Curtea de la Strasbourg a acceptat eșalonarea restanțelor salariale ale magistraților, dar și-a sprijinit soluția pe motive care țin de situația specială a judecătorilor. Pentru polițiștii care așteaptă, la rândul lor, bani câștigați în instanță, contează mai mult aceste motive decât soluția însăși.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat inadmisibile, ca vădit neîntemeiate, cererile din cauza Pușcașu și alții împotriva României (cererile nr. 2598/24, 2721/24, 11485/24, 13549/24 și 13550/24). Decizia a fost adoptată în unanimitate, la 13 octombrie 2026, de o Cameră de șapte judecători, a fost comunicată la 22 octombrie și este definitivă. Cei cinci reclamanți, judecători și foști judecători, se plângeau că statul nu le-a plătit integral sumele obținute prin hotărâri definitive. După socotelile lor, aveau încă de primit între 30.000 și aproximativ 572.000 de euro fiecare.
În spațiul public, decizia a fost prezentată ca o validare a eșalonărilor. Guvernul a citit-o ca pe o victorie, iar CSM și Înalta Curte au insistat că ea nu absolvă statul de obligația de a plăti. Pentru polițiști, întrebarea utilă e alta: dacă aceeași schemă de ordonanțe și legi care amână plata titlurilor executorii (hotărârile definitive care obligă angajatorul la plată) le afectează și pe ale lor, ce le spune decizia Pușcașu despre propriile lor drepturi?
Ce a cântărit Curtea
Istoria litigiilor e lungă. Între 2006 și 2009, magistrații au câștigat numeroase procese în care instanțele au constatat discriminări salariale față de alte categorii. Din 2009, Guvernul a eșalonat plata prin acte normative succesive. După Decizia CCR nr. 794/2016 și Decizia ÎCCJ nr. 36/2018 privind egalizarea la nivelul maxim, a urmat un nou val de procese, iar după Legea-cadru nr. 153/2017 încă unul. În 2023 restanțele au fost eșalonate pe cinci ani, începând din 2024, iar în 2025 o ordonanță de urgență a amânat pentru 2026 tranșele neplătite. Potrivit Guvernului, numai Ministerul Justiției și ÎCCJ au plătit magistraților, din 2006 până în 2022, peste 7 miliarde de lei, iar pentru 2026 se cereau încă aproximativ 1,4 miliarde de euro.
Curtea a pornit de la regula ei constantă: statul nu poate invoca lipsa fondurilor ca să nu execute o hotărâre judecătorească. A admis însă că România s-a aflat în circumstanțe excepționale, cu deficit în creștere din 2019, procedură de deficit excesiv deschisă de Consiliul UE și pandemie. În acest context, a reținut că autoritățile nu au refuzat executarea, ci au organizat-o progresiv, prin acte normative previzibile, cu actualizare cu inflația și dobânzi, ca parte a unui program de austeritate care a cerut eforturi și altor categorii.
Două argumente ale Curții sunt însă legate strâns de persoana reclamanților. Primul privește veniturile: indemnizațiile și pensiile acestora sunt cu mult peste media din România și depășesc chiar remunerația celor mai înalte autorități ale statului, așa că judecătorii nu pot fi considerați un grup vulnerabil, lipsit de mijloace de subzistență prin amânarea plății. De aceea, Curtea a conchis că nu au dovedit o „sarcină individuală excesivă”. Al doilea argument privește chiar originea creanțelor. Curtea a observat că, atunci când judecătorii naționali s-au pronunțat asupra unor componente ale remunerației de care puteau beneficia ei înșiși, a existat riscul unui conflict de interese, iar instanțele par să-și fi depășit rolul de a interpreta legea, intrând pe terenul politicii bugetare.
Sursa faptelor și a citatelor este comunicatul oficial al Curții, preluat integral de Agerpres / Economica.net; comunicatul în limba română e disponibil pe pagina CEDO a cauzei.
Ce nu a spus Curtea
Decizia nu anulează nicio hotărâre și nu stinge nicio creanță. Guvernul nici nu a contestat la Strasbourg existența datoriilor, ci doar a apărat dreptul de a le plăti în timp, așa cum a subliniat CSM în comunicatul din 23 octombrie. Banii rămân datorați, cu dobânzi.
Apoi, Curtea a validat o executare progresivă, dar efectivă. Un calendar de plată fixat de stat prin propriile acte normative trebuie respectat, iar nerespectarea lui e o problemă juridică distinctă. Tocmai aceasta a fost tranșată definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție la 15 octombrie 2026, în litigiul privind neplata tranșelor ajunse la scadență. CSM a precizat explicit că cele două cauze privesc chestiuni diferite, iar decizia de la Strasbourg nu acoperă situația în care statul nu plătește nici măcar ce și-a asumat prin eșalonare.
În sfârșit, Curtea a judecat situația a cinci magistrați, cu venitul și cu istoria litigiilor lor. Concluzia că amânarea nu le-a impus o sarcină excesivă e o concluzie despre ei, nu o regulă generală despre toți creditorii statului.
