Zeci de unități ale Ministerului Afacerilor Interne răspund la întrebările noastre cu aceleași refuzuri-șablon, iar o parte din regulile după care sunt plătiți polițiștii stau în ordine secrete. Am căutat explicația la economiștii, sociologii, psihologii și filozofii care descriu de un secol cum funcționează birocrațiile. Toți ajung, pe drumuri diferite, la același lucru: acolo unde încălcarea legii nu costă pe nimeni, legea nu se mai aplică.
La aceeași petiție, 17 inspectorate de poliție ne-au răspuns aproape cuvânt cu cuvânt la fel. Așa arată, de ani de zile, răspunsurile pe care le primesc polițiștii când cer Ministerului Afacerilor Interne (MAI) informații despre organizarea serviciului sau despre propriile drepturi bănești: prelungiri, paragrafe copiate și refuzuri. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public obligă instituțiile să răspundă. Ele răspund, doar că fără informația cerută.
Refuzurile invocă „acte interne” sau „documente cu circuit intern”. O parte din regulile de salarizare stau în ordine clasificate ale ministrului, cum e OMAI nr. S/7/2018, pe care polițistul plătit după ele nu le poate citi. Procedurile interne ale Inspectoratului General al Poliției Române (IGPR), adică regulile după care lucrează polițiștii, poartă mențiunea „proprietatea IGPR”, ca și cum ar fi un bun privat al inspectoratului. Când am întrebat despre HG nr. 0610/2017, o hotărâre de Guvern clasificată, patru instituții ne-au trimis fiecare la cealaltă. Reclamațiile împotriva refuzurilor și sesizările disciplinare ajung la controlul intern al instituției care a refuzat și se închid, una după alta, fără vreun vinovat.
De ce se întâmplă asta la zeci de unități, an după an, sub conduceri diferite, fără ca cineva să fi dat vreodată un ordin scris? Economiștii, sociologii, psihologii și filozofii care studiază administrațiile au descris de mult mecanismul. Spus simplu, un funcționar face ce îl costă mai puțin. Când încălcarea legii nu-l costă nimic, iar respectarea ei îl poate costa, rezultatul e cel de mai sus, chiar și cu oameni de bună-credință.
Refuzul costă pe altcineva
Economiștii din școala „alegerii publice”, întemeiată de James Buchanan și Gordon Tullock, pornesc de la o observație de bun-simț: funcționarul rămâne om și după ce intră în birou. Ca oricine, se uită la ce câștigă și la ce riscă, iar principiile scrise în lege trec pe planul doi. Ca să înțelegi de ce o instituție nu respectă legea, trebuie să te întrebi cât o costă s-o respecte și cât o costă s-o încalce.
La Legea nr. 544/2001, socoteala e simplă. Pentru instituție, o prelungire de 30 de zile nu costă nimic, iar un răspuns-șablon costă câteva minute. Petiționarul refuzat poate merge doar în instanță, cu avocat plătit din buzunarul lui și cu luni de așteptare. Art. 21 din lege prevede și răspundere disciplinară, dar sesizările ajung la controlul intern al aceleiași instituții și, în experiența noastră, sunt respinse una după alta. Funcționarul care semnează riscă ceva doar dacă dă o informație care îl încurcă pe șeful lui. Dacă refuză, nu riscă nimic.
La drepturile bănești, socoteala e aceeași. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit încă din 2021, printr-un recurs în interesul legii obligatoriu pentru toate instanțele (Decizia nr. 23/2021), că sporul pentru condiții grele de muncă li se cuvine polițiștilor și pe durata concediului de odihnă. Membrii noștri îl obțin totuși tot prin proces. Cine nu dă în judecată nu primește nimic, iar asta e o economie curată pentru minister. Cine câștigă primește banii târziu și în tranșe, iar cheltuielile de judecată le plătește bugetul, nu omul care a semnat refuzul. Pentru instituție, a respecta legea de bunăvoie e varianta cea mai scumpă, iar a o încălca, varianta cea mai ieftină.
Secretul mai are un folos pentru administrație, pe care economiștii l-au descris în anii 1970 sub numele de teoria agentului.
