REGIMUL DE PROTEJARE A MONUMENTELOR ISTORICE ÎN JUSTIȚIE

0

13 ANI IROSIȚI

Obiectivul inițial al analizei de față a trebuit să-și restrângă intervalul cronologic sondat în funcție de perioada în care bazele de date ale Ministerului Justiției încep să înregistreze cauzele avute pe rol, respectiv, cu începere din anul 2011. La pretenția de comunicare a datelor începând cu anul 2004, structura specializată din cadrul Poliției Române și-a anunțat handicapul de a fi arhivat – a se înțelege ”pierdut” – analizele statistice mai vechi de anul 2010. S-au pierdut, prin urmare, date de mare interes, ce reflectă primii patru ani de funcționare a ”poliției de patrimoniu” cu o garnitură proaspătă și energică de specialiști, recrutați în mare parte din instituții de cercetare, muzee sau aparatul funcționarilor publici cu atribuții în domeniu. Totodată, speranța de a recupera datele din arhivele fiecărui inspectorat de poliție din țară s-a năruit din cauza unei atitudini defensive ce a cenzurat fiecare răspuns în formatul și coroborarea datelor asigurate de structura centrală. Prin urmare, s-a irosit posibilitatea unei verificări încrucișate a datelor.

Nevoia unei analize serioase și profunde privind eficiența regimului de protejare a patrimoniului cultural, a capacității sale de descurajare a comiterii faptelor ce dăunează, agresează moștenirea noastră culturală, devine stringentă de multă vreme. Acum, se pare că ne aflăm în fața unei șanse pierdute, câtă vreme – așa cum sunt anunțat prin adresa Ministerului Culturii nr. 1310 din 11.07.2024  – ”în prezent, proiectul Codului Patrimoniului cultural este supus analizei pentru a fi realizată o cât mai bună integrare cu Codul Penal și cu proiectul Codului amenajării teritoriului, urbanismului și construcțiilor, potrivit observațiilor formulate de ministerele de resort”. Durata de răspuns și dificultățile elaborării acestora, trădează și faptul că demersul de față constituie un pionierat în domeniu și respectiv faptul că celor chemați la analiză le lipsește tocmai baza serioasă de raportare la date statistice concrete. În aproape 20 de ani de activare a structurii de poliție judiciară, specializată în domeniu, s-a adunat o cazuistică, destul de consistentă și diversificată, fără de care orice nouă reglementare serioasă în materie juridică nu trebuie să facă abstracție.

De aceea, încă din capul locului, putem afirma că demersurile de corelare cu prevederile Codului Penal sau proiectul Codului amenajării teritoriului – în lipsa unor analize temeinice, ancorate în statistică – se reduce la un proces de mulare a dispozițiilor sancționatorii preexistente, deja dovedite ineficiente în raport cu specificul și nevoile domeniului patrimoniului cultural național.

Deși – până în anul 2009 – beneficiem de analiza consistentă a Comisiei prezidențiale privind patrimoniul construit[1], o diagnoză privind starea de fapt, aceasta nu satisface și în privința evaluării proporționalității pedepselor în raport cu gravitatea faptelor și eficienței legislației existente. Motivul obiectiv constă în experiența modestă a României în această direcție la data elaborării analizei, încât pentru demersul de față raportul reprezintă un punct de reper – încă de actualitate – pentru înțelegerea fenomenului în ansamblul său.

Dintru început se simte și nevoia precizării că rezultatele statistice obținute dovedesc întrepătrunderea unui întreg ansamblu de factori la nivel local ce au modelat/condiționat atitudinea și activitatea structurii de protejare a patrimoniului cultural la nivelul inspectoratelor de poliție. Un tânăr specialist intrat în structură a trebuit să țină piept atitudinii – adânc înrădăcinate în poliție dar și magistratură – care era înclinată să absolve a priori faptele comise de preoțime[2], precauție față de intersectările intereselor politice, precum și viziunii conducerii acestor inspectorate legate de ”deranj”[3]. ”Deranjul” putea însemna și pierderea mesei de protocol asigurată de oarecare mănăstire ca gest de simplă bunăvoință oaspeților de la Capitală, ajunși în vizită ”de serviciu” la Inspectorat; niciodată instituțiile n-au avut un fond de protocol pentru asemenea ocazii, deși tocmai acestea asigurau continuitățile pe funcții.

 Odată activată munca în această direcție, se pășește pe un domeniu extrem de sensibil cu destule întorsături de situație și surprize, presărate cu ”invitații la covorul roșu” pentru a da explicațiile cuvenite superiorilor și a face dovada reorientării. Dacă nu a fost obținută instantaneu, presiunile – cu grijă concepute pentru a nu face aparența vreunei infracțiuni de corupție, dar suficiente cât individul să priceapă printre rânduri – puteau căpăta o durată îndelungată de stres, umilințe, persiflări. Cele mai active județe nu denotă lipsa acestor presiuni, ci tocmai caracterul și determinarea ofițerilor de poliție de a continua ”deranjul”, indiferent de mâhnirea, dezamăgirea șefilor și respectiv, închiderea perspectivelor de a obține recompensele de care se bucurau atâția alții în jur (salarii de merit, avansare înainte de termen, promovare în funcție). E drept, că într-o oarecare măsură parte din merite trebuie asociate și unor ofițeri din conducerea inspectoratelor în cauză, ce s-au dovedit mai toleranți, pe alocuri chiar încurajatori.

Ministerul Culturii, cu atât mai mult Ministerul Afacerilor Interne, nu și-a dorit o structură judiciară specializată în domeniu, astfel încât – dintru început – munca polițiștilor de patrimoniu a trebuit să întâmpine ostilitatea și răceala funcționarilor în domeniu. De aceea, colaborarea dintre polițistul de patrimoniu și funcționarii direcțiilor pentru cultură au caracter de rara avis, chiar și în prezent. În alte județe, ofițerul de patrimoniu a fost determinat să cedeze inițiativa funcționarului ”de la direcție”, rămânând slujbaș în așteptarea frontului de lucru, în loc să se deplaseze în teritoriu, să caute, să identifice și să ia atitudine.