De ce situația polițiștilor nu e aceeași
Polițiștii care au câștigat drepturi salariale în instanță sunt prinși în același mecanism. Pentru hotărârile devenite executorii în 2026, art. XXIII din Legea nr. 141/2025 prevede plata eșalonată pe cinci ani, cu tranșe anuale de 5%, 10%, 25%, 25% și 35%, suspendă de drept orice executare silită pe toată durata eșalonării și acordă, la sumele eșalonate, dobânda legală remuneratorie de la data la care hotărârea a rămas executorie. În MAI, procedura a fost stabilită prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 19/2026, potrivit căruia fiecare tranșă se plătește într-un an calendaristic. Mecanismul nu e nou: și titlurile devenite executorii în anii anteriori au fost eșalonate prin ordonanțe de urgență.
Tocmai motivele pe care s-a sprijinit Curtea în cauza Pușcașu lipsesc însă, în cea mai mare parte, în cazul polițiștilor. Un agent sau un subofițer cu un salariu obișnuit nu poate fi comparat cu un judecător ale cărui venituri depășesc remunerația demnitarilor. Pentru el, a primi 5% dintr-o sumă în primul an și restul abia peste cinci ani poate însemna exact sarcina individuală excesivă pe care magistrații nu au reușit să o dovedească. În plus, drepturile polițiștilor au fost recunoscute de instanțe care nu judecau propria lor salarizare, așa că argumentul conflictului de interese, folosit de Curte împotriva magistraților, nu are aici niciun punct de sprijin.
Cum arată asta în practică se vede din răspunsurile primite în dosarele membrilor noștri. În Prahova, un fost polițist a câștigat sporul pentru condiții grele de muncă pe durata concediilor, printr-o sentință rămasă definitivă la 3 iunie 2026. Inspectoratul i-a comunicat că întreaga diferență este de 2.509 lei brut, iar prima tranșă, de 125 de lei brut, actualizată cu dobânda legală, se plătește la 2 iunie 2027. Într-un dosar similar din Argeș, rămas definitiv la 4 iunie 2026, IGPR a comunicat sindicatului că prima tranșă, de 5%, se achită în primul an de la acea dată.
Iar argumentul bugetar se slăbește și el. Curtea a observat chiar ea că sumele datorate celorlalți funcționari publici erau mult mai mici decât cele datorate magistraților. Potrivit datelor Guvernului, toate celelalte ministere la un loc au plătit, între 2006 și 2025, aproximativ 73 de milioane de euro în temeiul hotărârilor judecătorești, față de peste un miliard și jumătate de euro plătiți magistraților. Cu cât datoria e mai mică, cu atât e mai greu de susținut că plata ei imediată ar pune în pericol finanțele publice. În exemplul din Prahova, întreaga datorie este de 2.509 lei.
Nimic din toate acestea nu garantează o altă soluție la Strasbourg pentru un polițist, pentru că fiecare cerere se judecă pe faptele ei. Arată însă că decizia Pușcașu nu poate fi invocată automat împotriva unui creditor aflat într-o situație materială complet diferită. Un reclamant care ar sesiza Curtea ar trebui să-și documenteze concret venitul, suma blocată, durata amânării și efectul ei asupra familiei sale.
Ce rămâne valabil în instanțele românești
Eșalonarea nu a șters dreptul la despăgubire pentru întârziere. Prin Decizia nr. 2/2014 (recurs în interesul legii), ÎCCJ a stabilit că dreptul la daune-interese moratorii (dobânda penalizatoare datorată pentru întârziere) persistă și în perioada eșalonării. Prin Deciziile nr. 7/2015 și nr. 21/2015, a reținut că prescripția acestui drept curge zilnic și că tranșele plătite nu o întrerup. Prin Decizia nr. 75/2020, a lămurit că dobânda remuneratorie acordată prin actele de eșalonare nu înlocuiește dobânda penalizatoare, ci se scade din ea. Polițistul care nu și-a cerut această dobândă are, așadar, în continuare o cale de urmat, în termenul de prescripție.
Trebuie spus însă și ce a adăugat legiuitorul. Potrivit art. XXIII alin. (3) din Legea nr. 141/2025, și hotărârile care acordă aceste daune-interese moratorii, dacă devin executorii în 2026, se plătesc eșalonat, în aceleași cinci tranșe. Dobânda penalizatoare rămâne un drept, dar unul care se încasează tot în timp.
La fel de important, statul este ținut de calendarul pe care și l-a fixat singur. Legea nr. 141/2025 prevede expres că nerespectarea termenelor de plată de către ordonatorul principal de credite și de conducătorul compartimentului financiar-contabil constituie abatere disciplinară (art. XXIII alin. 7). Hotărârea Înaltei Curți din 15 octombrie 2026 și poziția CSM confirmă că statul trebuie să respecte acest calendar.
Concluzie
Decizia Pușcașu îi dă statului un argument puternic pentru a continua eșalonările, iar Guvernul îl va folosi. Curtea a construit însă acest argument pe o realitate anume, a unor creditori cu venituri foarte mari și a unor drepturi stabilite de judecători în propria cauză. Polițiștii nu se regăsesc în niciuna dintre aceste premise. Pentru ei, mesajul deciziei se reduce la ceea ce Curtea a repetat și de această dată: statul poate amâna o plată doar în condiții excepționale, cu un calendar previzibil pe care e obligat să-l respecte, și nu se poate ascunde niciodată, simplu, în spatele lipsei de bani.
S.P.R. „Diamantul”