Teoria pornește de la relația dintre mandant, cel în numele căruia se lucrează, și agent, cel care lucrează pentru el.
Într-o firmă, mandantul e acționarul, iar agentul e managerul pe care acesta îl plătește să-i administreze banii. În stat, mandantul e cetățeanul, din impozitele căruia funcționează instituțiile statului, iar agentul e administrația. În cazul nostru, agentul e conducerea MAI, împreună cu șefii unităților care decid ce informații se comunică și semnează răspunsurile. Sindicatul care cere aceste informații în numele membrilor săi acționează, față de minister, ca un cetățean oarecare.
Agentul are putere pentru că știe mai mult decât mandantul. El știe ce face, mandantul nu, iar cu cât mandantul vede mai puțin, cu atât agentul are mână mai liberă. Legea nr. 544/2001 e unealta prin care cetățeanul, în numele căruia și din banii căruia lucrează administrația, poate afla ce face aceasta.
Polițistul care cere regulile după care e plătit folosește aceeași unealtă și, față de minister, e în aceeași poziție cu orice cetățean. Fiecare refuz îl ține în întuneric pe mandant, fie el cetățeanul, sindicatul sau polițistul salariat. Pentru agent, întunericul acesta e un câștig: cine lucrează pe întuneric nu poate fi tras la răspundere.
Mancur Olson a explicat în 1965, în Logica acțiunii colective, de ce oamenii nedreptățiți în masă reacționează rareori împreună. Până la el se credea că grupurile cu interese comune acționează pentru ele „aproape așa cum se așteaptă adesea de la indivizi să acționeze pentru interesele lor personale”.
Olson a arătat că, dacă grupul nu e mic și nimic nu-i constrânge, indivizii raționali „nu vor acționa pentru a-și atinge interesele comune sau de grup”: cu cât grupul e mai mare, cu atât fiecare câștigă mai puțin din efortul comun și cu atât e mai tentat să lase pe altul să plătească. Olson folosește cuvântul „grup” mai larg decât sociologii: pentru el, grupul e orice mulțime de oameni cu un interes comun, chiar dacă nu sunt organizați.
Mulțimile mari și neorganizate le-a numit „grupuri latente”: interesul există, dar nimeni nu acționează pentru el, iar fiecare om din mulțime rămâne, până la urmă, fără nimic. Organizarea, de pildă un sindicat, e ceea ce transformă mulțimea într-un grup care acționează.
Un drept încălcat pentru zeci de mii de polițiști deodată înseamnă o pagubă mică pentru fiecare și un câștig mare pentru MAI. Nimeni nu cheltuiește, rațional, doi lei ca să recupereze unul, așa că fiecare polițist, luat singur, așteaptă să dea altul în judecată.
Grupurile mici se organizează ușor, își supraveghează membrii și câștigă. Adam Smith observase deja, în 1776, că patronii, „fiind mai puțini la număr, se pot uni mult mai ușor” decât lucrătorii. Conducerea unui minister e un asemenea grup mic.
Sindicatele există tocmai ca să adune zeci de mii de cazuri mici într-unul mare. Olson a mai observat însă că organizațiile mari își țin membrii mai ales prin „stimulente selective”, adică avantaje primite doar de membri, de la asigurări la reduceri, iar lupta pentru binele comun ajunge pe planul doi. Acordul colectiv semnat la MAI în septembrie 2026, în care angajatorul se obligă să rețină din salariu facturile de telefon ale membrilor de sindicat, e un astfel de avantaj, oferit chiar de angajator. De aceea contează mult pentru minister cu ce sindicate stă la masă, lucru la care revenim mai jos.
Birocrația își păzește secretul
Max Weber, primul care a descris birocrația modernă, a observat că puterea ei vine din ce știe: cunoștințele tehnice ale specialistului și, mai ales, cunoașterea dosarelor, pe care el o numea Dienstwissen, „știința de serviciu”. Orice birocrație, scria Weber, încearcă să-și păstreze avantajul ținând pentru sine ce știe și ce plănuiește. De aceea tinde să lucreze în „ședințe secrete”, iar „secretul de serviciu” e invenția ei, pe care o apară mai înverșunat decât orice altceva. Weber scria despre orice aparat administrativ, de oriunde, cu un secol înainte de MAI-ul de azi.