O altă formulă cvasigenerală care a sfârșit prin griparea structurii de patrimoniu la nivelul Poliției Române a fost supraîncărcarea lucrătorilor specializați cu noi linii de muncă, ce țin de gestionarea furturilor, tâlhăriilor, furturi de și din auto, înșelăciunilor, falsurilor, infracțiuni comise de români în străinătate și foarte frecvent al infracțiunilor informatice. Acestea din urmă, prin volumul extrem de mare de lucrări a redus până la formalitate activitatea în domeniul protejării patrimoniului cultural național. Această ”reușită” a fost facilitată și de promovarea în fruntea structurii centrale ”de patrimoniu” a unui ofițer, fără pregătire de specialitate în domeniu, incapabil să vadă, să sprijine, să intervină, să coordoneze. Ca urmare, din cei peste 40 polițiști specializați în domeniu, astăzi, în ”poliția de patrimoniu” mai numărăm vreo opt inși care fac de toate și – ocazional – patrimoniu cultural.     

În linii mari, regimul de protejare a patrimoniului cultural construit se sprijină pe Legea 422/2001 dedicată special monumentelor istorice, Legea 50/1991 privind autorizarea lucrărilor în construcții – vreme de un deceniu 1990-2001, fiind principala reglementare cu acoperire în domeniu – și Codul Penal, cu trimitere la infracțiunea de distrugere. Acestea sunt însoțite de o serie de norme juridice colaterale, în mare parte reprezentând clarificări pe proceduri administrative. Deși este indicată drept ”lege specială”, tocmai Legea 422/2001 este lipsită ”de dinți”, cu trimitere evazivă la Codul Penal. De aceea, locul acesteia în ierarhia reglementărilor de impact este unul secundar și – prin urmare – analiza de față va debuta cu Legea 50/1991.

Legea 50/1991 privind autorizarea lucrărilor în construcții este norma juridică ce a suportat nu mai puțin de 30 de modificări de la prima aprobare, fapt ce denotă – dincolo de nevoia reală și obiectivă a unor adaptări la nevoile unei societăți în continuă evoluție – și oglinda fidelă a unei presiuni constante din partea dezvoltatorilor imobiliari, în continuă emancipare și cu influență crescută asupra clasei politice.

Inevitabil această stare de fapt a afectat și domeniul patrimoniului cultural construit, principalul impediment ”în calea dezvoltării” fiind constituit de zonele de protecție asociate monumentelor istorice și a ansamblurilor construite. Este o zonă delimitată perimetral la 100 m în orașe, 200 în vatra satelor și 500 în afara localităților[4]. În firescul lucrurilor, un metru pătrat locuit în ”buricul târgului” sporește câștigul dezvoltatorului față de același metru construit într-o zonă periferică; cu atât mai mult dacă ”târgul” se numește Sibiu, Brașov, Cluj, București, Iași, Constanța, Timișoara, Craiova. Și, de regulă, un centru istoric urban cuprinde multe concentrări de monumente istorice, ansambluri istorice, situri arheologice, cu zonele de protecție corespunzătoare. Sunt obiective cu regim juridic special de protecție, supuse unor condiționalități specifice aflate în sarcina și responsabilitatea Direcțiilor pentru Cultură Județene, supuse la rândul lor deciziilor obligatorii ale Comisiilor Zonale a Monumentelor istorice, acestea din urmă fiind lipsite de responsabilitate juridică.

Intensitatea presiunilor asupra vetrelor istorice importante rezultă și din analiza statistică a datelor furnizate de aplicația Consiliului Superior al Magistraturii (în continuare, CSM), www.rejust.ro și anume faptul că – în perioada 2011-2024 – 30,89% dintre cauzele privind infracțiunile la Legea 50/1991 s-au aflat pe rolul instanțelor din Sibiu, urmat de București cu 21,53% din totalul cauzelor. La distanță apreciabilă se situează instanțele din județele Bihor (6,68%) și Cluj (6,69%). Desigur, în spatele datelor statistice conlucrează mai mulți factori, dintre care – înaintea tuturor – va trebui să avem în vedere numărul monumentelor istorice, variabil de la județ la județ.

Astfel, dacă în județele Moldovei – cu excepția județului Iași, unde avem 1634 imobile protejate[5] – numărul total al monumentelor istorice (în care sunt incluse și siturile arheologice) rareori depășește 500 itemi, în județul Sibiu numărul lor în Lista Monumentelor Istorice (în continuare, LMI) din anul 2015, atinge cifra de 1053[6], în mun. București, LMI numără 2561 imobile[7], Cluj – 1791[8]. Pe de altă parte, superficialitățile de elaborare a Listei Monumentelor Istorice au creat situații paradoxale ca un singur cod de monument din scripte să poată cuprinde un întreg sat mănăstiresc, așa cum avem cazul monumentului istoric denumit ”case monahale” ce numără 101 case la Mănăstirea Agapia[9], ori chiar peste 250 de case în vatra Mănăstirii Văratec[10], ambele cazuri din jud. Neamț. Ansamblurile istorice compuse din concentrări de monumente ori situri arheologice întinse, suprapuse de vetrele actuale de locuire reprezintă alte specificități cu încărcătura, complexitatea, dar și presiunile corespunzătoare.

Nu întâmplător, a existat o permanentă presiune a factorului politic de a impune controlul asupra structurilor deconcentrate ale Ministerului Culturii, încă de la înființare, presupunând implicit și asigurarea unei ”flexibilități” din partea emitenților de aviz pentru clientela politică ori chiar pentru afacerile proprii ale unor potentați. Este un complex întreg de implicații cu iz de corupție, trafic de influență, concurență neloială, infracțiuni de serviciu, față de care găsim o singură reacție din partea structurilor specializate ale statului, ajunsă în instanță cu condamnare pe fondul cauzei, produsă de Tribunalul Neamț printr-o hotărâre din data de 05.08.2021.

Un caz – de admis două, maxim trei – în decurs de 13 ani deși este de notorietate măcar faptul că orice restaurare de monument istoric, gestionat de Biserica Ortodoxă Română, trece filtrul încuviințării înaltului ierarh, presupunând implicit recomandarea (=dispoziție) prestatorilor de lucrări agreați, totul sub crusta formală a licitațiilor corecte și transparente. Fiecare produs al proastelor restaurări de monumente istorice – mai ales cu fonduri comunitare – trădează angrenarea unor compromisuri, rabat de la principii, proceduri, tehnici de lucru, calitate în execuție ori a materialelor folosite, cantități sau tipuri de intervenții elementare – întâmplător – omise, deși prevăzute și finanțate în proiecte. Toate la un loc și fiecare separat reprezintă modalități de asigurare a fondurilor destinate recompensării, nu tocmai ortodoxe, a bunăvoințelor fără de care, imposibilul n-ar fi devenit niciodată posibil în întregul hățiș birocratic.

