De câțiva ani buni scriu despre criza de personal, documentat, cu cifre și informații culese chiar din curtea MAI. N-am făcut decât să prezint public ceea ce ne-au livrat ei, constatând că am supărat, am deranjat, am destabilizat MAI-ul, ba chiar am atentat la siguranța națională și am comis alte feluri de bazaconii ce pot bâzâi în cutia craniană a unuia, făcut chestor la 34 de ani pe motive nici de el știute.
Dacă inițial, avertismentul că înghețarea aplicării legii salarizării de guvernul Cîțu va determina o hemoragie de personal li s-a părut doar un set de baliverne sindicale, în foarte scurt timp au trebuit să se confrunte cu un exod pe care nici acum nu reușesc să-l stăvilească. Vinovat, firește, e Sindicatul Diamantul, pentru că refuză să țină gunoiul sub preș. Ei bine, în toată această agonie a sistemului, avem tot mai multe și frecvente semnale din teritoriu, dovezi ale unui fenomen previzibil în condițiile crizei acute de personal. Cel mai des, acestea scot în evidență calitatea intelectuală și morală a factorului uman ce stă în spatele politicii manageriale. La nervi se cunoaște caracterul.
În situații critice, este nevoie și de un efort intelectual sporit, tact, fler, diplomație, stăpânire de sine, iar carențele în aceste privințe ies la suprafață, mai ales acum… și unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Să fim sinceri: atunci când ai de rotit oamenii pe ture, dar cu un dispozitiv incomplet, ești silit la improvizații. Bucureștii nu acceptă scuze: te descurci, ori pleci! Trebuie să iei de undeva și să acoperi, cu prioritate, golurile cele mai stridente. Între a lăsa un dispecerat în pană și un oraș păzit doar de o singură patrulă — mai mereu din aceiași doi oameni, că n-ai mai mult — dregi șandramaua pe dispecerat și te rogi ca fiecare zi să treacă fără evenimente.
Numai că zilele vin una după alta, oamenii sunt aceiași, cu oboseala adunată, când unii fac și câte 30 de ore lucrate fără întrerupere, pe un dispecerat dus în pragul disperării de un șef a cărui principală caracteristică e greața față de tot ce i se pare a-i fi sub autoritate. Undeva în sud-vestul extrem al țării, o vajnică șefă de la Criminalistică îl întreba pe colegul nostru ce reclama suprasolicitarea dacă nu cumva este „sindicalist”! Adică, vezi tu… avem o circulară de la Benone și te reduc io la tăcere. Ăstălalt, cu greață, le cere subalternilor să nu-l streseze; oricâte ar reclama la șefi, tot la dânsul ajunge cercetarea și are el grijă! Cercopitecul econom în gesturi de omenie, pus și el pe funcție după ce se dovedise „băiat bun și nemișcătoriu în front”, nu prea a știut miros de borfaș și îi este greu să înțeleagă cum un orășel liniștit, plictisitor în evenimente, poate deveni dintr-o dată scena unui război între clanuri în toată regula… Și asta se întâmplă atunci când șoarecii simt absența pisicilor.
Când orașul e lăsat pe umerii a doi oameni
Situația descrisă nu este o metaforă, ci o realitate operațională crudă asumată prin dispoziții tăcute și improvizații periculoase. Într-o sesizare oficială ajunsă la sindicat dintr-un orășel din zona Moldovei, un agent trage un semnal de alarmă care ar trebui să ridice orice șef de inspectorat de pe scaun avertizând asupra riscului de epuizare.
Din cei 7 agenți care ar trebui să activeze la un compartiment de Proximitate, au mai rămas doar 2, alături de ofițerul coordonator. Iar absurdul administrativ continuă: acești doi oameni ajung să preia lucrările celor 5 lipsă (unul fiind detașat la logistică de un an, altul în concediu de creștere a copilului – fără să se facă vreun efort pentru a aduce înlocuitori), dar sunt obligați să execute și serviciul de patrulare la echipă, după orele de program. Ajungem astfel în situații halucinante, documentate cu date concrete, când ordinea publică a unui întreg oraș, preț de mai multe ore, cade pe umerii a doar 2 agenți, epuizați după un an în care au acumulat zeci și sute de ore suplimentare, ba chiar li s-a mai atribuit și câte un sector în plus.
Să ne reamintim ce se poate întâmpla într-un „orășel liniștit” când forțele de ordine sunt reduse la un firicel. Nu e un secret că au existat cazuri de bătălii stradale sângeroase, cu topoare, răngi și scânduri între clanuri rivale. Când la fața locului ajunge, în fine, un echipaj, polițistul este pur și simplu ignorat de interlopi, trăgând focuri de avertisment în zadar. Când pui doi oameni epuizați să facă munca a șapte, nu doar că le distrugi sănătatea, dar lași comunitatea în voia întâmplării? La ce folos un șef Poliție oraș, fie el și stațiune turistică de interes național?
