La 10 iulie 2026, SPR „Diamantul” a adresat IGPR două cereri de informații publice. Prima — 16 puncte — privește situația de fapt la Direcția de Investigații Criminale și la Direcția de Investigare a Criminalității Economice. A doua — 18 puncte — privește mecanismul: cum ține instituția evidența zilelor restante și cum soluționează rapoartele de compensare în bani.

Răspunsurile au venit la 6 și 7 august 2026. Între timp intraseră în posesia noastră două documente din interiorul instituției: un raport individual de compensare, depus în ianuarie 2026 și rămas fără soluție, și adresa prin care Direcția Financiară a IGPR comunica unui petent că raportul său de compensare nu a fost aprobat.

Citite separat, documentele descriu o problemă administrativă. Citite împreună, descriu altceva.

La 31 decembrie 2025, la nivelul celor două direcții figurau 149 de polițiști cu zile de concediu neefectuate și un total de 2.127 de zile. Nu vorbim despre unități teritoriale sufocate de volum, ci despre două structuri centrale ale Poliției Române.

Cele 341 de zile aferente anului 2024 (278 la DIC și 63 la DICE) au o semnificație juridică distinctă. Potrivit art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 1578/2002, concediul neefectuat într-un an se acordă, la cerere, până la sfârșitul anului calendaristic următor. Data de referință a răspunsului — 31.12.2025 — este exact ziua în care acest termen expiră. IGPR confirmă, așadar, în scris, că 23 de polițiști au ajuns la capătul perioadei de report cu concediul neefectuat.

Explicația uzuală pentru concediile neefectuate este „volumul de muncă la nivelul lucrătorilor”. Datele o contrazic. Raportând zilele pierdute la numărul de persoane din fiecare categorie, în trei din cele patru situații polițiștii cu funcții de conducere au pierdut, în medie, mai multe zile decât cei cu funcții de execuție.

În doi ani, cele două direcții au raportat 34.602 de ore lucrate peste programul normal — echivalentul a 4.325 de zile-om, adică peste 17 ani de muncă a unui singur polițist.

IGPR precizează că la DIC nu figurează ore suplimentare rămase nerecuperate, liberul fiind acordat la 30 sau 60 de zile. La punctul 12 al cererii am solicitat numărul zilelor libere efectiv acordate. Nu am primit niciun răspuns, astfel încât conversia rămâne singura estimare posibilă.

Răspunsul nr. 407.609 elimină ipoteza necunoașterii. IGPR confirmă că utilizează aplicația informatică PONTAJ, care administrează concediile de odihnă, orele suplimentare, prezența și planificările, și precizează explicit:

În orice moment, conducerea poate afla câte zile restante are fiecare polițist în parte. Nu există imposibilitate tehnică de monitorizare. Există un instrument funcțional care produce exact informația necesară îndeplinirii obligației din art. 4 alin. (1).

Am întrebat, la punctul 9 al cererii nr. 102, dacă polițiștii au fost informați în scris despre zilele rămase și despre termenul până la care mai pot fi efectuate, solicitând documentul-tip de informare. Răspunsul nu conține nicio referire la acest punct.

În ianuarie 2026, un agent-șef principal din cadrul D.I.C. a depus raport pentru compensarea în bani a 6 zile de concediu aferent anului 2024. A anexat planificarea din PONTAJ — 18 intervale de concediu programate pe parcursul a doi ani —, situația celor 641 de ore suplimentare acumulate, dosarele instrumentate la DIICOT și P.Î.C.C.J., misiunile de repatriere a unor persoane deportate din S.U.A., acțiunile din alte județe, activitățile aferente alegerilor parlamentare și prezidențiale.

Raportul a fost înregistrat, avizat de structura financiară și a primit viza de control financiar preventiv propriu. Apoi s-a oprit.

Nota returnată merită privită de aproape, pentru că răstoarnă exact regula pe care instituția o citează în propriul răspuns. Art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 1578/2002 pune obligația în sarcina conducerii unității: ea trebuie să ia măsurile necesare pentru ca polițistul să-și efectueze concediul. Însemnarea îi cere polițistului contrariul — să dovedească de ce nu l-a efectuat.

Este aceeași inversare a sarcinii probei pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a sancționat-o în cauzele C-684/16 Max-Planck și C-619/16 Kreuziger.