Așa ajunge clasificat un ordin de salarizare, deși salariul unui polițist nu are nimic de-a face cu securitatea națională. Odată clasificată, regula nu mai poate fi verificată de cel plătit după ea, iar cine o are în sertar devine de neocolit. La fel se întâmplă cu procedurile interne declarate „proprietatea IGPR”: regula ajunge un bun al aparatului, deși ar trebui să fie la îndemâna celor cărora li se aplică.
Sociologul francez Michel Crozier a studiat de aproape două administrații de stat și și-a publicat concluziile în Fenomenul birocratic (1963). Într-o organizație, arăta el, are putere cel care știe ceva ce ceilalți nu pot afla, pentru că îi ține dependenți de el; Crozier numea asta controlul unei „zone de incertitudine”.
Crozier a descris și cercul vicios care urmează. Deciziile urcă tot mai sus, la centru, nivelurile ierarhice vorbesc tot mai puțin între ele, iar fiecare își păzește bucățica de informație pe care ceilalți nu o au. Un ordin de salarizare secret e exact o asemenea bucățică: toți sunt plătiți după el, dar doar câțiva oameni îl pot citi.
Sociologul american Robert K. Merton a observat încă din 1940 că, în birocrație, respectarea regulilor ajunge un scop în sine, iar motivul pentru care au fost făcute regulile se pierde pe drum. El a numit fenomenul „deplasarea scopurilor”.
Cele 17 răspunsuri aproape identice primite la aceeași petiție arată exact asta. Cine le-a scris n-a urmărit să-l informeze pe petiționar. A urmărit să închidă dosarul fără să riște nimic, iar un paragraf deja folosit de altă unitate e, din acest punct de vedere, alegerea cea mai sigură. Dacă informația unor surse din sistem e corectă, unitățile primesc de la centru un model de răspuns obstrucționist („reperul”) pentru fiecare petiție a sindicatului.
Juristul care ascultă de ordin
Între 1961 și 1963, psihologul Stanley Milgram a arătat, la Universitatea Yale, că oameni obișnuiți fac lucruri pe care nu le-ar aproba, doar pentru că le cere o autoritate care își asumă răspunderea. Milgram a numit această stare „agentică”: omul se poartă ca un simplu executant și nu se mai simte autorul faptei. Max Weber văzuse aceeași atitudine cu o jumătate de secol înainte, doar că o lăuda, ca pe o virtute a funcționarului. În Politica, o vocație și o profesie, el scrie că mândria funcționarului este să execute conștiincios un ordin „chiar dacă acesta i se pare greșit”, lăsând răspunderea pe seama superiorilor, și că fără această disciplină „întregul aparat administrativ s-ar dezintegra”.
Al doilea mecanism l-au descris psihologii John Darley și Bibb Latané în 1968, sub numele de difuzia responsabilității. Cu cât sunt mai mulți martori la o situație care cere intervenție, cu atât fiecare se simte mai puțin obligat să intervină, pentru că se gândește că o va face altul. Un răspuns-șablon trece prin mâinile câtorva oameni: cel care îl adaptează, cel care îl avizează, cel care semnează „pentru” șef. Fiecare crede că altul a verificat dacă e legal, așa că nu-l verifică nimeni.
În MAI, răul cel mai mare se vede la juriști, adică tocmai la oamenii care ar trebui să oprească o decizie nelegală. Consilierul juridic al unei unități de poliție e el însuși polițist, cu grad, într-o ierarhie de comandă, iar cariera lui depinde de conducerea pe care ar trebui s-o contrazică. Într-o serie de procese pentru majorarea de 12,5% acordată personalului din structurile centrale (art. 23 din Anexa VI la Legea-cadru nr. 153/2017), întâmpinările IGPR sunt semnate de polițiști-juriști din IGPR care susțin că inspectoratul nu e structură centrală. Dacă instanța le-ar da dreptate, ar pierde majorarea și ei. Cine semnează ani la rând texte pe care nu le crede ajunge să le creadă, ca să nu trăiască în contradicție cu sine; psihologii numesc asta reducerea disonanței cognitive. Juristul care ar trebui să-i spună șefului „asta nu se poate” depinde de același șef, așa că, de cele mai multe ori, îi dă dreptate.
