Recursul președintelui S.P.R. „Diamantul” a fost respins definitiv pe 4 noiembrie. Pentru cinci texte de lege invocate în dosar, instanțele au dispus însă sesizarea Curții Constituționale, iar documentul de la care a pornit totul, o notă strict secretă a Direcției Generale de Protecție Internă, nu a ajuns niciodată în fața judecătorilor destituirii.
Curtea de Apel Iași a respins pe 4 noiembrie 2026, ca neîntemeiat, recursul lui Vitalie Josanu împotriva Sentinței civile nr. 532/09.06.2026 a Tribunalului Iași (Decizia nr. 678/2026, dosarul nr. 3868/99/2025/a2*). Hotărârea este definitivă, iar motivarea nu a fost încă redactată. Rămâne astfel în picioare destituirea din Poliție a comisarului-șef Vitalie Josanu, dispusă la 19 februarie 2025 pentru două articole publicate pe sprd.ro și pentru participarea la o emisiune televizată, Radar TV din 2 aprilie 2024.
Rezultatul ne-a surprins, pentru că drumul parcurs de aceeași Curte arăta altfel. În aprilie, ea casase în parte o încheiere a tribunalului din acest dosar, reținând că instanța de fond adăugase la lege o condiție pe care legea nu o conține (Decizia nr. 230/01.04.2026). În septembrie, completul de recurs a pus în discuție nota D.G.P.I. de la care pornise verificarea lui Vitalie, a încuviințat proba și le-a cerut Inspectoratului General al Poliției Române și Inspectoratului de Poliție Județean Neamț să o depună în registrul documentelor clasificate al dosarului (încheierea din 09.09.2026). În octombrie a admis cererea lui Vitalie de a sesiza Curtea Constituțională. Pe 4 noiembrie, Curtea a judecat recursul fără nota pe care, cu două luni înainte, o încuviințase ca probă.
Am scris deja despre data acestei note și prescripție și despre secretizarea din dosar. Aici arătăm ce s-a întâmplat cu nota în fața instanțelor.
Un document al cărui emitent nu a fost întrebat
Direcția Generală de Protecție Internă (D.G.P.I.) este structura de informații a Ministerului Afacerilor Interne. Pe 26 iunie 2024, ea i-a trimis I.G.P.R. Nota de informare nr. 001834860, clasificată secret de stat, nivelul „strict secret”. Două săptămâni mai târziu, Direcția Control Intern a I.G.P.R. a întocmit planul de verificare a lui Vitalie, fără să arate de unde avea informațiile: scrie doar că „la nivelul I.G.P.R. se dețin date”. Legătura dintre notă și verificare o face chiar I.G.P.R. În noiembrie 2024, inspectorul general i-a cerut D.G.P.I. date despre Vitalie „altele decât cele care au făcut obiectul notei de informare nr. 001834860/26.06.2024” (adresa nr. 588473/DCI/IAS/13.11.2024).
Vitalie nu a văzut nota niciodată. Consiliul de disciplină i-a răspuns, în februarie 2025, că nota și planul de verificare „nu au fost identificate la dosarul cauzei”, iar 11 zile mai târziu, în încheierea prin care propunea destituirea, le-a apreciat „ca nefiind concludente și utile”. Pe românește, consiliul a cântărit și a declarat inutile două documente pe care, după propriul răspuns, nu le avea.
Despre rolul acestor note, D.G.P.I. le-a explicat procurorilor DIICOT, în februarie 2026, că printre măsurile sale preventive se numără informarea factorilor de decizie despre „disfuncționalitățile și riscurile de natură a vulnerabiliza imaginea, personalul și misiunile structurilor MAI”. În dosarul nr. 902/45/2025, în care Vitalie cere declasificarea notei, D.G.P.I. a susținut că documentul nu produce prin el însuși niciun efect juridic. Tot acolo a scris însă că Vitalie putea cere nota ca probă direct în dosarele destituirilor și că, „inclusiv în situația unui refuz de declasificare, mijlocul de probă este admisibil și poate fi administrat de către instanțele care judecă cele două dosare, pentru pronunțarea unor soluții legale, complete și temeinice” (întâmpinarea D.G.P.I. nr. NS1917490/16.02.2026).