Iar suportul ales nu este un detaliu. Un refuz scris, înregistrat și motivat ar fi fost atacabil în contencios administrativ în 30 de zile. O însemnare pe hârtie autoadezivă returnează cererea la nesfârșit, fără să declanșeze vreun termen și fără să lase urmă în evidența instituției. Nu este lipsă de formă — este alegerea formei care nu produce probe.

Aici se închide dosarul. Puse una lângă alta, cele două comunicări oficiale ale aceleiași instituții descriu realități incompatibile.

Formularea CIRP se referă la „perioada 2023–2025”. Sunt posibile două lecturi, și niciuna nu e confortabilă.

Dacă intervalul privește anii concediului, afirmația este direct contrazisă: cele 16 zile respinse erau concediu aferent anului 2024. Dacă privește anii plății, afirmația este formal adevărată, dar ocolește exact perioada despre care am întrebat — punctul 10 al cererii viza expres rapoartele înregistrate în anii 2025 și 2026. Refuzurile sunt din 2026. Răspunsul se oprește fix înainte.

La fel stau lucrurile cu punctul 16: nu s-a înregistrat niciun refuz de viză de control financiar preventiv. Perfect adevărat — și lipsit de relevanță. Viza a fost acordată. Blocajul nu a fost la controlul financiar, ci la aprobarea conducerii.

Rămâne un singur element pe care instituția îl afirmă fără echivoc și care îi elimină apărarea: banii existau. Creditele bugetare fuseseră alocate, iar suplimentarea lor nu a fost necesară. Refuzul nu a fost bugetar.

Singurul temei invocat în răspunsul nr. 407.609 sunt art. III alin. (5) din O.U.G. nr. 156/2024 și art. XVIII alin. (9) din Legea nr. 141/2025. Ambele texte sunt reale și în vigoare, dar domeniul lor de aplicare este mult mai îngust decât pare: privesc exclusiv încetarea raporturilor de serviciu și exclusiv concediul aferent anului curent.

Consecința este directă: pentru cele 341 de zile aferente anului 2024, restricțiile fiscal-bugetare nu constituie temei de refuz în nicio ipoteză. La punctele 17 și 18 am solicitat numărul și data actelor prin care s-ar fi respins rapoarte pe acest temei, precum și eventualul punct de vedere juridic intern. Nu am primit niciunul.

Cele două cereri au cuprins, împreună, 34 de puncte. Am verificat fiecare punct în raport cu ceea ce răspunsurile conțin efectiv.

Distribuția nu este întâmplătoare. Punctele fără răspuns sunt, aproape fără excepție, cele care ar fi produs probe, nu statistici: măsurile dispuse pentru recuperarea restanțelor, analiza cauzelor, informarea scrisă a polițiștilor, numărul rapoartelor de compensare și sumele plătite, defalcarea pe funcții de conducere și de execuție.

Instituția a comunicat ceea ce o descrie. Nu a comunicat ceea ce ar fi obligat-o.

Art. 7 din Directiva 2003/88/CE, în interpretarea CJUE din cauzele C-684/16 Max-Planck, C-619/16 Kreuziger și C-214/16 King, stabilește că dreptul la concediu anual plătit nu se stinge automat la expirarea perioadei de report dacă angajatorul nu dovedește că l-a informat pe lucrător, diligent și în timp util, cu privire la riscul pierderii dreptului și că l-a pus efectiv în situația de a-l efectua. Sarcina probei aparține angajatorului.

Elementele acestui dosar se așază, unul câte unul, pe structura testului: instituția dispune de un sistem informatic care generează situația restanțelor pe fiecare polițist; nu a comunicat nicio dovadă de informare individuală; nu a comunicat programările prevăzute de art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 1578/2002; nu a comunicat nicio măsură dispusă pentru recuperarea restanțelor; iar la nivelul unei direcții nu figurează nici măcar o amânare formală, deși 45 de polițiști au rămas cu 627 de zile neefectuate.

Dreptul la concediu de odihnă al polițistului este prevăzut de art. 28 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, iar la nivel constituțional de art. 41 alin. (2). Nu este o favoare administrativă și nici o recompensă pentru performanță: este o măsură de protecție a sănătății și securității în muncă.