Ce rămâne din polițist
Psihologia explică de ce funcționarul execută. Psihologia organizațională, care studiază oamenii la locul de muncă, arată ce se întâmplă cu polițistul care suportă rezultatul.
Primul lucru pe care îl arată e că oamenii nu se uită doar la cât primesc, ci și la cât de corect au fost tratați. Psihologii numesc asta justiție organizațională și o împart în trei: justiția distributivă (ce primesc, față de alții), justiția procedurală (cum s-a decis ce primesc: după reguli cunoscute, aplicate la fel tuturor, pe care le pot contesta) și justiția interacțională (cum mi s-a explicat). Mielu Zlate, autorul tratatului de referință al domeniului în România, a scris împreună cu R.G. Zaharia un studiu dedicat temei în 2004. În tratat, el notează că „diferitele tipuri de injustiție organizațională (distributivă, procedurală, interacțională) sunt tot atâtea surse ale stresului organizațional” și că „sistemele de salarizare insuficient articulate între ele” generează „nedreptate organizațională”, inclusiv prin „promovarea unor proceduri de distribuție incorecte”. Un salariu calculat după un ordin secret încalcă din capul locului justiția procedurală, pentru că nimeni nu poate verifica dacă regula se aplică la fel tuturor. Un răspuns-șablon o încalcă pe cea interacțională: omul cere o explicație și primește un paragraf.
Apoi, după teoria echității a lui J. Stacy Adams (1965), omul compară ce dă și ce primește cu ce dau și primesc ceilalți. Când i se pare că balanța e strâmbă, o îndreaptă singur, dând mai puțin. Ca să poată face măcar comparația, trebuie să cunoască regulile. Polițistul plătit după OMAI nr. S/7/2018 nu poate afla dacă e tratat ca ceilalți, așa că îi rămâne doar bănuiala. Frederick Herzberg a arătat încă din 1959 că felul în care e condusă și administrată o organizație, alături de salariu și de supraveghere, nu motivează pe nimeni când merge bine, dar nemulțumește sigur când merge prost, iar nicio laudă nu repară asta; Herzberg i-a numit factori „de igienă”.
Modelul lui Johannes Siegrist (1996) despre dezechilibrul dintre efort și recompensă, citat de Zlate, spune ce urmează: „un efort mare depus în activitatea de muncă în combinație cu o recompensă scăzută cauzează stresul” și „accelerează înclinația spre riscuri cardiovasculare”.
Un drept salarial câștigat definitiv în instanță și plătit în tranșe, ani de zile, e exact o recompensă mică și întârziată pentru o muncă deja făcută.
În al treilea rând, Robert Miles a alcătuit în 1980 o listă a surselor de conflict dintr-o organizație, reprodusă de Zlate. Pe ea stau trei situații: oamenii nu știu exact „care este autoritatea căreia trebuie să i se adreseze” (Miles o numește „inconsistența statutelor”), regulile și procedurile sunt neclare („ambiguitatea jurisdicției”), iar informația circulă prost, prin „filtrarea și distorsiunea” ei. În MAI le găsim pe toate trei. La HG nr. 0610/2017, patru instituții ne-au trimis fiecare la cealaltă, salariul se calculează după ordine secrete, iar răspunsurile primite ocolesc tocmai informația cerută. Zlate mai descrie organizațiile care „nu se îngrijesc de cei accidentați, ci mai curând încearcă să se debaraseze de ei” și ai căror membri ajung „să perceapă organizația ca încălcând ceea ce se numește justiție organizațională, să nutrească sentimente de ranchiună, să fie dezorientați”. Un minister cu zeci de mii de angajați, zece medici de medicina muncii și o singură boală profesională declarată în cinci ani intră în această descriere.