Vor trebui avute în vedere aici valorile sociale asociate laturii subiective a infracțiunii de ”executare lucrări fără autorizație de construire la un monument istoric sau în zona de protecție a acestuia”, prevăzută și pedepsită de art. 24 lit. A din Legea 50/1991. Fiind o infracțiune de ”diligență”, raportat strict la ”obligația de a face”, prima în ordine se referă la ordinea de drept și autoritatea de reglementare ce aparține organelor statului. O valoare impusă unei societăți traumatizată de experiențele regimului totalitar, ce a fost învins printr-un efort colectiv de sfidare a autorității. Cutezanță a ”învingătorului” ce marchează mai mult de un deceniu de reașezare a societății, a ordinii de drept și restructurare chinuită a autorității statului. Este o valoare socială frecvent ignorată de societate, precum și de mulți magistrați, așa cum se poate vedea din mulțimea cazurilor de ultraj asupra funcționarilor aflați în exercițiul atribuțiunilor de autoritate publică (de cele mai multe ori polițiști), gestionate într-o manieră încurajatoare sau – cel puțin – prin complicitatea aprobării tacite.

 În subsidiar, o altă valoare fundamentală, apărată de lege, ține de nevoia societății de protejare a moștenirii cultural-artistice și istorice, în vederea transmiterii nealterate către viitorime. Aceasta fundamentează instituirea controlului autorităților statului asupra intervențiilor ce urmează a se efectua asupra imobilelor cu regim de protecție special, condiționând emiterea autorizației de construire prin avize de specialitate. Numai că această nevoie nu a izvorât dintr-o convingere de masă, ca rezultat al evoluției istorice firești – ci mai curând un produs al aplicării ”formelor fără fond”, care ne-au tot silit să ne aliniem lumii civilizate. Dacă la francezi, un Victor Hugo – cu mai mult de un veac în urmă – a putut conchide că ”arhitectura aparține proprietarului, frumosul aparține tuturor”, în România conceptul încă nu reușește să prindă rădăcini printre funcționarii care gestionează patrimoniul cultural, fără a vorbi despre prestatori[11]. Ca societate – undeva sub efectul unor episoade istorice vitrege – nu am așezat în plan secund strictele nevoi fiziologice, pentru a înțelege și îmbrățișa, drept pretenții fundamentale, un set de nevoi abstracte, precum cultura, educația, identitatea națională. Aceasta rezultă destul de clar dintr-un buget alocat Ministerului Culturii care nu a atins niciodată 1% din PIB-ul produs de o societate conectată religios la pretenția de a primi și mult prea puțin la principiile introspective în relația cu divinitatea.  

Amploarea intervențiilor din ultimele decenii, la monumente de referință, reflectă confuzii fundamentale privind principiile restaurării, rezultând o mulțime de valori mutilate, depersonalizate, reconstruite din temelie (și acelea fiind palide imitații după original). Din păcate, deși suntem de cele mai multe ori în fața unor veritabile ”distrugeri, degradări, aducere în stare de neîntrebuințare[12]”, legiuitorul român nu a găsit un cadru juridic destinat făptuitorilor care au și calitatea de proprietari ai bunurilor culturale distruse. Infracțiunea clasică de distrugere, este condiționată de împrejurarea ca bunul ”să aparțină altuia”. Aliniatul 5 din art. 253 Cod Penal prevede aplicabilitatea legii penale ”chiar dacă bunul aparţine făptuitorului”, situație care a intrat imediat – în cursul anului 2023-2024 – în centrifuga clasărilor, încă la nivelul parchetelor locale din județul Neamț, la propunerea organului de poliție nespecializat în domeniu și cocoșat de alte lucrări ”mai importante”. S-a ajuns la o asemenea soluție din considerentul că distrugerea este o infracțiune de intenție[13], iar scenariul în care un proprietar își distruge propriul bun se prezintă a priori imposibil.

În baza de date www.rejust.ro se păstrează un singur dosar de condamnare, pentru infracțiunea de distrugere monument istoric, al unui funcționar, pedepsit cu un an închisoare, așa cum rezultă din Hotarârea nr. 1/2017 din 05.01.2017, pronunțată de Judecătoria Satu Mare. Evidențele Poliției Române se dovedesc totalmente inoperabile pentru vreo analiză în această direcție, în lipsa preocupărilor de detaliere a raportărilor statistice anuale. Astfel, adresa Serviciului de specialitate din cadrul IGPR nr. 557148 din 09.07.2024 oferă o situație a dosarelor penale privind infracțiunile de distrugere fără a face distincție între categoriile de bunuri culturale distruse, bunuri mobile sau imobile (aici o altă detaliere de interes: monumente istorice sau situri arheologice). Este un handicap managerial ce sugerează dezinteresul față de o analiză temeinică, de detaliu – afectează înțelegerea evoluției fenomenului infracțional raportat la evoluția societății – și implicit denotă incapacitatea funcțională a elaborării strategiilor de organizare a muncii la nivel național și sectorial.  

 Așadar, singurele prevederi clare vizând faptele proprietarilor sunt cele prevăzute la art. 36 alin. 1 din Legea 422/2001, sancționate contravențional de art. 55 iar în materie penală la art. 24 lit. A din Legea 50/1991, care sancționează executarea lucrărilor fără autorizație de construire.    

În acest context, tabloul general al protecției juridice se rezumă la dispozițiile Legii 50/1991, care conține trei infracțiuni: cea de la art. 24 lit. A, vizând lucrările de construire fără autorizație pe monumente istorice sau zone de protecție, mai nou și ansambluri urbane protejate (vezi art. 3 alin. 1 lit. B din Legea 50/1991) și art. 24 litera B, ce ține de continuarea executării de lucrări după dispoziția de sistare. Al doilea caz pedepsit de lege cuprinde și situații de imobile fără legătură cu regimul special de protecție ori aflat în zonă protejată și trebuie avut în vedere cu un oarecare impact – imposibil de cuantificat în bazele de date ale instanțelor – dar pentru care se poate estima a fi minor, de maxim 2-3% din totalul cauzelor. Foarte recent – fără însă a afecta datele statistice obținute – s-a adăugat infracțiunea de la litera C, legată de întocmirea documentațiilor tehnice, fără a avea pregătirea de specialitate corespunzătoare, certificată prin diploma universitară.

