, cât și cea care îl ocrotește pe liderul sindical sunt norme juridice obligatorii, fiecare supremă în ordinea ei. Pentru parlamentar, „adversarul” este o decizie bazata pe statutul de partid și hotărârea conducerii — acte asupra cărora Constituția stă, evident, deasupra. Pentru liderul sindical, „adversarul” este o decizie administrativă a angajatorului, act de destituire emis aparent in baza legii 360/2002, dar față de care Legea nr. 367/2022 este speciala si are prioritate in aplicare.
Raportul de forțe este, prin urmare, analog. În ambele, norma protectoare (Constitutia, respectiv legea 367/2022) bate cadrul sub care se ascunde sancțiunea. Ierarhia si caracterul special contează la conflictul de norme. Constituția și Legea nr. 367/2022 sunt amândouă, legi în deplinul înțeles al cuvântului, iar amândouă spun, în fond, același lucru.
Nodul problemei: poate fi sancționat exercițiul unui drept?
Aici ajungem la inima întrebării de principiu:
Dacă îți exerciți liber dreptul garantat de lege — votul, în cazul parlamentarului; critica sindicală, în cazul liderului — iar consecința este o sancțiune (excludere, destituire), acea sancțiune este licită sau ilicită?
Se pot observa două teze:
Teza că sancțiunea este licită
Aderarea la un partid — ca și asumarea unui rol în orice structură — este liber consimțită și implică acceptarea unei discipline. Curtea Constituțională, în jurisprudența sa privind partidele politice, a reținut constant că un membru poate fi sancționat, inclusiv prin excludere, pentru acțiuni ori declarații publice împotriva hotărârilor luate prin vot de organele de conducere ale partidului. Disciplina de vot, ca fenomen politic, este recunoscută ca legitimă. Pe această linie, autoritatea nu îți ia mandatul (nici nu ar putea), dar are dreptul, ca structură asociativă, să nu te mai vrea printre membrii săi. Coeziunea este însăși rațiunea de a fi a unei asocieri.
Teza că sancțiunea este ilicită
Argumentul fin nu este „nu mă poți sancționa”, ci privește obiectul sancțiunii. Una este să sancționezi pe cineva pentru o abatere disciplinară oarecare; cu totul altceva este să-l sancționezi pentru însuși exercițiul dreptului ocrotit — votul dat în Parlament, respectiv luarea de poziție sindicală.
Principiul de drept este vechi: nu poate fi calificat ca ilicit, și deci nu poate fi sancționat, exercițiul normal al unui drept. Dacă votul parlamentarului este liber prin Constituție — sau critica liderului este permisă prin lege — atunci actul este, prin definiție, licit; iar a construi o sancțiune pe un act licit, cu scopul de a-i descuraja repetarea, configurează un abuz de drept (art. 15 din Codul civil — niciun drept nu poate fi exercitat pentru a vătăma ori a frauda legea) și o cauză ilicită a actului sancționator (art. 1236–1237 din Codul civil). În plus, dacă efectul urmărit este tocmai constrângerea conduitei protejate, sancțiunea fraudează norma de protecție — face indirect ceea ce aceasta interzice direct.
De ce, (doar) teoretic, cazul Josanu stă mai solid
Deși problema de drept este una singură, cele două manifestări ale ei nu sunt egal de tari în plan probatoriu și textual. Aici intervine un paradox: deși liderul sindical se sprijină „doar” pe o lege, iar parlamentarii pe Constituție, poziția juridică a liderului sindical este mai puternică.
Întâi, scutul sindical este expres și textual. Legea nr. 367/2022 spune negru pe alb că sunt interzise prejudiciile aduse „pentru motive care privesc activitatea sindicală”. Nu trebuie dedus, nu trebuie construit din principii. La parlamentari, art. 69 protejează mandatul și votul, dar nu prevede expres că este interzisă sancțiunea de partid întemeiată pe vot — acela rămâne un pas interpretativ pe care Curtea Constituțională nu l-a făcut încă tranșant.
Apoi, prejudiciul liderului sindical este real și juridic. Destituirea atinge efectiv raportul de serviciu — pierderea funcției, a salariului, a poziției. La parlamentari, excluderea nu atinge mandatul, deci paguba juridică este firavă. Liderul sindical are o vătămare concretă; parlamentarii au una, în bună măsură, construită.
În fine, scutul sindical vizează direct actul agresorului. Legea interzice angajatorului să sancționeze pentru activitatea sindicală — destinatarul interdicției și autorul actului coincid perfect. Tot legea prevede si o infractiune ca masura de protectie a liderului sindical. La partid, art. 69 leagă statul, dar nu spune limpede că leagă și partidul în raportul cu propriul membru.
Rangul superior al normei constituționale nu compensează, așadar, caracterul incomplet al protecției parlamentare. La liderul sindical, norma este mai precis croită pe situație, continand inclusiv norme de protectie contraventionala si penala.