Urmările sunt și ele descrise în manuale: „absenteism, scăderea productivității, alienarea în relațiile cu ceilalți membri ai organizației, reducerea implicării, insatisfacții în muncă, scăderea încrederii și loialității față de organizație”. Ministerul plătește pentru secretele lui din același buget pe care spune că îl apară. Polițistul care nu-și poate verifica drepturile nu devine mai ascultător: nu mai crede instituția pe cuvânt, face strictul necesar și, când poate, pleacă. Ministerul recunoaște că are deficit de personal și a suspendat ocuparea posturilor, așa că ar putea afla toate acestea de la propriii psihologi, fără ajutorul unui sindicat.
Regula care nu suportă transparența
Immanuel Kant a propus în 1795, în Spre pacea eternă, un test simplu, pe care l-a numit formula transcendentală a dreptului public: orice acțiune care privește drepturile altor oameni e nedreaptă dacă principiul după care se face nu suportă să fie făcut public. Altfel spus, o regulă care funcționează doar cât timp e ascunsă e o regulă nedreaptă. Testul nu cere să afli ce ascunde norma secretă, pentru că ajunge faptul că trebuie ascunsă. Un ordin de salarizare care ar funcționa la fel și publicat n-are de ce să fie secret. Unul care n-ar mai funcționa dacă ar fi publicat e, după Kant, nedrept tocmai din acest motiv.
Hannah Arendt s-a uitat la omul care execută. A urmărit în 1961 procesul lui Adolf Eichmann la Ierusalim. Se aștepta să vadă un monstru și a văzut un funcționar care vorbea în formule de birou și părea incapabil să se pună în locul altcuiva. De aici vine expresia ei, „banalitatea răului”: răul nu are nevoie de oameni răi, îi ajung oameni care nu se mai gândesc la ce fac, pentru că fac exact ce li se cere. Nimic din ce se întâmplă în MAI nu se compară cu crimele judecate atunci, iar comparația privește doar mecanismul. Mecanismul e însă același, la altă scară: un răspuns-șablon e scris de cineva care a copiat paragraful altei unități fără să se gândească o clipă la omul care a întrebat.
Într-un eseu din 1970, Despre violență, Arendt a numit birocrația „domnia nimănui” și a scris că poate fi cea mai tiranică formă de guvernare, pentru că nu mai rămâne nimeni care să poată fi întrebat de ce se face ce se face. Așa arată și refuzurile pe care le primim. Semnează cineva „pentru” șeful unității, textul vine de la altă unitate, ordinul invocat e secret, reclamația ajunge la cel care a refuzat, iar sesizarea disciplinară se închide cu o frază care nu numește pe nimeni. Fiecare a făcut, în ochii lui, ce trebuia, iar la capăt nu răspunde nimeni.
Filozoful american John Rawls scrie chiar pe prima pagină a Teoriei dreptății (1971) că fiecare om are drepturi pe care nimeni nu le poate încălca, nici măcar în numele binelui general, și că aceste drepturi nu se negociază politic și nu se pun în balanță cu alte interese. Dreptul polițistului de a cunoaște regulile după care e plătit, judecat disciplinar și controlat e un astfel de drept. Nu poate fi sacrificat pentru comoditatea administrației, pentru că de el depinde dacă polițistul e tratat ca om sau ca o cifră din efectiv.
Secretul ca obișnuință
De ce sunt aceste obiceiuri atât de puternice tocmai în MAI? O parte din răspuns stă în trecutul ministerului. Potrivit Decretului nr. 121/1978, care a organizat ministerul până în 1989, din Ministerul de Interne făceau parte atât Inspectoratul General al Miliției, cât și Departamentul Securității Statului, condus de un ministru secretar de stat. Printre atribuțiile departamentului, decretul trecea și pe aceea de a lua „măsuri pentru apărarea secretului de stat”. Chiar decretul de organizare trimitea la anexe care nu se publicau: structura ministerului era stabilită „potrivit anexei nr. 1”, iar nota de subsol preciza că „Anexa se comunică instituțiilor interesate”. Într-o asemenea instituție, regula nepublicată era ceva obișnuit, iar ideea că omul supus unei reguli are dreptul s-o citească nu-și avea locul.
