Pe 2 august 2018 a intrat în vigoare o modificare de câteva rânduri a Legii contenciosului administrativ, de o extrema gravitate, operata prin legea 212/2018.Consecințele ei le suportă astăzi orice sindicat care deschide un dosar colectiv pentru membrii săi. Si nu doar sindicatele suporta consecintele, ci si judecatorii.
Textul, înainte și după
Până la acea dată, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevedea că reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său ori celei de la domiciliul pârâtului, la alegerea sa. Era o competență alternativă, iar alegerea aparținea omului care se judeca cu autoritatea, nu autorității.
Prin Legea nr. 212/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 658 din 30 iulie 2018, textul a devenit:
„Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului.”
Competența alternativă a devenit exclusivă, așadar imperativă, de ordine publică, putând fi invocată oricând în proces, inclusiv din oficiu.
În același pachet a fost introdus și un alineat (4) care nu exista anterior în lege sub nicio formă:
„(4) Competența teritorială de soluționare a cauzei se va respecta și atunci când acțiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces.”
Formularea este generală și nu numește pe nimeni. Numai că, în practica judiciară românească, acțiunile colective, introduse „în numele reclamantilor” sunt, în covârșitoarea lor majoritate, acțiunile sindicale. Alineatul (4) nu are, realist vorbind, alt destinatar.
Ce s-a pierdut
Până în 2018 funcționa un principiu limpede, consacrat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1/2013, pronunțată într-un recurs în interesul legii: organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor lor, iar instanța competentă teritorial este cea de la sediul sindicatului reclamant, chiar și atunci când o parte dintre membri domiciliază în circumscripția altor tribunale. Un sindicat, un dosar colectiv, o instanță.
Alineatul (4) a golit acest principiu de conținut, fără să îl abroge și fără să îl contrazică pe față. Ulterior, chiar instanța supremă a constatat că, față de modificarea adusă art. 10 alin. (3) și (4) prin Legea nr. 212/2018, Decizia nr. 1/2013 nu mai este aplicabilă, fiind pronunțată în interpretarea unor texte pe care legiuitorul le-a schimbat între timp. Nimeni nu ne-a spus vreodată, direct, că sindicatul nu mai poate strânge oamenii într-un singur dosar. Pur și simplu, într-o dimineață, nu se mai putea.
Un caz concret
Pe rolul Tribunalului București, Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, se află dosarul nr. 9401/3/2026. Sindicatul a introdus acțiune în numele a opt polițiști încadrați la Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu DGP și cu Ministerul Afacerilor Interne, pentru majorarea de 12,5% cuvenită personalului din structurile centrale.
Toate elementele cauzei se află în București: sediul sindicatului, locul de muncă al tuturor celor opt reclamanți, sediul ambilor pârâți și domiciliul unora dintre reclamanți. Prin orice criteriu rațional, de la administrarea probelor până la economia procesuală, forul firesc al acestui litigiu este unul singur:Tribunalul Bucuresti.
Cu toate acestea, în temeiul art. 10 alin. (3) teza I coroborat cu alin. (4), s-a invocat de catre parati exceptia de necompetenta si s-a solicitat disjungerea cererii pentru cinci dintre cei opt reclamanți și trimiterea fiecăruia la tribunalul de la domiciliul său. Dacă cererea se admite, dintr-un dosar colectiv se fac șase: unul rămâne la București, cinci pleacă în țară. Aceleași înscrisuri, aceeași majorare, același ordin, aceiași pârâți, citite separat de șase complete diferite, cu riscul previzibil al unor soluții contradictorii pentru opt oameni care fac aceeași muncă, în aceeași clădire, pe același palier.
Un amendament fără motivare
Expunerea de motive a legii 212/2018 nu conține niciun rând despre restrângerea competenței teritoriale. Argumentele inițiatorilor sunt exclusiv statistice și privesc volumul de dosare: contenciosul administrativ reprezenta circa 30% din activitatea tribunalelor și a curților de apel și circa 40% la Înalta Curte; în 2016 se înregistraseră 139.407 dosare noi, cu 20,5% mai multe decât în 2015 și cu 215% mai multe decât în 2008; la instanța supremă se aștepta aproape doi ani numai până la primul termen. Scopul mincinos declarat era reducerea duratei proceselor și degrevarea instanțelor.