În climatul general de scădere a pedepselor, cu tonul dat de modificările la Codul Penal din anul 2014, infracțiunile la Legea 50/1991 se pedepsesc ”de la trei luni la un an sau cu amendă”. Varianta inițială a legii așeza faptele prevăzute în prezent la art. 24, în categoria contravențiilor, iar prin modificarea din anul 2003 au devenit infracțiuni, cu pedeapsă de la trei luni la trei ani sau amendă, întrucâtva în corelare cu Legea monumentelor istorice nr. 422/2001. Oricum ar fi, sistemul judiciar, de la poliție la magistrați, a perceput regimul de pedeapsă extrem de relaxat drept motiv de impunitate, majoritatea cauzelor finalizându-se cu soluții de netrimitere în judecată.

Din datele comunicate de Inspectoratul General al Politiei Române, prin adresa nr. 557148 din 09.07.2024, rezultă că în 13 ani, Poliția Română a instrumentat 4607 dosare penale privind infracțiunea de la art. 24 lit. A din Legea 50/1991, după cum urmează:

            Din totalul de 4607 dosare penale, coroborând datele din www.rejust.ro, rezultă că doar aproximativ 714 dosare penale au ajuns pe masa instanței și abia trei dosare penale s-au finalizat cu condamnări penale. Din păcate, fiind solicitate să comunice – în temeiul Legii 544/2001 privind accesul la informații de interes public – Curțile de Apel au identificat ZERO condamnări. Curtea de Apel Suceava face excepție, cu o condamnare la care se adaugă alte două condamnări certe, una la Iași și alta la Neamț, ultima fiind dosar în cercetare proprie. Foarte probabil, referința Curții de Apel Suceava reprezintă condamnarea ”istorică” din anul 2006, privind autorizația nelegală privind blocul cu 19 etaje, construit lângă Catedrala Sf. Iosif din București – considerat emblemă a corupției imobiliare[14] – și care încă nu a fost desființat, într-o succesiune de decizii ce subliniază atitudinea ezitantă a judecătorilor.

Accesând baza de date www.rejust.ro, rezultă 90 ”documente” soluționate cu condamnare, dintre care se distinge un caz cu motivație-școală produsă, pe fond, de Judecătoria Reghin prin Hotărârea nr. 240/2024 din 10.06.2024[15], dar niciuna dintre acestea nu a trecut filtrul căii de atac, ca să rămână definitivă. Chiar și în cazul acestui act de condamnare, ”instanţa consideră că aplicarea unei pedepse cu amenda penală, care ţine seama şi de circumstanţele personale ale inculpatei, dându-se relevanţă şi principiului proporţionalităţii între gravitatea faptei comise şi profilul socio-moral şi de personalitate al inculpatei, este suficientă pentru reeducarea inculpatei și pentru a atrage atenţia acesteia cu privire la comportamentul antisocial”. Nu identificăm un singur caz de condamnare în care instanța să fi depășit nivelul aplicării unei amenzi pentru infracțiunea de executare lucrări fără autorizație la vreun monument istoric sau aflat în zonă cu regim de protecție.

Într-un context general al dezinteresului general față de restabilirea situației anterioare – în cazul soluțiilor pronunțate de organele judiciare – Hotărârea Judecătoriei Reghin nr. 240/2024 din 10.06.2024 face o notă discordantă, cu o motivare de reținut: ”Întreaga legislaţie naţională, începând cu legea fundamentală – Constituţia României, Codul civil şi alte legi speciale în materie, acordă o protecţie juridică sporită drepturilor fundamentale (dreptul la proprietate, dreptul la viaţă privată), acestea fiind în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, însă această protecţie priveşte strict drepturile exercitate/dobândite în condiţiile legii şi nu în eludarea acesteia. Prin urmare, inculpata nu se poate prevala de buna credinţă pentru a obţine un drept, câtă vreme nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii, iar inculpata cunoştea interdicţia legală privind construirea fără autorizaţie şi avizele necesare. Mai mult, inculpata avea la îndemână procedura intrării în legalitate prevăzută de Legea 50/1991 şi de normele de aplicare a acesteia, procedură pe care a ales să nu o parcurgă.

Decizia de desființare a lucrărilor nelegale servește, de asemenea, descurajării potenţialelor acte de încălcare a legii ce ar putea fi săvârşite de alte persoane, aspect care trebuie luat în considerare. O interpretare permisivă a legislaţiei în materia construirii (care să nu conducă la desfiinţarea lucrărilor nelegal executate) ar duce la încălcarea abuzivă a procedurii speciale prevăzute de Legea 50/1991, în condiţiile în care inculpatei i s-ar recunoaşte o alternativă apreciată ca mai puţin împovărătoare şi mai avantajoasă şi ar nedreptăţi persoanele care, cu bună credinţă, se supun dispoziţiilor Legii 50/1991.

 Judecătorul cauzei consideră că dispoziţia de desfiinţare a lucrărilor nu este una disproporţionată în raport de norma legală încălcată, întrucât legea protejează valori sociale privitoare la disciplina şi securitatea în construcţii, iar edificarea unor lucrări în afara legii şi de maniera în care inculpata a procedat, nu poate avea finalitatea dorită de acesta. Principiul proporţionalităţii nu are în vedere amploarea lucrărilor şi nici valoarea financiară înglobată, ci ea se raportează la valoarea socială ocrotită şi la existenţa/inexistenţa reală şi legală a unor soluţii alternative. Aceste alternative au existat pe parcursul executării lucrărilor, însă inculpata le-a ignorat cu uşurinţă, subestimând capacitatea de reacţie a autorităţilor faţă de încălcarea legii.”

Raportat amenzile penale aplicate pentru infracțiunea de executare lucrări fără autorizație de construire la un monument istoric sau imobile aflate în zone cu regim juridic special de protecție[16], trebuie observat că valoarea celor deja aplicate – prin deciziile de condamnare – este cu mult sub cuantumul maxim al contravenției care sancționează același tip de faptă la un imobil obișnuit, așa cum este prevăzută la art. 26 alin. 1 lit. B din Legea 50/1991, respectiv amenda de la de la 1000 până la 100000 lei, pentru faptele săvârșite de investitor sau executant[17].

Astfel, regimul de sancționare a faptelor penale la Legea 50/1991 nu-și îndeplinește atributele de descurajare și de prevenție, măcar la nivelul valorii sociale ridicate, valorizată prin cuantumul contravențiilor stabilite prin aceeași lege unor imobile, aflate în afara unei ocrotiri speciale din partea statului. Altfel spus, executarea fără autorizație de construire sau desființare la un imobil obișnuit este pedepsită mult mai drastic decât aceeași faptă ce vizează un imobil cu regim de protecție specială. În asociere cu finalitatea – de cele mai multe ori convenabilă făptuitorului – această contradicție vădită are și un efect demobilizator, coborând până la aprobare tacită și/sau ”intrare în legalitate” prin deschiderea perspectivei de activare a principiului ne bis in idem[18]din partea organelor statului, chemate să vegheze la respectarea legii.

