Într-un peisaj politic dominat de un narativ demagogic, în care „pensiile militare” sunt aruncate în arena publică pentru a potoli setea de echitate a mulțimii, asistăm la o tentativă periculoasă de a ignora fundamentul însuși al statului: contractul social al sacrificiului.
Recent, premierul Ilie Bolojan clamează „raționalitatea” și „sustenabilitatea”, folosind exemple punctuale – precum cel al polițistului pensionat la 47 de ani care devine instructor de înot – pentru a justifica o reformă ce urmărește uniformizarea vârstei de pensionare. Însă, sub poleiala acestui aplomb revoluționar care pare să se fi acomodat rapid cu mocirla securistoridă de pe Dâmbovița, se ascunde o viziune care ignoră cu desăvârșire lecțiile a mii de ani de istorie și specificul brutal al unei profesii unice.
Lecția antichității: pământ pentru sânge
De la Alexandru cel Mare până la Imperiul Roman, marii arhitecți ai civilizației au înțeles un lucru simplu: securitatea colectivă are un preț care nu poate fi achitat prin grile de salarizare ordinare. Sistemul roman al Aerarium Militare, instituit de Augustus în anul 6 d.Hr., nu a fost un act de caritate, ci o necesitate structurală. Veteranul primea o praemia (primă) echivalentă cu solda pe 13 ani și loturi de pământ în colonii, tocmai pentru că statul recunoștea că acești oameni și-au consumat tinerețea și sănătatea în slujba vulturului imperial.
În spațiul românesc, tradiția „vitejilor” și a „răzeșilor” urmează același fir logic. Satele de răzeși, amplasate adesea în puncte vulnerabile ale hotarului, primeau scutiri fiscale și pământ din partea domniei în schimbul obligației de a purta arma la prima alarmă. Statutul lor privilegiat era recunoașterea faptului că ei garantau, prin disponibilitatea lor permanentă, însăși existența statului.
„Răspunderea nelimitată” nu este un job ca oricare altul
Argumentul actual al politicienilor pleacă de la o premisă falsă: că serviciul militar sau polițienesc este un „job” guvernat de regulile pieței muncii (modelul ocupațional). În realitate, acesta este un model instituțional bazat pe conceptul de răspundere nelimitată (unlimited liability). Militarul, jandarmul, pompierul sau polițistul este singurul cetățean căruia statul îi poate cere legal, prin jurământ, să renunțe la propria viață.
Această sarcină nu este la îndemâna oricui. Ea necesită o condiție fizică și psihică peste medie, dar și acceptarea unor restrângeri severe ale drepturilor civile (Legea 80/1995). Un militar nu poate face grevă, nu poate face politică, nu poate avea afaceri și trebuie să fie disponibil 24/7. Ceea ce demagogii numesc „privilegiu” este, de fapt, o compensare pentru pierderea libertății individuale și a capacității de a acumula avere privată în timpul carierei.
Mitul „pensionarului de 47 de ani” și realitatea uzurii
Exemplul viral al polițistului care devine instructor de înot la 48 de ani este folosit pentru a inflama spiritele, dar el eludează esența problemei. Faptul că un om la 48 de ani mai poate înota sau preda acest sport nu înseamnă că el mai poate desfășura activitate operativă de poliție. Munca de teren, stresul neuropsihic al confruntării cu infracționalitatea, nopțile de veghe și solicitarea fizică extremă produc o uzură prematură pe care nicio statistică de birou nu o poate cuantifica.
Multiplele referințe istorice demonstrează că imbatrânirea efectivelor nu a fost niciodată o soluție pentru forțele armate. O armată de 55-60 de ani, cu oameni oricât de experimentați, își pierde capacitatea de reacție și agilitatea necesară în teatrele de operații sau în gestionarea ordinii publice violente. Specificul profesiei impune menținerea unei medii de vârstă tinere pentru a asigura eficiența brațului coercitiv al statului.
Consecințele inconștienței: o criză de personal fără precedent
Uniformizarea forțată a drepturilor, făcând abstracție de sacrificii, a dus deja la rezultate dezastruoase. De peste un deceniu, sistemul de apărare și ordine publică se confruntă cu o lipsă de atractivitate cronică. Demisiile din rândul tinerilor ofițeri și subofițeri au explodat, iar școlile de profil nu mai reușesc să ocupe locurile scoase la concurs.
Când elimini predictibilitatea și statutul social al profesiei militare, transformând-o într-un simplu serviciu bugetar prost plătit și nesigur, pierzi „crema” societății. Rămâi cu o forță demotivată, îmbătrânită și incapabilă de sacrificiu.
Reforma pensiilor militare bazată pe emoție și pe „vânarea” unor cazuri particulare este un act de inconștiență politică. Securitatea unei națiuni nu se construiește pe resentiment, ci pe respectul față de veterani și pe garantarea unui viitor demn pentru cei care își asumă riscul suprem.
Dacă statul român alege să rupă acest contract sacru în numele unei egalități prost înțelese, riscă să descopere prea târziu că prețul securității este infinit mai mic decât costul prăbușirii ei. Așa cum spunea Hobbes în Leviathan, fără o forță care să garanteze ordinea, viața omului rămâne „singuratică, săracă, urâtă, brutală și scurtă”. Nimeni nu recurge la acte extreme fără o motivație serioasă în spate, coroane de regi au căzut cu zgomot, imperii și regate s-au prăbușit, victime ale propriei ignoranțe. Soarta lor ar trebui să ne devină lecție însușită. Siguranța națională nu e joc de barbut, domnule Bolojan.
dr. Vitalie Josanu