Emitentul notei spunea, așadar, că instanțele o pot avea. Niciuna dintre instanțele care au judecat destituirea nu i-a cerut-o.
Secret de stat peste competență, pentru fapte publice
Nota poartă un nivel de secret pe care D.G.P.I. nu avea dreptul să îl atribuie. Numărul ei începe cu două zerouri, iar după Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate acesta este semnul documentelor „strict secrete” (art. 41 lit. b) din anexa la H.G. nr. 585/2002). D.G.P.I. a confirmat-o în scris: nota este „secret de stat, nivel strict secret”. Legea nr. 182/2002 spune însă limitativ cine poate atribui acest nivel: demnitarii enumerați la art. 19 lit. a), de la membrii Guvernului la directorii serviciilor naționale de informații, și „funcționarii cu rang de secretar de stat”. Un director general poate atribui cel mult nivelul „secret” (art. 19 lit. c)). D.G.P.I. este condusă de un director general, așa că nivelul cel mai înalt pe care îl putea pune era „secret”. Pentru o asemenea situație, Standardele prevăd chiar ele declasificarea: informațiile se declasifică dacă nivelul „a fost atribuit de o persoană neîmputernicită prin lege” (art. 20 alin. (1) lit. c)).
Rămâne și întrebarea de fond. Legea rezervă secretul de stat informațiilor „care privesc securitatea națională”, iar nivelul „strict secret” celor a căror divulgare ar produce „daune grave securității naționale” (art. 15 lit. d) și f) din Legea nr. 182/2002). Verificarea pornită la două săptămâni după notă a privit două articole publicate pe sprd.ro și o emisiune difuzată la televizor. Dacă aceasta era și materia notei, informația fusese deja făcută publică de autorul ei, pe internet și la televizor, iar divulgarea ei nu mai putea produce nicio daună, cu atât mai puțin una gravă securității naționale. Pe românește, ar însemna ștampila de secret de stat pusă pe ceva ce văzuse deja oricine avea televizorul deschis.
Dacă nu conținutul cerea secretul, rămâne de întrebat ce anume proteja el. D.G.P.I. le-a amintit procurorilor că lucrează după principiul „protecției surselor, mijloacelor și metodelor specifice”. Dacă secretul a acoperit, de fapt, identitatea celui care l-a semnalat pe Vitalie, efectul a fost că acesta nu a putut afla cine l-a reclamat, nu i-a putut contesta spusele și nu l-a putut chema în judecată. Legea interzice clasificarea ca secret de stat făcută „în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informațiile de interes public, restrângerii ilegale a exercițiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime” (art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002).
Tribunalul: celeritatea înaintea dosarului complet
Vitalie i-a cerut Tribunalului Iași să administreze nota ca probă pe 6 ianuarie 2026, înainte de primul termen. Sentința nu analizează această cerere. Pe 9 iunie 2026, la singurul termen din rejudecare, a revenit și a cerut instanței să se adreseze ea însăși D.G.P.I., „chiar dacă aceasta nu are calitatea de parte”. Tribunalul a constatat decăderea, cu motivarea că înscrisurile erau „anterioare cererii de chemare în judecată”, și a judecat în aceeași zi atât suspendarea, cât și fondul. Judecătoarea care a dat sentința ceruse ea însăși, în aprilie, să nu mai judece cauza, pentru că își exprimase deja opinia asupra cererilor de suspendare trimise la rejudecare. Cererea ei de abținere a fost respinsă, iar în iunie a fost respinsă și cererea de recuzare formulată de Vitalie.
Despre secretul care îl ținuse pe Vitalie departe de propriul dosar, sentința reține că, dacă s-ar fi urmat procedura de declasificare, „ar fi fost încălcat principiul celerității procedurii cercetării disciplinare”. E ca și cum un angajat concediat pe baza unui raport al serviciului de securitate al firmei ar cere în instanță să vadă raportul, iar judecătorul i-ar răspunde că, dacă firma i l-ar fi arătat, concedierea ar fi durat prea mult.
