Prin Decizia nr. 81/2025, publicată în Monitorul Oficial nr. 678 din 21 iulie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, cu caracter obligatoriu, că perioada punerii la dispoziție se recunoaște ca fiind desfășurată în condiții speciale polițistului repus în funcție care, în perioada anterioară punerii la dispoziție, și-a desfășurat activitatea în condiții speciale.
Decizia este remarcabilă nu doar prin soluția de principiu pe care o consacră în legatura cu perioada punerii la dispozitie, ci și prin raționamentul juridic amplu pe care îl dezvoltă cu privire la principiul care parea uitat al ierarhiei normelor juridice și consecințele nerespectării acestuia de către actele normative infralegale.
ÎCCJ a procedat la o interpretare literală, teleologică și sistematică a art 27 indice 29 din legea 360/2002, concluzionând că sintagma „toate drepturile” include și dreptul la încadrarea activității în condiții speciale de muncă.
Cea mai semnificativă parte a deciziei o constituie analiza conflictului ierarhic dintre actele normative.
ÎCCJ a identificat că Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 489/2005 prevedea o listă de situații în care timpul punerii la dispozitie nu se lua în calcul la stabilirea timpului efectiv lucrat în condiții speciale. Această prevedere contravenea direct art. 27²⁹ din Legea nr. 360/2002, care impune repunerea polițistului în toate drepturile avute, fără nicio distincție sau excludere.
ÎCCJ a construit un raționament sistematic, pornind de la principiile fundamentale ale ordinii juridice:
Structura piramidală: Orice sistem de drept se bazează pe ierarhia normelor juridice, în vârful căreia se află Constituția, care definește condițiile de emitere a tuturor celorlalte norme. O normă face parte din ordinea juridică doar dacă este emisă potrivit prevederilor normei superioare.
Legile – izvoare primare: Legile sunt izvoare primare sau principale ale dreptului, având o forță juridică autonomă. Reglementările administrative sunt izvoare secundare, date în organizarea executării legilor, astfel încât nu pot încălca și nici nesocoti izvoarele primare – lex inferior non derogat superiori.
HG-urile – acte secundum legem: Conform art. 108 alin. (2) din Constituție, hotărârile Guvernului se emit „pentru organizarea executării legilor”. Ele sunt acte de reglementare secundară care nu pot institui norme derogatorii de la lege.
Ordinele miniștrilor – nivelul cel mai scăzut: Conform art. 77 și 78 din Legea nr. 24/2000, ordinele se emit numai pe baza și în executarea legilor, ordonanțelor și HG-urilor, și trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele superioare.
ICCJ a formulat o concluzie stiuta de multi si ignorata de si mai multi (par. 97-98): actele emise de miniștri trebuie să fie conforme cu normele incidente de rang superior, iar actele administrative normative pot fi adoptate numai în temeiul unei norme legale și în limitele prevăzute de aceasta, neputând deroga sau adăuga la norma legală decât dacă tot prin lege îi este recunoscută expres această competență.
Sfera reglementării actelor normative de rang inferior trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele de bază, fără a conține soluții care să contravină prevederilor acestora.
Aplicând aceste principii la speță, ÎCCJ a constatat ca un ordin MAI a adăugat restricții pe care nici Legea nr. 360/2002, nici Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, nici HG nr. 1.822/2004 nu le prevedeau. Prin continutul sau, acest ordin a exclus perioada punerii la dispoziție de la calculul condițiilor speciale – o excludere neprevăzută și neautorizată de niciun act normativ cu forță juridică superioară.
Concluzia instanței supreme: „Nu este admisibil ca o lege în accepțiunea stricto sensu, de act al Parlamentului, să fie modificată printr-o normă metodologică de aplicare conținută într-un ordin al ministrului” . Se impune a se ține cont de actul normativ cu forță juridică superioară, iar normele metodologice nu pot cuprinde prevederi mai restrictive decât legea sau care derogă de la textul acesteia.
108. Făcând aplicarea acestor principii în scopul dezlegării chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, nefiind admisibil ca o lege în accepţiunea stricto sensu, de act al Parlamentului, să fie modificată printr-o normă metodologică de aplicare conţinută într-un ordin al ministrului, se impune a se ţine cont de actul normativ cu forţă juridică superioară, respectiv de dispoziţiile art. 2729 din Legea nr. 360/2002 raportate la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 223/2015, şi nu de normele metodologice care nu pot cuprinde prevederi mai restrictive decât legea sau care derogă de la textul acesteia.
109. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că şi Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 498 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 26 iulie 2018, a relevat că actele administrative cu caracter normativ, fie ele hotărâri ale Guvernului sau ordine ale miniştrilor, nu pot, prin conţinutul lor normativ, să excedeze domeniului organizării executării actelor de reglementare primară [art. 108 alin. (2) din Constituţia României, republicată], respectiv a executării acestora sau a hotărârilor Guvernului, după caz, pentru că printr-un atare procedeu s-ar ajunge la modificarea/completarea însăşi a legii.