Legea secretului a supraviețuit regimului. Legea nr. 23/1971 privind apărarea secretului de stat a rămas în vigoare până în iunie 2002, când a fost abrogată de Legea nr. 182/2002: mai bine de doisprezece ani după decembrie 1989, zece ani după Constituția care garantează accesul la informații și după ce a coexistat câteva luni cu Legea nr. 544/2001. Legea veche definea secretul de serviciu prin excludere: informațiile care „nu constituie secrete de stat, dar nu sînt destinate publicității, sînt secrete de serviciu și nu pot fi divulgate” (art. 4). Legea nu spunea însă cine decide ce nu e „destinat publicității” și nici după ce criterii. Pentru secretele de stat existau măcar liste aprobate prin hotărâri ale Consiliului de Miniștri (art. 3), dar și acolo intra orice informație care prezenta „în mod vădit acest caracter” (art. 2). Formula se definește prin ea însăși: secret de stat e ceea ce are, vădit, caracter de secret de stat. Legea nu spunea ce anume face o informație să fie secretă, nici vădit pentru cine, așa că nu oferea niciun criteriu pe care cineva să-l poată verifica. E ca și cum un regulament ar spune că e interzis tot ce e, vădit, interzis. Pe românește, secret era ce spunea șeful că e secret, iar omul pedepsit pentru divulgare nu avea de unde să știe dinainte ce n-avea voie să spună. Pentru secretele de serviciu nu exista nici măcar o listă, iar Consiliul de Miniștri urma să emită doar norme despre evidența, manipularea și păstrarea documentelor (art. 69), nu despre ce anume e secret. Totul rămânea, așadar, la aprecierea celui care deținea informația. Același limbaj elastic trece prin toată legea: era interzisă publicarea în străinătate a „lucrărilor sau scrierilor de orice fel, care ar putea prejudicia interesele statului român” (art. 5). Divulgarea unor date care, „deși nu constituie secrete de stat, nu sînt destinate publicității” era contravenție, sancționată cu cea mai mare amendă din lege (art. 60 lit. e), iar aplicarea legii în ministere era controlată de Consiliul Securității Statului (art. 9). În sistemul comunist, regula era obscuritatea, iar publicitatea era excepția: tot ce nu era anume destinat publicului era secret, exact invers decât cere legea de astăzi.
Legea nr. 182/2002 a definit secretul de serviciu altfel, prin prejudiciul pe care divulgarea l-ar aduce instituției (art. 15 lit. e). Obiceiul a rămas însă cel vechi. Refuzurile pe motiv de „acte interne” sau „documente cu circuit intern”, pe care le primim în 2026, repetă definiția din 1971: informația nu e destinată publicității, deci nu se comunică.
Poliția a fost demilitarizată prin legile din 2002, iar polițistul a devenit funcționar public cu statut special. Obiceiurile s-au schimbat însă mai greu decât legile. Ministerul reunește și astăzi structuri civile și militare sub aceeași conducere și are propria structură de informații. Ordinele secrete poartă în continuare litera „S”, de la „secret”, iar hotărârile de Guvern clasificate care privesc ministerul au un „0” în fața numărului, ca HG nr. 0610/2017. Nu putem dovedi că practicile de azi vin direct din trecut. Constatăm doar că un minister obișnuit de zeci de ani să lucreze cu reguli secrete, fără ca obiceiul acesta să fi fost vreodată analizat public, acceptă mai ușor ce într-o administrație civilă ar fi de neînțeles: un salariu calculat după reguli ascunse.
Dialogul social cu interlocutori aleși
Toate acestea ar putea fi oprite de un sindicat care întreabă, dă în judecată și nu se mulțumește cu răspunsul-șablon. De aceea contează cum își alege ministerul partenerii de dialog social.
Pe 19 septembrie 2026, ministerul a înregistrat un nou acord colectiv pentru polițiști, semnat cu șase federații declarate reprezentative. Din răspunsurile primite rezultă că ministerul nu verifică pe ce acte și-au obținut acestea reprezentativitatea, deși actele se află în dosare publice, iar numărul de angajați față de care se calculează pragul de 5% vine chiar de la el. Le-am verificat noi și am găsit neconcordanțe greu de trecut cu vederea.