Curtea de Apel: proba încuviințată, refuzul acceptat
La Curtea de Apel, lucrurile au părut să se schimbe. Pe 9 septembrie 2026, după ce a studiat registrul documentelor clasificate, completul a pus în discuție completarea lui cu nota D.G.P.I., cu planul de verificare și cu nota-raport a Direcției Control Intern și le-a pus în vedere I.G.P.R. și I.P.J. Neamț să le depună. Reprezentantul I.G.P.R. a declarat în ședință că „nu se opune”, deși considera actele neutile.
Pe 19 octombrie, I.G.P.R. a depus planul și nota-raport, dar despre notă a scris doar că „nu gestionează Nota D.G.P.I. secret de stat nr. 001834860/26.06.2024, motiv pentru care nu putem da curs solicitării instanței” (adresa nr. 2034462/C-B1/19.10.2026). I.P.J. Neamț a răspuns că nota nu a intrat niciodată în evidențele sale. Numai că „nu gestionează” nu înseamnă „nu are”. I.G.P.R. nu a spus că nota ar fi fost distrusă, pierdută ori restituită și nici cine o deține, deși propria adresă din noiembrie 2024 arată că o cunoștea.
Curtea avea la îndemână două instrumente prin care să obțină nota. Primul este amenda judiciară. Când autoritatea pârâtă nu trimite în termen actele cerute de instanță, conducătorul ei „va fi obligat, prin încheiere interlocutorie, să plătească statului, cu titlu de amendă judiciară, 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată” (art. 13 alin. (4) din Legea nr. 554/2004). Textul este imperativ. Avocata lui Vitalie a cerut aplicarea lui la termenul din 21 octombrie, iar Vitalie a reluat cererea în concluziile scrise. Nici soluția din 21 octombrie, nici decizia din 4 noiembrie nu cuprind o asemenea amendă.
Al doilea instrument este avertizarea. Codul penal pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă persoana care, „fiind avertizată asupra consecințelor faptei sale”, refuză să pună la dispoziția instanței înscrisurile deținute, „care i-au fost solicitate în mod explicit, în condițiile legii, în vederea soluționării unei cauze” (art. 271 alin. (1) lit. b) din Codul penal, obstrucționarea justiției). Infracțiunea există numai dacă cel care refuză a fost avertizat dinainte, iar răspunderea ar privi persoanele care decid refuzul, nu instituția. Curtea putea să îi pună din nou în vedere I.G.P.R. să depună nota, de data aceasta cu avertismentul că un nou refuz va ajunge la parchet. Pe înțelesul tuturor, e diferența dintre „te rog să aduci actul” și „adu actul, altfel răspunzi penal”. Curtea s-a oprit la prima variantă.
Îi mai rămâneau prezumția din Codul de procedură civilă, care îi permite să socotească dovedite afirmațiile despre conținutul unui înscris pe care partea care îl deține refuză să îl înfățișeze (art. 295), și o simplă adresă către emitentul notei. Pe 21 octombrie, Curtea a închis dezbaterile, iar pe 4 noiembrie a respins recursul. Nota nu a ajuns nici de această dată la dosar, iar D.G.P.I. nu a fost întrebată.
Când procurorii DIICOT i-au cerut nota, în februarie 2026, D.G.P.I. le-a trimis-o în opt zile, într-un exemplar multiplicat (adresa nr. NS1926018/20.02.2026). Judecătorii care au hotărât dacă un polițist își păstrează locul de muncă nu i-au cerut-o niciodată emitentului.
De ce conta nota
Pentru apărarea lui Vitalie, nota D.G.P.I. nu era un detaliu. Susținem că ea este actul de sesizare disciplinară, adică înscrisul prin care conducerea I.G.P.R. a aflat, în scris, de faptele pentru care avea să-l destituie. H.G. nr. 725/2015 o obligă pe persoana care „a luat cunoștință, în scris, de comiterea unei abateri disciplinare” să dispună, prin rezoluție, declanșarea cercetării (art. 6 alin. (3)). Planul de verificare și nota-raport, singurele acte prezentate drept sesizare, nu își indică sursa, iar nota D.G.P.I. le precede pe amândouă.