“110. În consecinţă, potrivit tuturor argumentelor expuse, Înalta Curte reţine că Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 489/2005, în forma iniţială, fiind un act normativ de reglementare cu forţă juridică inferioară, trebuia să respecte măsurile impuse în materie de armonizare legislativă, respectiv să se integreze organic în sistemul legislaţiei, prin corelarea cu prevederile actelor normative de nivel superior, respectiv Legea nr. 223/2015, precum şi cu cele cu care se află în conexiune, respectiv Legea nr. 360/2002, cerinţe impuse de prevederile art. 13 din Legea nr. 24/2000, astfel încât, stabilind în afara acestor limite, nu este un act normativ apt să modifice ordinea juridică .
( in traducere, actul administrativ normativ valoreaza cat o ceapa degerata atunci cand intra in conflict cu o norma de rang superior care dispune contrariul).
Jurisprudența invocată de ICCJ
ÎCCJ a ancorat acest rationament în jurisprudența anterioară:
Decizia ÎCCJ – RIL nr. 4/2011: „Trebuie să se țină cont de actul normativ cu forță juridică superioară, respectiv Legea nr. 19/2000, și nu ordinul emis în aplicarea legii. Ordinul ministrului are natura juridică a unui act normativ adoptat în executarea prevederilor legii, astfel încât trebuia aplicat numai în limitele actului normativ cu forță juridică superioară.”
Decizia ÎCCJ – HP nr. 19/2022 (par. 142-146): A statuat deja în privința efectelor unui act normativ adoptat în aplicarea legii care cuprinde dispoziții contrare acesteia.
Decizia CCR nr. 498/2018: Actele administrative cu caracter normativ nu pot, prin conținutul lor normativ, să excedeze domeniului organizării executării actelor de reglementare primară, pentru că printr-un atare procedeu s-ar ajunge la modificarea/completarea legii.
Decizia CCR nr. 63/2017 (par. 88): Parlamentul este unica autoritate legiuitoare, iar legea reprezintă cea mai înaltă formă de voință juridică – toate celelalte acte juridice trebuie să îi fie subordonate.
Importanța practică a reafirmarii de catre ICCJ, a principiului ierarhiei normative
Deci, ICCJ a reafirmat că normele metodologice nu pot modifica ordinea juridică stabilită prin lege și că, în caz de conflict, prevalează întotdeauna actul normativ cu forță juridică superioară.
Asta inseamna ca:
*La analiza legalitatii sanctiunii disciplinare, instantele trebuie sa ignore anihilarea obligatiei imperative de audiere a politistului cercetat, anihilare produsa de HG 725/2015 si de procedura de cercetare disciplinara IGPR, “proprietate” a Directiei de Control Intern si a “excelentului” Ionica Iulian. Instantele trebuie sa ignore si justificarea ridicola ca ” audierea se face pe baza de raport scris”. Aceasta justificare a fost inventata evident din disperare, de catre pseudo-elita analfabetilor prinsi cu pantalonii in vine.
*Suplimentar, la analiza sanctiunilor disciplinare aplicate celor haituiti ca au refuzat sa faca permanenta de la domiciliu, din timpul lor de repaos de minim 12 ore intre doua ture de munca, judecatorii trebuie sa refuze sa recunoasca vreun efect acelor prevederi care restrang norme de drept international si acte normative interne de rangul legii.
Nici OMAI nr. 182/2009, nici OMAI nr. S/108/2011 și nici un grafic de permanență întocmit în baza acestora nu pot, prin conținutul lor, să instituie obligații pentru polițiști care excedează cadrului stabilit de actele normative de nivel superior: Legea nr. 360/2002 (art. 39 – programul de 8 ore/zi, 5 zile/săptămână, cu asigurarea refacerii capacității de muncă), Codul Muncii (art. 114 – maximum 48 ore/săptămână; art. 120 – munca suplimentară doar cu acordul salariatului; art. 133 – definiția timpului de repaus; art. 135 – repaus minim de 12 ore consecutive), Directiva 2003/88/CE (art. 3 – repaus minim de 11 ore consecutive) și Constituția României (art. 42 – interzicerea muncii forțate).
Prin urmare, un ordin de ministru nu poate crea, direct sau prin interpretarea extensivă a sintagmei „în afara orelor de program”, o obligație de disponibilitate permanentă de la domiciliu, neremunerată, care anulează în fapt dreptul la repaus zilnic și săptămânal garantat de lege, de Directiva europeană și de Constituție. A interpreta altfel ar însemna că un act administrativ cu caracter normativ de nivel inferior modifică și completează însăși legea, ceea ce este inadmisibil potrivit jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale.
Decizia ICCJ a scos la lumina o problemă sistemică si arhicunoscuta in MAI: PRACTICA CONDUCATORILOR CU REFLEXE COMUNISTE DIN APARATUL CENTRAL de a introduce, ori de cate ori au ocazia, prin norme metodologice ascunse, cu complicitatea servila a unor reprezentanti sindicali, restricții care nu sunt prevăzute de legea superioara ( cel mai proeminent exemplu este OMAI S7/2018).
Această practică – identificată și sancționată de ÎCCJ – subminează securitatea juridică și încrederea în sistemul normativ. Într-un sistem juridic în care actele normative infralegislative proliferează și adaugă frecvent la lege, această reafirmare este nu doar binevenită, ci absolut necesară.
Emil Pascut