Una dintre ele este F.S.D.P.R. „Alexandru Ioan Cuza”, federația confiscată de la Iulian Surugiu de Ionel Babuș, construită pe Sindicatul Național al Agenților de Poliție (SNAP), care nu mai există. Cu toate acestea, Babuș, pensionar militar și director al cancelariei prefectului municipiului București, e oaspete de frunte la MAI, unde semnează orice i se pune în față. O altă federație și-a trecut în „lista sindicatelor componente” Asociația „Uniunea Tinerilor Polițiști și Jandarmi”, care nu e sindicat, are 1.789 de membri declarați și e inactivă fiscal din noiembrie 2024, alături de un sindicat al administrației publice locale și de unul al unei instituții a Ministerului Transporturilor, structuri care nu au nicio legătură cu MAI. Instanța i-a respins acestei federații cererea nouă de reprezentativitate în iulie 2026, iar în septembrie ministerul a semnat totuși acordul cu ea.
Ministerul nu a observat aceste lucruri sau a ales să nu le observe. Ministerul Muncii ne scrisese, la rândul lui, în 2024, că nu are înregistrat niciun acord al MAI și că la nivel de grup de unități astfel de acorduri nu se pot înregistra. Liderii federațiilor reprezentative au semnat totuși cu MAI, fără ezitare, un acord invalid din perspectiva Ministerului Muncii.
Sociologul Robert Michels a studiat în 1911 partidele socialiste și sindicatele germane, care se declarau cele mai democratice organizații din Europa, și a formulat „legea de fier a oligarhiei”. Pe măsură ce crește, spunea el, orice organizație își face o conducere de profesie, care se desprinde de membri, ține mai mult la funcție decât la cauză și ajunge să aibă mai multe în comun cu puterea cu care negociază decât cu oamenii pe care îi reprezintă. „Cine spune organizație, spune oligarhie”, scria Michels, fără să acuze pe cineva anume de rea-credință. Un lider sindical care negociază de ani de zile cu același minister, în aceleași săli, pe aceleași teme, și a cărui reprezentativitate depinde de cifre pe care ministerul le poate contesta oricând nu are nevoie de niciun ordin ca să devină cooperant cu patronii. Nu are nevoie de el nici liderul ale cărui facturi de telefonie pentru membri se rețin pe statul de plată doar cu bunăvoința lui Răzvan Grecu, directorul general al Direcției Generale Financiare (DGF) a MAI.
Politologul Philippe Schmitter a descris în 1974 varianta în care statul organizează singur această apropiere și a numit-o corporatism. Statul recunoaște doar câteva organizații, le dă monopolul reprezentării și primește în schimb un cuvânt de spus în felul în care își aleg liderii și își formulează cererile. Dialogul social din MAI arată exact așa: un număr mic de federații „reprezentative” (de preferință cât mai șubrede și mai vulnerabile, ele sau liderii lor), un acord invalid negociat doar cu ele și aplicat tuturor și un minister care nu are niciun interes să verifice dacă partenerii pe care i-a recunoscut mai îndeplinesc condițiile legii. Legea dialogului social, nr. 367/2022, îi dă chiar o unealtă pentru asta: art. 181 permite contestarea în instanță a reprezentativității de către organizațiile de la același nivel de negociere. Ministerul a semnat acordul pentru toate unitățile sale, ca un grup de unități, așa că, în opinia noastră, ar putea cere el însuși instanței această verificare, dar nu a făcut-o. Când i-am întrebat pe Legea nr. 544/2001 cum a fost constituită comisia de negociere, șase inspectorate județene, coordonate central, au răspuns aproape cuvânt cu cuvânt la fel, fără să răspundă la vreunul dintre cele 15 puncte ale cererii. Nu avem nicio îndoială că și de la restul unităților urmează să primim același refuz-șablon.
Tacticile ministerului la masă sunt și ele vechi. Manualele de psihologie organizațională descriu de decenii cum negociază patronatul cu sindicatele, iar Zlate le reproduce după cercetările franceze: „centrarea discuției la un înalt nivel de tehnicitate, utilizarea statisticilor disponibile, dar dificile pentru neințiați”, „discutarea punct cu punct, la sânge, a revendicărilor sindicaliștilor, argumentarea irealismului lor”, „atragerea sindicaliștilor pe terenul tehnic și economic”. Răspunsurile ministerului la cererile noastre sună la fel: articole de lege reproduse în loc de informații, trimiteri la ordine pe care nu le putem citi, „prelucrarea unor date” invocată ca motiv de refuz. Zlate notează și slăbiciunea pe care aceste tactici o exploatează: sindicatele „conțin rareori specialiști”.