De data luării la cunoștință depinde prescripția. Până la 28 iunie 2024, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 82/2024, sancțiunea trebuia dispusă în cel mult șase luni de la data la care persoana competentă, inclusiv șeful unității ierarhic superioare, adică inspectorul general, „a luat cunoștință despre comiterea faptei” (art. 60 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, în forma veche). Susținem că nota a fost înregistrată la I.G.P.R. și adusă la cunoștința inspectorului general chiar pe 26 iunie 2024, deci sub legea veche, iar termenul început atunci îi rămâne supus (art. 6 alin. (4) din Codul civil). Calculat de la această dată, chiar cu cele 31 de zile de suspendare reținute de tribunal, termenul s-a împlinit pe 26 ianuarie 2025. Destituirea a fost dispusă pe 19 februarie 2025, cu 24 de zile mai târziu. Data înregistrării și rezoluția inspectorului general se văd însă numai pe exemplarul primit de I.G.P.R., adică tocmai pe documentul pe care nimeni nu l-a adus la dosar.
Legea îi garanta, în plus, lui Vitalie dreptul „să cunoască în întregime actele cercetării” (art. 58³ alin. (3) din Legea nr. 360/2002), iar H.G. nr. 725/2015 cere ca, la prima prezentare, polițistului cercetat să i se arate „materialul de sesizare care stă la baza declanșării cercetării disciplinare” (art. 13 alin. (1)). Teoretic, polițistul cercetat are dreptul să vadă totul, începând cu actul care a pornit cercetarea. În cazul lui Vitalie, tocmai acest act a lipsit de la început până la sfârșit: din cercetarea prealabilă, din fața consiliului de disciplină, de la tribunal și de la Curtea de Apel.
Credem că aici s-a rupt procesul. În fața unui mecanism bine pus la punct, în care D.G.P.I. a clasificat nota peste competența ei, I.G.P.R. a ținut-o departe de dosarul disciplinar, I.P.J. Neamț a declarat că nu a avut-o, iar consiliul de disciplină a numit-o inutilă fără să o fi văzut, instanțele au dat înapoi tocmai când trebuiau să insiste. Au judecat o destituire fără actul de la care a pornit, au calculat prescripția fără documentul de care depindea și l-au lăsat pe Vitalie să se apere de o acuzație al cărei punct de plecare nu l-a putut vedea niciodată. Dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil au rămas, în acest dosar, garanții scrise doar pe hârtie. Pentru noi, rezultatul este un act de justiție ratat.
Ce a plecat la Curtea Constituțională
Pierderea recursului nu închide drumul. Pe parcursul procesului, Vitalie a ridicat cinci excepții de neconstituționalitate, iar pentru toate cinci instanțele au dispus sesizarea Curții Constituționale.
Primele două au fost trimise de Tribunalul Iași prin încheierea din 4 februarie 2026 și sunt deja pe rolul C.C.R., în dosarul nr. 1138D/2026. Prima privește art. 60 alin. (1) teza I din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, în forma dată de O.U.G. nr. 82/2024. Până în iunie 2024, polițistul putea fi sancționat în cel mult șase luni de când șeful afla de faptă. Acum, cele șase luni curg de la data la care șeful semnează actul prin care pornește cercetarea. Altfel spus, șeful poate afla de faptă în ianuarie, poate ține dosarul în sertar până în decembrie și abia atunci să pornească ceasul. Legea îi cere doar să emită actul „cu celeritate”, fără să spună ce se întâmplă dacă nu o face, iar singura limită fermă rămâne cea de doi ani de la faptă. A doua excepție privește art. 62⁴ alin. (1) și (3) din aceeași lege, care lasă alegerea membrilor consiliului de disciplină, caz cu caz, în mâna șefului care a dispus cercetarea. În cazul lui Vitalie, toți cei trei membri ai consiliului aveau funcții de conducere, deși în colectivul din care au fost aleși majoritatea erau polițiști de execuție.
Pentru celelalte trei, sesizarea a fost dispusă de Curtea de Apel Iași prin încheierea din 21 octombrie 2026, iar dosarul nu apare încă pe rolul C.C.R. Art. 15 lit. e) din Legea nr. 182/2002 numește „secrete de serviciu” informațiile „a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane juridice”, iar art. 31 alin. (1) lasă conducătorului fiecărei instituții să stabilească singur ce intră în această categorie. Pe înțelesul tuturor, instituția care te cercetează își stabilește singură ce este secret, inclusiv actele cercetării tale. Art. 62⁸ din Statutul polițistului prevede, la rândul lui, că normele privind răspunderea disciplinară „se stabilesc prin hotărâre a Guvernului”. Regulile după care un polițist își poate pierde locul de muncă nu sunt, așadar, scrise de Parlament, ci de Guvern (H.G. nr. 725/2015), care le poate modifica oricând. Același text este contestat și în alte două dosare aflate deja pe rolul Curții Constituționale.