Forma depusă de inițiatori păstra, de altfel, dreptul de opțiune al reclamantului. Textul propus suna astfel: „se poate adresa numai instanței de la domiciliul/sediul său sau celei de la domiciliul/sediul pârâtului”.
Exclusivitatea apare abia în raportul Comisiei juridice, de disciplină și imunități a Camerei Deputaților, din 18 iunie 2018, prin două amendamente. Amendamentul nr. 11 rescrie alin. (3) și introduce cuvântul „exclusiv”. Amendamentul nr. 12 desprinde teza privind acțiunea introdusă „în numele reclamantului” și o transformă în alineatul (4). Autorul ambelor este senatorul ex-procuror Robert-Marius Cazanciuc (PSD), introdus in politica mare de Victor Ponta ( si el fost procuror). La amândouă, coloana „Motivare” din raport a rămas goală.
Contradicția e documentată chiar în dosarul legislativ: domnul Cazanciuc s-a numărat printre inițiatorii propunerii care păstra opțiunea reclamantului și tot domnia sa a semnat, ulterior, amendamentele care au eliminat-o, fără o singură frază de justificare. Doi dintre inițiatori, Florin Iordache (cu nevasta judecatoare) și ex-procurorul Robert Cazanciuc, fuseseră miniștri ai justiției. Necunoașterea consecințelor procesuale dezastruoase nu poate fi invocată.
Cine și în ce context
Propunerea legislativă a fost semnată de 20 de parlamentari: 19 din partea PSD și un senator neafiliat. În 2018, președintele PSD, Liviu Dragnea, era în același timp președintele Camerei Deputaților, camera care a adoptat prima textul, împreună cu amendamentele restrictive. Guvernul, condus de Viorica Dăncilă, se sprijinea pe aceeași majoritate. Inițiativă, comisie de fond, majoritate în plen, conducerea Camerei și Executiv aparțineau, așadar, aceleiași formațiuni politice.
A existat totuși un semnal instituțional, iar el a venit exact de unde trebuia. Comisia pentru administrație publică și amenajarea teritoriului a Camerei Deputaților, singura comisie de specialitate pe materia administrației publice, a dat aviz negativ, cu unanimitate de voturi, la 8 mai 2018. A fost ignorat. Textul a trecut prin plenul Camerei cu 187 de voturi pentru, 52 împotrivă și 40 de abțineri, iar apoi prin Senat, ca for decizional.
Reechilibrarea volumului și prețul ei
Există în motivarea legii un rând care merită citit cu atenție. Printre principiile declarate ale modificării nu figurează doar reducerea duratei proceselor, ci și „echilibrarea volumului de activitate între secțiile instanțelor și între instanțe”. Intervenția asupra competenței a fost legată direct de raportul privind starea justiției pe anul 2016, potrivit căruia, la nivelul tribunalelor, contenciosul administrativ ajunsese la aproximativ 28,7% din dosarele nou intrate.
Cu alte cuvinte, legea a fost, între altele, un instrument de mutare a volumului de muncă dinspre instanțele aglomerate către celelalte. Nu e o interpretare de-a noastră, scrie în motivare.
Întrebarea pe care nimeni nu a pus-o atunci este cine plătește reechilibrarea. Instanțele nu, lor li se redistribuie dosarele. O plătește polițistul din Pitești, care în loc să fie unul dintre opt reclamanți într-un dosar dus de sindicat la București, unde e locul lui de muncă și unde se află toate actele, ajunge cu dosar propriu, la tribunalul lui, cu termenele lui și cu completul lui. O plătește sindicatul, care duce șase procese acolo unde ducea unul. Și, în cele din urmă, o plătește tot sistemul judiciar, care va citi de șase ori aceleași înscrisuri și va dezlega de șase ori aceeași chestiune de drept.
