La o ședință cu personalul, directorul unei mari întreprinderi a propus muncitorilor să majoreze ziua de muncă la 9 ore/zi motivat de faptul că sunt mari întârzieri la comenzi, concurența e acerbă și trebuie să revină pe piață. Se ridică șeful de cadre, Franculescu: ”eu propun să majorăm ziua de muncă la 10 ore, nu e așa mare lucru încă o oră în plus, dar în mod cert, rezultatul va fi atins și depășit mult mai repede”. Șeful de cabinet, Conțopescu, plusează și el: ”cred că nu moare nimeni dacă venim și sămbăta la muncă, firma noastră are probleme și trebuie să punem cu toții umărul la treabă!” Sindicalistul Gheorghe stă meditativ într-un colț și – la un moment dat exclamă: ”eu propun să venim și duminica la muncă, în acest fel ne vom întâlni mai rar cu nevestele și vor fi șanse mult mai mici să se nască tâmpiți ca Franculescu și Conțopescu!”
Prilej pentru o mini-vacanță pe litoral, un grătar sau o lenevire cu amicii sărbătoarea de 1 Mai, reprezintă la origini un triumf al MIȘCĂRII SINDICALE și s-a născut dintr-o grevă a muncitorilor din Chicago, în anul 1886, față de exploatarea prin muncă. Ca urmare a acestei greve de 3 zile a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canada, la care au aderat tot mai mulți muncitori – marcată de tensiuni cu pierderi de vieți omenești – s-au generat mișcări similare în întreaga Europă și au impus ziua de muncă la 8 ore, măsură de care profităm și noi astăzi.
Departe de a fi o sărbătoate comunistă – prima dată sărbătorindu-se în România în anul 1890 – aceasta a fost rapid însușită și extinsă de regimul comunist în căutare de noi repere și identități. Prin urmare, în tot lagărul sovietic și blocul socialist distrugerea vechii orânduiri capitaliste și a religiei a determinat găsirea altor simboluri, zei și aspirații: locul icoanei a putut fi înlocuit ușor cu portretul conducătorilor revoluției bolșevice sau a conducătorilor statului iar principalele sărbători ale regimului au devenit Revelionul, 1 Mai, 9 Mai – (Ziua Victoriei împotriva Fascismului) – și Ziua Revoluției din 7 octombrie ”care s-a săvârșit în noiembrie”… Țările Blocului socialist au mai adăugat câteva “naționale” în România s-a adăugat 23 august și Ziua Conducătorului Iubit, de la 26 ianuarie.
1 Mai s-a pliat perfect pe mesajul propagandei care a așezat-o imediat într-un întreg eșafodaj ideologic, menit să sublinieze exploatarea clasei muncitoare de către burghezo-moșieri în țările capitaliste. Mai întotdeauna rușii au fost mai preocupați de ”necazul” altora decât al acelora din propria lor ogradă; așa s-au grăbit să elibereze popoarele creștine de sub turci, uitând să plece și spoliind populația eliberată; la fel erau preocupați de discriminările de rasă din Statele Unite, uitând de discriminarea etnică din propriile lor fruntarii – încă destul de actuală -; mereu se simțeau datori, nechemați de nimeni, să exporte din ”raiul” lor și altora.
Pentru generațiile decrețeilor, a milenarilor, această sărbătoare de 1 Mai amintește de parada cu baloane, lozinci, flori – de liliac, narcise, lalele – și ”urale”, un scenariu de masă, pe cât de obligatoriu, pe atât de inutil. Uniforme școlare, fete cu ciorapi albi imaculați, trași până la genunchi și coronițe cu bentițe albe în păr… plecare în marș spre centru unde ne aștepta o scenă cu câțiva nomenclaturiști care țineau discursuri plictisitoare și fără miez, într-un limbaj de lemn. Multora încă li se face silă să recitească pasaje din mesajele lui Nicolae Ceaușescu, de aceea, vă prezint ceva mai, să-i spunem, ”exotic”.
Mo(n)stra de mai sus provine din Transnistria, regiune rămasă în afara României Mari și unde URSS cocea ”națiunea și limba moldovenească”. Pentru că gradul de alfabetizare a regiunii a fost extrem de scăzut, nu au avut – la început – nici intelectuali care să li se alăture. Regimul comunist s-a remarcat peste tot prin promovarea proștilor, analfabeților, inculților, infractorilor, bețivilor și a oricăror lături sociale, ei au reprezentat noua elită… necioplită, ”de oameni simpli” din popor!
Parcă exact aceeași ”oameni din t/(p)opor” au prins crustă astăzi în ierarhia statului și trag tare să prindă un nou mandat. Ascultați-l pe Ciolacu și faceți comparație. Are și diferențe, desigur: dacă stilul bolșevic era să gesticuleze mereu, covrigarul de Buzău mișcă din cap ca un girofar (aici e și o manifestare involuntară a orgoliului unui parvenit: ”ai văzut unde am ajuns eu!”), priviți la Ciucă, zici că acest ”doctor” n-a pus în viața lui mâna pe o carte (măcar și de bucate). Problema mare e că nu găsim nicăieri o alternativă…
Până la urmă, azi suntem în sărbătoare, nu doar a muncitorilor, ci și a Sindicalismului. La mulți ani!
Vitalie Josanu
Sursa imagine: GdS