Un alt aspect ce rezultă din datele oficiale furnizate ar consta în contrastul izbitor dintre numărul cauzelor penale instrumentate de organele de poliție, 4607, în raport cu 714 cauze ajunse pe rolul instanțelor și doar trei condamnări, în 13 ani de activitate. Aici lucrurile ar trebui nuanțate, subliniind faptul că majoritatea infracțiunilor vizează imobile neclasate dar aflate în zone cu regim juridic special. Prin urmare, în cazul proprietarului/administratorului unui monument istoric organele Ministerului Culturii, prin structurile competente, au obligația încunoștințării statutului de obiectiv protejat și al regimului juridic special, cu drepturile și obligațiile aferente [19], iar prin autoritățile publice locale, aceea a semnalării[20]. Pe lângă actele materiale propriu-zise, măsurile de publicitate antrenează un întreg angrenaj de implicații juridice și de calificare a răspunderii individului în raport cu obiectivul protejat, ceea ce nu se întâmplă în cazul proprietarilor imobilelor neclasate dar amplasate în perimetre cu regim juridic special de protecție. Prin urmare, deși necunoașterea legii nu absolvă făptuitorul de răspunderea penală (ignorantia legis neminem excusat), în cazul de față – nefiind încunoștințat cu privire la regimul juridic special al zonei și implicațiile juridice corespunzătoare – acesta se află într-o vădită eroare, așa cum este definită de art. 30 alin. 1 din Codul Penal[21] și, deci, absolvit de răspundere penală.

Din nou, raportul de 4607 dosare înregistrate la poliție cu 714 dosare ajunse pe rolul instanței, reflectă discrepanța majoră dintre mulțimea faptelor sesizate și cele care întrunesc condițiile prevăzute de lege și pentru care a fost sesizat judecătorul de cameră preliminară, în condițiile art. 54 din Codul de Procedură Penală. Iar obiectul sesizării este constituit, în majoritatea covârșitoare a cauzelor, de confirmarea soluției procurorului de renunțare la urmărirea penală. Soluția de renunțare la urmărirea penală se întemeiază pe dispozițiile art. 318 din Codul de Procedură Penală și se referă la ”lipsa interesului public” în urmărirea faptei și acesta calificat de conținutul faptei și împrejurările de săvârșire, modul și mijloacele de săvârșire a faptei, scopul urmărit, consecințe, dacă resursele folosite pentru urmărirea penală a faptei sunt justificate în raport cu gravitatea urmărilor produse ori care se puteau produce, precum și de conduita făptuitorului. Numărul mare de renunțări la urmărire penală constituie un indicator al aprecierii acestor fapte în rândul profesioniștilor dreptului, cu precădere al celor din corpul magistraților. Este evident că sancțiunea penală prevăzută de legiuitor pentru infracțiunea de la art. 24 lit. A din Legea 50/1991 nu și-a atins scopul și nu poate avea efectul descurajării, ce ar fi trebuit să se reflecte în dinamica dosarelor penale înregistrate.     

”Conflictul” legat de mulțimea intervențiilor minore, reversibile, pornite din firescul asigurării funcționalității imobilului, dar care au un impact vizual strident din punct de vedere cromatic (zugrăveli, tencuieli), al materialelor (tâmplării PVC, gresii, faianță, parchet laminat) și instalațiilor anacronice (calorifere, aparate de aer condiționat, centrale termice, rețele de apă sau gaz) folosite ori – mai rar – a calității execuției constituie un alt segment important în volumul total al lucrărilor. Impactul acestora poate fi estimat după graficele privind cauzele penale în legătură cu infracțiunile la Legea 50/1990 înregistrate la nivelul Poliției Române. Astfel, din 2010 se constată o creștere constantă a numărului de dosare penale, pornind de la 130 până în anul 2018, când evidențele fixează un vârf de 518 dosare penale și doar o ușoară scădere în anii de Pandemie 2019-2020, cu activitate restricționată. În anul 2021 se constată o scădere bruscă, la un prag de 352 dosare penale și volum ușor peste 300 în anii următori.

Această reducere numerică a cauzelor penale reprezintă un efect al intervențiilor legislative din anul 2020, respectiv modificarea art. 11 din Legea 50/1991, prin inserarea alin. 4 care elimină autorizarea[22] și respectiv avizarea Ministerului Culturii pentru lucrările de impact minor și instituie procedura acordului, statuată prin Ordinul ministrului culturii nr. 3037/2020. Peste un sfert din volumul faptelor a fost scos din regimul penal, fără însă ca modificarea să opereze pandant și la capitolul sancțiuni contravenționale. Astfel, relaxarea condițiilor pentru mulțimea intervențiilor care alterează substanța sau ambianța monumentului istoric reprezintă un bilet de voie pentru oricine înțelege că ignorarea legii nu atrage răspundere.

Lucrările fără autorizație – pe lângă actul de diligență în sine – cauzează de cele mai multe ori pagube însemnate, prin caracterul neautorizat și necalificat al intervenției, însemnând alterări, degradări și chiar distrugeri. Numai că sistemul judiciar nu a primit instrumentul corespunzător din partea Legiuitorului, pentru încadrarea faptelor de acest fel săvârșite de proprietarul bunului imobil. Art. 53 din Legea nr. 422/2001 se rezumă la o trimitere – pe cât de vagă, pe atât de confuză – în întreg spectrul juridic, astfel încât importanța art. 24 lit. A din Legea 50/1991 sporește întrucâtva artificial din așteptările societății civile, printr-o extindere și asupra consecințelor din perspectiva laturii subiective, care însă niciodată – în viziunea profesioniștilor în drept – nu poate ieși din limitele stricte ale definiției, reprezentând stricto sensu un act de sfidare/ignorare a autorității și nimic mai mult.