Dacă oricare dintre aceste texte va fi declarat neconstituțional, Vitalie va putea cere revizuirea hotărârii definitive, în trei luni de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial (art. 509 alin. (1) pct. 11 și art. 511 alin. (3) din Codul de procedură civilă). Chiar Curtea de Apel Iași a amintit această cale în aprilie, când a hotărât că procesul nu trebuie să aștepte Curtea Constituțională. O decizie de admitere ar folosi însă tuturor polițiștilor, pentru că regulile atacate sunt aceleași pentru oricine este cercetat disciplinar.
Ce urmează
Pe 20 noiembrie 2026, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursul din dosarul nr. 902/45/2025, privind declasificarea notei D.G.P.I. A doua destituire a lui Vitalie, dispusă separat de inspectorul general al Poliției Române prin Dispoziția nr. 3379/15.04.2025 și menținută prin Ordinul M.A.I. nr. II/1117/28.05.2025, se judecă la Tribunalul Iași, în dosarul nr. 4103/99/2025, cu termen la 12 februarie 2027. Și acolo au fost ridicate excepțiile privind art. 60, 62⁴ și 62⁸ din Statutul polițistului, iar tribunalul urmează să decidă dacă le trimite la Curtea Constituțională. Vom reveni după ce Curtea de Apel își va redacta motivarea.
Nu ne vom opri aici. Vom urma calea judecătorului Danileț, sancționat disciplinar pentru două mesaje publicate pe Facebook, care a obținut la Curtea Europeană a Drepturilor Omului constatarea încălcării libertății de exprimare (Danileț c. România, cererea nr. 16915/21, hotărârea Marii Camere din 15 decembrie 2025). Vom duce și cauza lui Vitalie la Strasbourg. Pentru noi, ea este un caz extrem de grav de zdrobire a libertății sindicale, cu complicitatea serviciului secret al M.A.I.: președintele unui sindicat a fost scos din Poliție pentru două articole și o emisiune televizată, printr-o procedură pornită, susținem noi, de o notă a D.G.P.I. pe care nicio instanță nu a cântărit-o.
Nota D.G.P.I. există. O confirmă chiar D.G.P.I., o pomenește I.G.P.R. în propriile adrese, iar parchetul a primit-o la cerere. A lipsit numai din dosarul în care s-a judecat destituirea care, susținem noi, a pornit de la ea.
S.P.R. „Diamantul”
Concluziile scrise depuse la Curtea de Apel Iași
Redăm integral concluziile scrise privind Nota D.G.P.I., depuse de Vitalie Josanu la Curtea de Apel Iași prin portalul instanțelor, pe 3 noiembrie 2026, înaintea pronunțării, în forma în care au fost trimise, cu figurile și anexele lor.
Către:
CURTEA DE APEL IAȘI — Secția contencios administrativ și fiscal
Dosar nr. 3868/99/2025/a2*
Pronunțarea: 04.11.2026
CONCLUZII SCRISE
privind Nota D.G.P.I. nr. 001834860/26.06.2024 și refuzul I.G.P.R. de a o depune la dosar
(art. 394 alin. (2) din Codul de procedură civilă)
Subsemnatul JOSANU VITALIE, în calitate de recurent-reclamant, depun următoarele concluzii scrise, în completarea notelor scrise depuse la 20.10.2026, cu privire exclusiv la Nota D.G.P.I. nr. 001834860/26.06.2024, pe care Curtea a dispus-o prin încheierea din 09.09.2026 și pe care I.G.P.R. a refuzat să o depună. Nu depun niciun înscris nou (art. 394 alin. (3) din Codul de procedură civilă); toate actele la care mă refer se află la dosar.