Falsul pretext: „critica sindicală este activitate politică”
În manifestarea sindicală a problemei apare un argument suplimentar al agresorului, care merită demontat separat: ideea că, întrucât a atins teme politice, liderul sindical ar fi făcut „politică” interzisă polițistului.
Argumentul se prăbușește printr-o simplă reducere la absurd. În sectorul public, adversarul revendicării este, întotdeauna, puterea politică. Guvernul emite ordonanțele de salarizare. Parlamentul — alcătuit din partide — votează legile pensiilor. Ministrul, numire politică, semnează ordinele care afectează categoria. Când un sindicat al bugetarilor iese în stradă împotriva unei legi a salarizării, el protestează inevitabil împotriva unei decizii politice a unei majorități politice. Nu există altă țintă posibilă. Un protest sindical al funcționarilor publici care să nu atingă nicio decizie politică este o contradicție în termeni.
Dacă „atingerea unei teme politice” ar transforma activitatea sindicală în „activitate politică interzisă”, atunci meeting-ul din fața Guvernului ar fi ilegal, comunicatul critic la adresa unei ordonanțe ar fi ilegal, greva împotriva unei legi ar fi ilegală, iar negocierea colectivă — purtată cu reprezentanți politici — ar fi suspectă. S-ar anula complet libertatea sindicală, drept garantat de Constituție (art. 9 și art. 40), de Convenția nr. 87 a Organizației Internaționale a Muncii și de art. 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Distincția corectă este aceasta:
- Activitatea politică interzisă polițistului înseamnă afiliere și competiție pentru putere: înscrierea într-un partid, candidatura, militantismul, prozelitismul electoral, susținerea unei formațiuni.
- Critica sindicală a unei decizii politice înseamnă contestarea conținutului unei măsuri care afectează categoria reprezentată, indiferent ce partid a emis-o. Este funcțională, nu partizană. Sindicatul nu spune „votați X, nu Y”; spune „această măsură ne lezează, retrageți-o”. Ținta este măsura, nu partidul ca actor electoral.
Testul de demarcație este simplu: sindicatul critică o decizie pentru efectul ei asupra categoriei, sau militează pentru ori împotriva unei formațiuni în competiția pentru putere? Mișcările de protest, comunicatele împotriva unei ordonanțe cad limpede în prima categorie. Sunt acțiuni revendicative, nu electorale. Faptul că adversarul revendicării este, întâmplător, un guvern politic, un partid politic nu transformă revendicarea în politică partizană — fiindcă în sectorul public adversarul este, structural, întotdeauna politic.
Sarcina calificării revine, în consecință, celui care acuză. Cine pretinde că a existat „activitate politică interzisă” trebuie să dovedească afilierea ori militantismul partizan, nu simpla atingere a unei teme politice. Dacă nu poate proba decât că liderul a criticat decizii care emană de la factori politici, atunci a probat, de fapt, că a sancționat activitate sindicală — exact ce legea interzice.
Aceeași problemă, soluții opuse: ce arată prima instanță
Dacă mai era nevoie de o dovadă că ne aflăm în fața unei probleme de drept care pare clara doar in teorie, dar in viata “depinde”, ne-o oferă chiar instanțele. Pentru că, puse în fața acelorași întrebări de principiu, completele de primă instanță au răspuns, în cele două spețe, în sensuri diametral opuse.
În cazul parlamentarilor răzvrătiți din PNL, Tribunalul Ilfov a dispus cu o urgenta absolut uluitoare, suspendarea hotărârii de partid. Cu alte cuvinte, a acceptat că măsura conducerii poate fi cenzurată pe cale judecătorească și că exercitarea liberă a mandatului justifică o intervenție de urgență a instanței — și aceasta în pofida tuturor obstacolelor procedurale (invocate deja in fata presei de oamenii PNL, nu le analizez ca nu ne intereseaza)
În cazul lui Vitalie Josanu, Tribunalul Iași, în dosarul nr. 3868/99/2025, a procedat exact invers. Judecătoarea a refuzat să suspende efectele sancțiunii disciplinare, a refuzat să fie depuse la dosar piese esențiale ale dosarului de cercetare disciplinară și a respins în întregime acțiunea. Deși scutul liderului sindical este, după cum am arătat, expres și textual — interdicția legală a sancționării pentru activitatea sindicală — iar prejudiciul este real și imediat — pierderea raportului de serviciu —, instanța nu a găsit temei nici măcar pentru o suspendare provizorie in conditiile in care pentru doua postari publice si o particpare la o emisiune tv, cercetarea disciplinara a fost secreta, pe baza unei note informative DGPI “ secret de stat” cu caracter de sesizare disciplinara ascunsa atat lui Josanu cat si instantei ( judecatoarea Cojocaru avea deja opinia pre-formata, asa cum singura a recunoscut fara jena, in declaratia de abtinere, dar, culmea, a fost pastrata in cauza)
Contrastul este izbitor și el spune ceva esențial. Acolo unde protecția este mai fragilă în drept — la parlamentari, unde teza ilicitului sancțiunii e o construcție pe principii, neconfirmată de Curtea Constituțională —, instanța a intervenit cu o urgenta uluitoare si suspecta, prompt și protector in ajutorul PNL-istilor razvratiti. Acolo unde protecția este mai solidă — la liderul sindical, cu text de lege expres și pagubă concretă —, instanța a refuzat orice măsură, ba chiar a blocat administrarea probelor care ar fi putut dovedi abuzul.