Prin această prismă, regimul scăzut al pedepsei pentru o faptă de diligență – așa cum avem în cazul infracțiunii de la art. 24 lit. A din Legea 50/1991 – este de înțeles într-o societate aflată în raporturi încă nereconciliate cu autoritatea statului, chiar dacă se cauzează un contrast izbitor cu valoarea prejudiciului cauzat, uneori de ordinul zecilor de mii de euro. Pedeapsa se răsfrânge însă și asupra prescripției răspunderii penale, așa cum este reglementat de art. 154 alin. 1 lit. E din Codul Penal[23], respectiv trei ani de la data sesizării. Un timp extrem de scurt în care trebuie să se încadreze cercetarea judiciară în cadrul procesului penal (cercetare la fața locului, constituirea probatoriului, audieri, expertize, acte specifice de procedură) și actul de judecată (cu propriile termene și etape procedurale). Din acest motiv, un număr imposibil de cuantificat prin raportare la evidențele instituțiilor publice este constituit dintr-o serie de dosare – de regulă, fapte cu oarecare complexitate și impact – au fost clasate, întrucât a intervenit termenul de prescripție, mai ales în contextul anulării prescripției speciale. Această situație explică în parte ”lipsa de reacție” a organelor judiciare față de lucrările ce au depersonalizat și alterat substanța istorică a monumentelor Ansamblului istoric al Mănăstirii Neamț – toate fiind lucrări fără autorizație de construire, unele inclusiv cu încălcarea dispozițiilor de sistare -, printre care și chiliile incintei, de sec. XVIII-XIX, ce pot concura acum cu orice cameră de hotel cu pretenții.

Sistemul de protejare a monumentelor istorice se sprijină, în penal, pe picioare de lut atât din perspectiva cuprinderii, profunzimii cât și din aceea a efectului de prevenire, prin caracterul descurajator al regimului de pedeapsă. Acest handicap trădează – în cel mai bun caz – omisiunea sau cel puțin formalismul consultării specialiștilor din domeniu în etapele de elaborare legislativă aferentă. De aceea – în ciuda declarațiilor oficiale și a angajamentelor statului român prin convențiile internaționale[24] -, conceptul juridic general acordă regimului de protecție al monumentelor istorice un interes secundar, corespunzător nivelului sancționator al contravențiilor.

Aici operează cu prioritate prevederile art. 55 alin. 1 lit. B din Legea 422/2001, cu trimitere la încălcarea de către administrator, proprietar sau persoane cu orice alte drepturi a obligațiilor de folosință a monumentului, așa cum sunt prevăzute la art. 36. Sunt un set de măsuri ce vizează obligația ”de a face” și scoate întrucâtva monumentul din starea de neglijență și abandon sub sancțiunea unei amenzi de la 4000 la 8000 de lei în cazul persoanelor fizice ori 5000 la 10 000 lei în cazul persoanelor juridice. În fond, este o sancțiune modică, supusă dispozițiilor art. 28 alin. (1) din OG 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, ceea ce presupune posibilitatea înjumătățirii minimului de pedeapsă în condițiile achitării amenzii în termen de 15 zile. Prin urmare, plata unei amenzi în valoare de 2000 devine un soi de ”taxă pentru indiferență”, oricând preferabilă perspectivei de angajare în investiții de câteva mii de euro[25]. Cu toate acestea, măcar în cazul persoanelor fizice – dar și a unor entități juridice[26] – înregistrăm experiența unei mobilizări, ca efect al aplicării sancțiunilor contravenționale prevăzute la art. 55 alin. 1 lit. B din Legea 422/2001. Tabloul general, realizat datorită consultării aplicației www.rejust.ro arată următoarea situație:

Trebuie arătat aici că Bucureștii marchează 22,25% din total, dar se raportează la un volum de 2651 entități (monumente, ansambluri și situri), de aproape cinci ori mai mult decât județul Neamț, aflat pe picior de egalitate la capitolul rezultate și față de 340 entități cât are județul Timiș, plasat în top. Ceea ce coboară extraordinar de mult volumul prestațiilor structurii de patrimoniu atât la nivelul Poliției Capitalei, cât și cu completarea Serviciului PCN de la nivelul Inspectoratului General al Poliției Române. Din evidențele instanțelor rezultă că la Timiș și București o pondere covârșitoare reprezintă sancțiunile contravenționale aplicate de structurile de Poliție Locală. De asemenea, în ceea ce privește județele Neamț și Timiș va trebui remarcată și implicarea Direcțiilor Județene pentru Cultură.

Privit în ansamblu, avem în față un tablou dezolant și absolut dezamăgitor, deplin explicabil al numeroaselor monumente istorice lăsate în stare de abandon, degradate într-o practică larg răspândită în marile orașe și care urmărește valorificarea suprafețelor de amplasament. Art. 36 din Legea 422/2001 impune buna administrare și întreținere a monumentului istoric și extrem de târziu, la nivelul anului 2019 o serie de unități administrativ teritoriale au completat pârghiile de stimulare a proprietarilor, cu măsuri de  condiționare a scutirii de la plata impozitului pe clădire raportat la starea acesteia ori chiar aplicarea unor tarife de impozitare crescute.

S-a amintit mai sus despre principiul publicității regimului juridic, în sensul încunoștințării publice și particulare a persoanelor interesate cu privire la drepturile și obligațiile acestora în raport cu monumentul istoric. Legiuitorul nu găsește suficiență doar în publicarea Listei Monumentelor Istorice în Monitorul Oficial, ci instituie și un document specific numit Obligația de folosință a monumentului istoric[27], act ce se elaborează de Ministerul Culturii prin instituțiile sale deconcentrate. Documentul – mai degrabă ”dosarul” –  constituie un volum consistent de informații și date, inclusiv prevederi ce țin de drepturile și obligațiile legale. Sunt deja 20 de ani de la intrarea în vigoare a dispoziției legale și până în prezent, însă putem aprecia că nici măcar 20% dintre Direcțiile Județene pentru Cultură au reușit să emită aceste documente fundamentale tuturor proprietarilor din zona de competență teritorială. Motivele țin atât de aprobarea tardivă a Metodologiei de elaborare a Obligațiilor de folosință[28] completată de deficiențele legate de gradul de ocupare a funcțiilor și mai ales a incapacității – se poate spune chiar ”dezinteresului” Ministerului Culturii – de atragere a specialiștilor cu pregătire în domeniu (arhitecți, ingineri).

Nu o singură dată, cunoscând aceste restanțe ale sistemului, contravenienții  – printre care chiar și Ministerul Apărării Naționale[29] – au invocat lipsa acestor acte de încunoștințare, pretenții ce au putut fi răsturnate grație activității susținute întreprinse de Direcția pentru Cultură Neamț, prefigurată în anul 2012 de Inspectoratul de Poliție al Județului Neamț printr-o amplă acțiune la nivel județean de încunoștințare a proprietarilor de monumente istorice cu privire la dispozițiile art. 36 din Legea 422/2001, întocmindu-se acte doveditoare, opozabile în instanță.