Solicit:
1. constatarea că I.G.P.R. nu s-a conformat încheierii din 09.09.2026 și aplicarea art. 295 din Codul de procedură civilă, în sensul de a socoti dovedite afirmațiile mele privind conținutul exemplarului primit de I.G.P.R. al Notei D.G.P.I. nr. 001834860/26.06.2024: că nota are conținutul unui act de sesizare disciplinară, că a fost înregistrată la I.G.P.R. la 26.06.2024 și că poartă rezoluția inspectorului general al Poliției Române din aceeași dată;
2. în subsidiar, dacă Curtea apreciază că înscrisul îi este necesar, repunerea cauzei pe rol (art. 400 din Codul de procedură civilă) și punerea în vedere I.G.P.R. să depună acest exemplar, sub sancțiunea amenzii judiciare prevăzute de art. 13 alin. (4) din Legea nr. 554/2004;
3. reținerea, la soluționarea recursului, a consecințelor lipsei notei: încălcarea dreptului de a cunoaște în întregime actele cercetării (art. 58³ alin. (3) din Legea nr. 360/2002) și împlinirea termenului de prescripție a răspunderii disciplinare înainte de destituire (motivele de recurs II.3, II.11, II.15, II.16 și II.18).
I. Ce a dispus Curtea și ce a răspuns I.G.P.R.
1. La termenul din 09.09.2026, după studiul registrului documentelor clasificate, Curtea a pus în discuție, din oficiu, completarea acestuia cu Nota D.G.P.I. nr. 001834860/26.06.2024, cu Planul de verificare nr. S/605959/IAS/10.07.2024 și cu Nota-raport nr. S/606032/IAS/21.08.2024, a apreciat proba utilă și a pus în vedere I.G.P.R. și I.P.J. Neamț să suplimenteze registrul cu cele trei înscrisuri. Reprezentantul I.G.P.R. a declarat în ședință că „nu se opune” atașării lor la dosar (încheierea din 09.09.2026, pagina 2).
2. La 19.10.2026, I.G.P.R. a depus Planul și Nota-raport, declasificate la 01.08.2025, împreună cu procedurile cerute, dar, în privința notei, a arătat doar că „nu gestionează Nota D.G.P.I. secret de stat nr. 001834860/26.06.2024, motiv pentru care nu putem da curs solicitării instanței cu privire la înaintarea acestui înscris” (adresa nr. 2034462/C-B1/19.10.2026). I.P.J. Neamț a arătat, prin adresa nr. 25588/09.10.2026, că nota nu a intrat niciodată în evidențele sale. Niciunul dintre intimați nu a depus nota, iar I.G.P.R., care la 09.09.2026 nu se opusese, a refuzat la 19.10.2026 să execute încheierea.
3. Refuzul nu este o imposibilitate. „Nu gestionează” nu înseamnă „nu deține”: I.G.P.R. nu afirmă că nota ar fi fost distrusă, sustrasă, pierdută ori restituită emitentului, nu arată cine o deține și nu invocă niciun temei legal al refuzului. Formula lasă să se înțeleagă că ar exista motive, pe care I.G.P.R. nu le numește, pentru care nota nu este pusă la dispoziția instanței. Or, nicio dispoziție legală nu împiedică o parte să înfățișeze judecătorului un înscris pe care îl deține; dimpotrivă, când instanța a ordonat înfățișarea lui, partea este obligată să o facă (art. 293 din Codul de procedură civilă), iar regimul informațiilor clasificate nu era un obstacol, de vreme ce Curtea a dispus administrarea probei chiar prin suplimentarea registrului documentelor clasificate. Obligația este cu atât mai evidentă când înscrisul este crucial pentru soluționarea cauzei, cum este Nota D.G.P.I., care reprezintă, indiferent de poziția subiectivă a intimaților, actul de sesizare disciplinară (pct. 5). Deținerea notei de către I.G.P.R. este dovedită prin adresa nr. 588473/DCI/IAS din 13.11.2024, semnată chiar de intimatul Benone-Marian Matei, prin care I.G.P.R. a cerut D.G.P.I. date despre mine „altele decât cele care au făcut obiectul notei de informare nr. 001834860/26.06.2024” (anexa 5 la notele scrise privind excepțiile). Cine cere date „altele decât cele din notă” a primit nota și o cunoaște. Exemplarul decisiv este cel primit de I.G.P.R., pentru că numai el poartă numărul și data înregistrării la I.G.P.R. și rezoluția inspectorului general, cu data acesteia (Figura 2).