Mobbing-ul: instrumentul de “management” în lipsa resurselor
Cum gestionează șefii din MAI acest deficit enorm, în loc să ceară și să aducă oameni noi? Prin teroare psihologică și hărțuire morală, fenomen cunoscut științific sub numele de mobbing. Astfel, transformă locul de muncă într-un calvar pentru cei care au mai rămas, în speranța că vor trage la nesfârșit ca niște animale de povară.
Sesizările care vin către noi descriu un tablou unitar al abuzului. Un caz reprezentativ, care a generat replica șefei de la Criminalistică amintită anterior, demonstrează cum un polițist cu rezultate foarte bune este adus la capătul puterilor nu de intervențiile grele, ci de șefii care îl folosesc ca panaceu pentru orice problemă de personal. Program impredictibil, chemări repetate din timpul liber sau din concediu fără dispoziții scrise, repartizarea disproporționată a sarcinilor și impunerea unor activități neprevăzute în fișa postului, cum ar fi amprentările, pasate aproape exclusiv către o singură echipă – toate acestea alcătuiesc rețeta clasică a hărțuirii morale la locul de muncă.
Iar reacția conducerii la aceste semnale? În loc de analiză, victima primește stigmatizare. În timpul unei ședințe cu întreg efectivul, atunci când polițistul a explicat logic cauzele întârzierilor procedurale, șefa serviciului l-a pus la punct reproșându-i calitatea de sindicalist. Pasul următor, clasic pentru manualul de hărțuire: i s-a sugerat în fața colectivului să se prezinte la psihologul unității.
Consecințele sunt dramatice și documentate medical. Evaluările psihologice în astfel de cazuri de abuz indică simptome clare: pacienții suferă de anxietate moderată și epuizare profesională de tip burnout, experimentând distres psihic, insomnii severe, ruminații și simptome psihosomatice, precum probleme digestive sau dureri musculare. Aceasta nu este inadaptare la rigorile meseriei, ci este un răspuns fiziologic normal la un mediu de lucru profund patologic.
OMERTA instituțională și perpetuarea terorii administrative
Nu vorbim de incidente izolate, ci de un eșec structural. Potrivit studiilor, Ministerul Afacerilor Interne refuză să trateze hărțuirea morală ca pe o boală a sistemului. Psihologul Heinz Leymann a definit mobbing-ul drept teroarea psihologică sistematică la locul de muncă. În MAI, faza finală a acestui proces nu este vindecarea sau sancționarea abuzatorului, ci „expulzarea” victimei.
Mai grav, de la începutul anului și până la finele lunii mai – ca niciodată – am ajuns să numărăm nu mai puțin de cinci sinucideri ale polițiștilor, câte unul pe lună! Stresul permanent, încordarea, bunout, mobbingul, presiunea sistemului constituie un fond extrem de periculos, gata să ducă la dezastru, la un simplu element declanșator, aparent fără nici o legătură. Și ștabii din Aparatul Central respiră ușurați… nu ei sunt cauza, pot merge liniștiți și fără remușcări la Muntele Athos, că-s și mari credincioși, pe de-asupra!
Cifrele sunt de-a dreptul insultătoare. În timp ce zeci de mii de polițiști lucrează în condiții de stres cronic, sub presiune ierarhică și adesea supuși unor evaluări răzbunătoare dictate de la centru, MAI raportează zero cazuri de boli profesionale în rândul polițiștilor între 2020 și 2025. Mai mult, comisiile de hărțuire apărute târziu și formal raportează activitate zero, deoarece mecanismele de raportare sunt proiectate special să nu funcționeze, având judecătorul și acuzatul în aceeași ierarhie.
Iar când deficitul de personal atinge cote de avarie – depășind 28% sau 25% în județe grav afectate, pe fondul a zeci de mii de demisii și pensionări – răspunsul Aparatului Central nu este o politică de retenție. Răspunsul este emiterea unor circulare care sancționează exprimarea opiniilor și declanșarea a sute de cercetări prealabile din oficiu, acționând ca un instrument cinic de epuizare psihică. Scopul real nu este eficientizarea actului polițienesc, ci aducerea la tăcere a celor puțini rămași să ducă greul.
Când sistemul în sine devine instrument de teroare împotriva propriilor oameni, cine mai protejează societatea?
Vitalie Josanu