De partea ministerului stau direcții juridice întregi, cu juriști care lucrează zilnic cu legislația salarizării și cu ordinele clasificate pe care sindicatele nu le pot citi. Federațiile vin la masă, de cele mai multe ori, fără juriști cu o pregătire comparabilă. O negociere în care o parte cunoaște regulile, iar cealaltă trebuie să le creadă pe cuvânt nu se poartă de pe poziții egale. În procese, această cerință are un nume, „egalitatea armelor”. În dialogul social din MAI ea lipsește, iar cine nu poate citi o lege la fel de bine ca omul din fața lui nu e partenerul lui de negociere, ci doar un pion participant la o scenetă cu final previzibil.
În opinia noastră, un dialog social în care angajatorul nu verifică legitimitatea celor cu care negociază nu mai e dialog, ci o scenă, pe care partenerii sunt validați tocmai pentru că nu sunt verificați. La fel se întâmplă când marile federații depind de bunăvoința șefului financiar al ministerului ca să le ofere membrilor servicii, cum e reținerea facturilor de telefonie pe statul de plată. Cel care plătește biletul e polițistul, căruia i se spune că drepturile lui au fost negociate la sânge de „experți” dedicați intereselor lui.
Ce ar trebui să se schimbe
Pus cap la cap, mecanismul arată așa. Ordinul după care e plătit polițistul e clasificat, deci nu poate fi citit. Cererea pe Legea nr. 544/2001 primește un paragraf copiat de la altă unitate. Reclamația ajunge la cel care a refuzat. Juristul care ar trebui să spună „nu se poate” depinde de cel care a decis. Funcționarul care semnează nu riscă nimic, iar polițistul care își vrea banii merge în instanță, pe cheltuiala lui, ani de zile. Sindicatele care ar putea opri asta sunt alese de minister și depind de bunăvoința lui. Nu e nevoie ca cineva din acest lanț să fie rău-intenționat, pentru că ajunge ca fiecare să facă ce îl costă mai puțin.
Așa ajungem la un minister în care legea există pe hârtie, dar nu se aplică: regula nu poate fi citită, iar încălcarea ei nu costă pe nimeni.
Ca lucrurile să se schimbe, nu e nevoie de legi noi. Transparența salarizării e deja principiu al Legii-cadru nr. 153/2017, care vorbește despre „principiul transparenței mecanismului de stabilire a drepturilor salariale” și despre „principiul publicității în sensul transparenței veniturilor de natură salarială, precum și a altor drepturi în bani și/sau în natură pentru toate funcțiile din sectorul bugetar” (art. 6 lit. g și i). Constituția cere publicarea actelor normative, iar art. 13 din Legea nr. 544/2001 interzice clasificarea informațiilor care ascund încălcarea legii. Lipsește doar ca cine nu respectă aceste reguli să plătească pentru asta.
Refuzul nelegal pe Legea nr. 544/2001 trebuie să-l coste pe cel care îl semnează, iar pentru asta reclamația și sesizarea disciplinară să nu mai fie judecate de instituția reclamată. Inspecția muncii și autorizarea sanitară a sediilor de poliție trebuie să treacă la autoritățile civile care le fac pentru orice alt angajator. Reprezentativitatea partenerilor de dialog social trebuie obținută corect, și nu prin demersuri frauduloase. Juristul unei instituții publice trebuie să poată spune „nu” fără să se teamă de șeful lui. Polițistul care își alege reprezentantul sindical nu trebuie să confunde gargara superficială cu competența.
Problema nu se oprește la poarta ministerului. În opinia noastră, funcționarii din conducerea lui nu ar putea refuza ani la rând să execute legea fără îngăduința tacită a procurorilor și a judecătorilor. Legea există, dar lipsesc cei care s-o aplice corect celor care o încalcă.
S.P.R. „Diamantul”