Această asimetrie nu se explică prin diferențe de fond între cele două cauze, fiindcă fondul, după cum am văzut, este același. Ea trădează tocmai faptul că problema de drept rămâne nelămurită: Acolo unde legislatia este insuficient de precisa (si din pacate la romani este nevoie de legi extrem de precise, ceea ce teoretic este imposibil) , soluția ajunge să depindă mai mult de completul care judecă decât de regula care s-ar cuveni aplicată. Când dreptul este neclar, locul lui îl ia arbitrariul — exact pericolul împotriva căruia există, de altfel, normele de protecție.
Se cuvine, în fine, o precizare fără de care tabloul ar fi denaturat: ambele soluții sunt provizorii. Niciuna nu tranșează problema de drept. Hotărârea Tribunalului Ilfov este atacabilă — și PNL a și anunțat că o va contesta —, după cum și soluția Tribunalului Iași în dosarul nr. 3868/99/2025 este supusă căilor de atac. Problema de principiu rămâne deschisă pe toate planurile, iar solutia finala in ambele cazuri urmează să fie data de instanțele superioare.
OPINIA AUTORULUI
Atunci când temeiul direct și exclusiv al sancțiunii este însuși exercițiul dreptului ocrotit — votul parlamentar, respectiv critica sindicală — sancțiunea deturnează un instrument licit către un scop interzis. În manifestarea sindicală, această ipoteză are sprijin textual expres (Legea nr. 367/2022). În cea parlamentară, ea rămâne o construcție întemeiată pe principii, pe care instanța constituțională nu a confirmat-o încă frontal.
Ceea ce leagă criza din PNL de destituirile lui Vitalie Josanu nu este politica, ci dreptul. Amândouă sunt fațete ale aceleiași probleme: o persoană cu dublă calitate, amenințată cu eliminarea din calitatea vulnerabilă pentru că a exercitat un drept din calitatea protejată; un agresor care invocă un temei licit pentru un scop pe care legea îl interzice; și o întrebare ultimă, comună — dacă dreptul poate sancționa propriul său exercițiu.
La parlamentar, scutul este Constituția; la liderul sindical, este Legea nr. 367/2022. Una are rang mai înalt, cealaltă are formulare mai precisă. Dar amândouă spun, în fond, același lucru: mandatul — fie el reprezentativ, fie sindical — nu poate fi transformat în pretext de pedeapsă pentru cel care l-a exercitat cu onestitate.
Tocmai de aceea, cauza lui Josanu nu este doar a lui, după cum nici criza liberală nu este doar a PNL. Fiecare este manifestarea practică a unei probleme de principiu a statului de drept. Iar o problemă de principiu se rezolvă o singură dată, pentru toți — sau rămâne nerezolvată pentru fiecare.
Emil PASCUT
PS: Manevrele facute de Nicusor Dan impotriva aripii Bolojan au dezamagit pe toti cei care l-au votat pe actualul presedinte. Miscarile pro-pesediste ale razvratitilor din PNL par si ele, pentru multi, murdare, lipsite de moralitate. Insa modul in care au folosit dreptul mi se pare ingenios. Asa cum matematicianul vede frumusete in niste formule de matematica, si un jurist vede frumusete in argumente juridice, chiar cand provin de la partile adversare. Nu pot sa folosesc termenul “frumos” pentru ca aici mi se pare ca a existat si o complicitate a judecatorilor de la Tribunalul ilfov, cu pucistii PNL. In ziua in care s-a inregistrat cererea de suspendare, dosarul s-a si judecat.
Mai rapid chiar decat acel recurs cu care s-a desfiintat faimoasa hotarare de la Ploiești. În dosarul de la Curtea de Apel Ploiești, prin care a fost atacată hotărârea CCR de anulare a alegerilor, fondul s-a judecat în ritm normal: cererea a fost depusă pe 10 aprilie, iar sentința a venit pe 24 aprilie 2025 — circa două săptămâni. Adevărata accelerație a apărut însă imediat ce decizia a deranjat. La câteva ore de la pronunțare, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a declarat recurs, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile și a desființat sentința chiar a doua zi, pe 25 aprilie. Peste noapte, ceea ce un judecător analizase două săptămâni a fost întors. In justiția română, uneori viteza nu este o constantă, ci o variabilă politică. Nu poti sa nu te intrebi, ca un cetatean curios, ce anume declanseaza acceleratiile iesite din comun ale justitiei, doar in anumite momente critice pentru politica mare? Cine apasa din umbra, pe pedala justitiei?