Dincolo de aceste neajunsuri, faptul că doar în șase județe – la care se adaugă Bucureștii – avem cauze în instanță privind contravențiile de la Legea 422/2001, în vădit contrast cu starea monumentelor istorice din fiecare unitate teritorial administrativă a țării, relevă ineficiența regimului actual de protejare a patrimoniului cultural construit. Aici trebuie să recunoaștem o anemie structurală din partea principalelor entități specializate, respectiv a Ministerului Culturii și a ceea ce recunoaștem drept ”poliția de patrimoniu”, o lipsă totală de coordonare și mobilizare a efectivelor în teritoriu. Practica deja consolidată în cele șapte unități administrative active demonstrează că forma existentă, în condițiile actuale, este totuși operabilă și scoate în evidență deficiențe majore la nivelul managementului superior. Acest handicap – al Poliției Române și al Ministerului Culturii deopotrivă – exploatează justificativ carențele legate de neajunsurile legii, în nuanțe extreme, universale și demotivante.

Un corolar al întregii legislații românești vizând patrimoniul cultural ține – cu rarele excepții din Legea nr. 182/2000 privind intervențiile de laborator –  de excluderea specialiștilor din rândul potențialilor autori de fapte penale. Din acest motiv, practica judiciară românească nu cunoaște cazuri exemplare – cu finalitate judiciară ori măcar administrativă – de responsabilizare a specialiștilor care, prin intervenția lor, au cauzat pierdere evidență patrimoniului construit, prin alterarea substanței monumentului istoric sau prin efectele distructive ale operațiunii de restaurare. E drept că nici la nivelul Ministerului Culturii nu s-au impus structuri cu suficientă autoritate pentru a produce măcar câteva referințe de sancționare disciplinară, materializate prin ridicarea licențelor și acreditărilor în domeniu. 

Din aceste motive, conceptul de ”restaurare” sub care se prezintă majoritatea absolută a proiectelor de intervenții pe monumente istorice în România este distorsionat, în fapt, de la sensul primar. Ajungem la situații paradoxale în care, sub titlul de ”restaurare”, se ascunde un monument istoric demantelat și reconstruit apoi ad integrum într-o variantă de imitație stângace a originalului – cu oarecare ajustări – dar rămas cu titlu de imobil protejat în Lista Monumentelor Istorice! Unul dintre cazuri îl avem la corpul de chilii de pe latura de sud a incintei Mănăstirii Sihăstria, altul la turnul clopotniță de la Mănăstirea Pângărați, ca să rămânem doar la cazurile concrete cunoscute de subsemnatul în jud. Neamț[30].

Lipsa de apetență a Ministerului Culturii de a scoate la suprafață și a facilita – prin expertizele proprii de specialitate – tragerea la răspundere a făptuitorilor, corespunde absenței unei practici judiciare în această direcție. Într-un domeniu tehnic, de înaltă specializare, cum este domeniul monumentelor istorice organele judiciare pot fi eficiente doar în condițiile implicării active și a interesului manifestat de instituțiile și corpul experților ce activează în domeniu.

Măsurile de relaxare a regimului de control al intervențiilor la monumente istorice, în zonele de protecție sau zonele protejate, în pandant cu deja tradiționala deprofesionalizare a Comisiilor Zonale ale Monumentelor Istorice – unde mai mult de jumătate dintre membri nu sunt atestați de Ministerul Culturii –, la care se adaugă readucerea structurii de protejare a patrimoniului cultural național din cadrul Poliției Române la nivelul de la care a pornit în anul 2006, deschid o nouă etapă de destindere. O relaxare ce prefigurează capitularea societății și intereselor sale fundamentale sub presiunile unui tăvălug al investițiilor imobiliare în ascensiune și prea puțin dispuse să respecte regulile jocului.

dr. Vitalie Josanu

(fost ofițer de patrimoniu în cadrul IPJ Neamț, 2006-2022)      


[1] Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice și Naturale, septembrie 2009https://media.hotnews.ro/media_server1/document-2009-10-7-6253621-0-raportul-comisiei-prezidentiale-pentru-patrimoniul-construit.pdf, consultat la data de 26.07.2024.

[2] Am întâlnit procuror care lucra în semiîntuneric, cu candele aprinse și miros de tâmâie în birou, dar și procuror care îmi mărturisea dezamăgit – spre apusul carierei – că e nevoit să urmărească întâi calendarul religios și zilele de post ale săptămânii, înainte de a merge în instanță cu propunere de arestare.

[3] Un vechi ofițer de poliție îmi explica faptul că pentru un șef de poliție important este să te afli pe la mijlocul clasamentului național, ”astfel nu va vorbi nimeni despre tine, nici de bine și nici de rău”. Laudele structurii centrale naște o serie de întrebări cu privire la cel ce se află ”în spatele favorizatului”, astfel încât la o proximă răsturnare de putere la nivel central acesta riscă să cadă, fiind considerat în tabăra adversă. Este o tradiție înrădăcinată din epoca numirilor pe funcții și încă păstrată, prin practica împuternicirilor în funcții de conducere, acolo unde meritul lasă mereu loc consistenței relațiilor, capabile de propulsare și protecție. În acest context, interdicția polițistului de a participa în vreun fel la viața politică, așa cum avem precizat la art. 45 din Legea 360/2002 este sfidată de întreg eșalonul superior.    

[4] Art. 10 alin. 1 din Legea 5/2000; art. 59 din Legea 422/2001.

[5] http://www.cultura.ro/sites/default/files/inline-files/LMI-IS.pdf, consultat la data de 13.07.2024.

[6] http://www.cultura.ro/sites/default/files/inline-files/LMI-SB.pdf, consultat la data de 13.07.2024.

[7] https://2014-2020.adrbi.ro/media/2885/lista-monumentelor-istorice-din-bucuresti.pdf, consultat la data de 13.07.2024.

[8] http://www.cultura.ro/sites/default/files/inline-files/LMI-CJ.pdf, consultat la data de 13.07.2024.

[9] Cod NT-II-m-A-10627.04, http://www.cultura.ro/sites/default/files/inline-files/LMI-NT.pdf, consultat la data de 13.07.2024.

[10] Cod NT-II-m-A-10632.05, http://www.cultura.ro/sites/default/files/inline-files/LMI-NT.pdf, consultat la data de 13.07.2024.