În comentariile de specialitate din epocă s-a invocat și un al doilea argument, care însă nu a intrat niciodată în expunerea de motive: oprirea „turismului judiciar”, adică a practicii de a introduce aceleași cereri la instanțe diferite, alese după practica lor. Chiar admițând că problema ar fi fost reală, răspunsul e disproporționat și greșit țintit. Un sindicat care își adună membrii într-un singur dosar nu face turism judiciar. Sediul lui este public, înregistrat și fix, nu se mută după cum bate practica. Iar în dosarul 9401/3/2026 nu s-a ales absolut nimic, pentru simplul motiv că nu era nimic de ales: sediul sindicatului, locul de muncă al oamenilor și sediul ambilor pârâți sunt în același oraș. Dosarul se rupe totuși în șase.
Ironia
Legea 212/2018 a fost prezentată drept instrument de degrevare a instanțelor și de scurtare a proceselor. În aplicare, produce exact contrariul. Multiplică dosarele, obligă la readministrarea acelorași probe în fața mai multor complete, consumă de zeci de ori resursa de judecată pentru o singură problemă de drept și deschide poarta hotărârilor contradictorii pe situații identice, adică tocmai ceea ce sistemul judiciar are datoria să prevină.
Când o măsură produce constant efectul invers celui pentru care a fost adoptată, întrebarea nu mai este dacă avem de-a face cu o eroare de tehnică legislativă, ci ce anume urmărea, de fapt. Răspunsul oficial nu îl avem, pentru că nimeni nu l-a scris. Rubrica „Motivare” a rămas goală.
Insa noi stim ca in 2018 exista la Tribunalul Bucuresti o grupare de judecatoare cu legaturi puternice pesediste, frustrate ca ele muncesc prea mult in dosarele sindicatelor- toate sindicatele mari au sedii in Bucuresti-in timp ce colegii judecatori de la sectiile de contencios din provincie, ar munci prea putin. De acolo a plecat scanteia modificarii legii care, dupa cum lesne se observa, a avut ca efect practic incarcarea artificiala a instantelor toata tara, cu dosare disjunse din dosarele sindicatelor depuse initial la Tribunalul Bucuresti. Dintr-un dosar s-au facut zeci de dosare cu obiect identic, aparari identice. Adica exact ce si-au dorit judecatoarele pesediste suparate: Sa mareasca incarcatura de dosare si la cei din provincie. Sa sufere toti. Sa moara si capra vecinului. La vremea respectiva, o perioada de cateva luni dupa adoptarea modificarii operate prin legea 212/2018, juzii TMB dadeau declinari in care instiintau cu satisfactie ca modificarea toxica si contra naturii a fost initiata de Tribunalul Bucuresti. Adica sa stie si judecatorii din provincie, cine le-a tras-o!
In Sentința 7298/2018, judecător Răileanu Ionel (Tribunalul București, Secția a II-a CAF, 08.11.2018) a scris:
„Instanța reține că art. 10 alin. 4 a fost introdus în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 la propunerea instanțelor din municipiul București pentru a contracara Decizia nr. 1/2013 a ÎCCJ […] și a evita, astfel, supraaglomerarea acestor instanțe […] și pentru a echilibra volumul de activitate al instanțelor, instanțele din municipiul București (Tribunalul București și Curtea de Apel București) judecând, înainte de apariția Legii nr. 212/2018, practic toate cauzele privind funcționari publici, având în vedere că toate sindicatele […] au sediul în municipiul București.”
Ce urmează
Un membru de sindicat, singur, cu ministerul în față, nu duce un proces de ani de zile. Tocmai de aceea există sindicatul: ca să adune într-un singur loc oamenii, resursele, apărarea și probele. Alineatul (4) atacă exact acest mecanism. Nu dreptul de a te asocia, care rămâne intact pe hârtie, ci capacitatea reală a asocierii de a produce un rezultat.
În dosarul nr. 9401/3/2026 am ridicat astazi, 15 iulie 2026, cu sindicatul Diamantul, excepția de neconstituționalitate a art. 10 alin. (3) teza I și a alin. (4) din Legea nr. 554/2004, prin raportare în principal la art. 9 din Constituție, privind rolul sindicatelor în apărarea drepturilor membrilor, la art. 1 alin. (5), privind calitatea și claritatea legii, la art. 21, privind accesul liber la justiție, și la art. 53, privind proporționalitatea restrângerii exercițiului unor drepturi. Am scris-o si perfectionat-o intr-o noapte alba, dar o port in cap de cand am vazut, in 2018, aceasta modificare irationala.
Emil Pascut