[11] Un fost funcționar din cadrul Ministerului Culturii, ce semna avize de intervenție la monumente istorice, în prezent arhitect – conductor de lucrări pe mari șantiere de restaurare, îmi mărturisea senin cu ocazia unei revederi recente viziunea proprie despre nevoia de protejare a patrimoniului cultural. Într-o reproducere aproximativă, distinsul funcționar, cu zeci de ani în vârful sistemului, își dorește fixarea prin fotografiere a arhitecturii vechi, valoroase, după care să revină buldozerului misiunea de a degaja locul pentru orgoliile societății contemporane.

[12] Art. 253 Codul Penal, infracțiunea de distrugere: ”Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.

[13] Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială, ediția 5 revizuită și adăugită, Ed. C. H. Beck, București, 2018, p. 331.

[14] https://www.libertatea.ro/stiri/nicusor-dan-asteapta-decizia-instantei-demolare-cathedral-plaza-este-emblema-coruptiei-imobiliare-din-bucuresti-4948410, consultat la data de 16.07.2024.

[15] https://www.rejust.ro/juris/59e83866d, consultat la data de 14.07.2024: ”Cu privire la conținutul constitutiv al infracțiunii de efectuare a lucrărilor fără autorizație de construire, instanța reține că elementul material al acesteia constă în acțiunea inculpatei de efectuare a lucrărilor fără autorizație de construire. Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru valorile sociale ocrotite, respectiv buna desfășurarea a activităților de executare a lucrărilor de construcție. Executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire sau de desfiinţare, emisă în condiţiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil teren şi/sau construcţii, în cazul în care legea nu dispune altfel. Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei. Sub aspectul laturii subiective, instanța reține că inculpata a săvârşit fapta cu intenţie directă, conform art. 16 alin. 3 lit. a) Cod Penal, deoarece a prevăzut rezultatul faptei sale şi a urmărit producerea acestui rezultat. Individualizarea judiciară a pedepsei: infracţiunea, ca faptă socialmente periculoasă, creează o tulburare socială, aduce o atingere valorilor sociale ocrotite de legea penală şi ordinii juridice instituite într-un sistem de drept. Pentru înlăturarea acestor consecinţe negative ale infracţiunii este necesar să se reacţioneze din partea societăţii, să se aplice anumite măsuri de constrângere juridică celor ce săvârşesc asemenea fapte, astfel încât să fie de îndată traşi la răspundere penală. Pedeapsa constituie criteriul principal prin care legea penală, evaluează, determină şi diferenţiază gradul de pericol social abstract al fiecărei infracţiuni în parte. Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. Aplicarea şi executarea pedepsei se realizează în vederea atingerii unor scopuri bine definite: pe de o parte, în scopul prevenirii săvârşirii de noi fapte penale din partea infractorilor, prin reeducarea acestora şi din partea altor persoane, prin exemplaritatea pedepselor, iar pe de altă parte, în scopul restabilirii liniştii sociale şi al reintegrării ordinii juridice.

[16] Prin Hotărârea Judecătoriei Reghin nr. 240/2024 din 10.06.2024, inculpata a fost sancționată cu amendă penală în cuantum de 20000 lei, într-o variantă de cumulare.

[17] Art. 26 alin. 2 din Legea 50/1991.

[18] Art. 6 din Codul de Procedură Penală: ”Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică.

[19] Art. 17 alin. 1 din Legea 422/2001.

[20] Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2237/2004.

[21] Art. 30 alin. 1 din Codul Penal: ”Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei”.

[22] Art. 11 alin. 4 din Legea 50/1991: ”În cazul construcțiilor monument istoric și al construcțiilor cu valoare arhitecturală sau istorică stabilită prin documentații de urbanism aprobate, lucrările prevăzute la alin. (2) se pot executa numai cu notificarea prealabilă a autorității administrației publice locale și a serviciului deconcentrat al autorității centrale competente în domeniul protejării patrimoniului cultural și în baza acordului scris al acestui serviciu deconcentrat care conține condițiile și termenele de executare ale lucrărilor sau, după caz, necesitatea urmării procedurii de autorizare a respectivelor lucrări.

[23]3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda”.

[24] Conventia Europeană a Peisajului, Florența, 2000, ratificată de România și publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 536 din 23 iulie 2002.

[25] Situații regăsite în cazul Mănăstirii Neamț, a Casei Corbu din mun. Piatra Neamț, Casa Grădinarului din Piatra Neamț sau Conacul Sturza din com. Tupilați, toate din jud. Neamț.

[26] Consiliul Județean Neamț (Conacul Cantacuzino din com. Ștefan cel Mare, Muzeul de Istorie și Etnografie Târgu Neamț), Primăria mun. Roman (Grădinița nr. 9, Casa Iliescu, Casa lui Simeon Brukner Spițerul), Primăria mun. Piatra Neamț (Ansamblul Curtea Domnească), Ministerul Apărării Naționale (Casa Brănișteanu din mun. Roman), Primăria comunei Ștefan cel Mare (Hanul Șerbești), Arhiepiscopia Romanului și Bacăului (Spitalul Unificat din mun. Roman), Arhiepiscopia Armenilor din România (Școala Armenească din mun. Roman).

[27] Art. 17 alin. 1 din Legea 422/2001: ”În termen de 90 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a ordinului de clasare, direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, întocmesc şi comunică proprietarului actul prin care sunt precizate condiţiile şi regulile de utilizare sau de exploatare şi de întreţinere a bunului imobil în cauză, denumit Obligaţia privind folosinţa monumentului istoric, care însoţeşte actele de proprietate, de concesiune sau de închiriere pe tot parcursul existenţei imobilului în cauză.

[28] Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2684 din 18 iunie 2003.

[29] Dosar 7050/291/2019, Judecătoria Roman, https://portal.just.ro/291/SitePages/Dosar.aspx?id_dosar=29100000000092006&id_inst=291, consultat la 30.07.2024.

[30] În acest din urmă caz avem o situație anecdotică, cu începere din 1999, când ”restauratorul” a săpat un șanț în jurul turnului clopotniță, ceea l-a făcut să alunece de pe soclu și să se prăbușească, incident cauzat și de o ploaie. Dezastrul a fost imediat acoperit la Ministerul Culturii – și acceptat! – cu scuza că peste noapte, la Mănăstirea Pângărați (și doar acolo) s-a produs un cutremur de pământ. În consecință, se autorizează noua intervenție preluată de SC Construcții UNU SA, însă amprenta la sol din proiect nu s-a potrivit cu dimensiunile suprafeței de la fața locului, astfel încât – în loc să se procedeze la ajustarea desenului – bravii ”restauratori” au făcut loc contraforților săpând în zidurile corpului de chilii a mănăstirii, alt imobil monument istoric.

Leave a reply

Please enter your comment!
Please enter your name here