4. Reiterez, pe scurt, problemele născute din existența acestui înscris. Nota a reprezentat actul de sesizare disciplinară (pct. 5), iar potrivit legii existența și conținutul actului de sesizare trebuiau aduse la cunoștința mea încă din faza cercetării prealabile, efectuată de intimata Dăscălescu Oana-Maria, desemnată prin Dispoziția șefului I.P.J. Neamț nr. 262.365/30.08.2024: art. 58³ alin. (3) din Legea nr. 360/2002, art. 13 alin. (1) din H.G. nr. 725/2015 („materialul de sesizare care stă la baza declanșării cercetării disciplinare”) și pct. 5.2.2 alin. (1) și 5.2.4 alin. (4) din PS-IGPR-DCI-05. Prin procesul-verbal nr. 484.564/12.09.2024, încheiat chiar pe formularul din Anexa nr. 11 la această procedură, intimata mi-a prezentat drept „materialul de sesizare care stă la baza acesteia” doar Nota-raport nr. S/606032, mi-a adus la cunoștință dreptul „să cunoască în întregime actele cercetării” și a consemnat cererea mea de declasificare a Nota-raport nr. S/606032.
Nota D.G.P.I. nu mi-a fost adusă la cunoștință niciodată, nici măcar ca existență, iar cererea mea din 16.09.2024 a fost respinsă de aceeași intimată, prin procesul-verbal nr. 484.747 și adresa nr. 484.748/15.10.2024, cu motivarea că „dețineți autorizație de acces la informații clasificate”, autorizație care nu acoperea secretul de stat (pct. 8). De aici au decurs toate celelalte: dosarul disciplinar incomplet, imposibilitatea de a mă apăra față de actul care a declanșat procedura, Consiliul de disciplină care a apreciat drept neconcludente acte pe care nu le avea și calculul prescripției de la un moment greșit.
II. De ce Nota D.G.P.I. este decisivă
5. Nota este actul de sesizare primar. Planul de verificare din 10.07.2024 și Nota-raport din 21.08.2024, depuse la 19.10.2026, nu își indică sursa: arată doar că „la nivelul I.G.P.R. se dețin date” și că ofițerul „a fost semnalat” (paginile 2 și 4 din depunerea I.G.P.R.). Nota D.G.P.I. este emisă cu două săptămâni înaintea Planului. Fie Direcția Control Intern s-a sesizat din oficiu, dar intimații nu au depus niciun act de sesizare din oficiu, fie a fost sesizată de altcineva, iar actul acelei sesizări este Nota D.G.P.I. În ambele ipoteze, actul care a declanșat verificarea lipsește din dosar. Potrivit art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 725/2015, persoana în drept care „a luat cunoștință, în scris, de comiterea unei abateri disciplinare” este obligată să dispună declanșarea cercetării prealabile: actul de sesizare este înscrisul prin care conducerea I.G.P.R. a luat cunoștință, iar o procedură internă nepublicată, depusă abia în recurs (PS-IGPR-DCI-05, pct. 5.1.1 alin. (2)), nu poate muta acest moment la finalul verificărilor. Efectul unei asemenea mutări este excluderea actelor anterioare notei-raport de la cunoașterea polițistului cercetat și amânarea momentului de la care curge termenul de prescripție.
6. Nota nu putea lipsi din dosarul disciplinar. Art. 58³ alin. (3) din Legea nr. 360/2002 îmi garanta dreptul „să cunoască în întregime actele cercetării”, fără nicio excepție pentru actele clasificate, iar art. 58² lit. b) și d) consacră dreptul la apărare și contradictorialitatea „cu privire la orice act sau fapt care are legătură cu abaterea disciplinară sesizată”.
Chiar H.G. nr. 725/2015, invocată de Consiliul de disciplină, cere ca polițistului cercetat să i se prezinte „materialul de sesizare care stă la baza declanșării cercetării disciplinare” (art. 13 alin. (1)) și include în dosarul de cercetare „materialul de sesizare a faptei” (art. 24 lit. a)); procedura I.G.P.R. îl obligă pe polițistul desemnat să ceară „materialul de sesizare și celelalte documente de la structura care le are în gestiune/deținere” (pct. 5.2.2 alin. (1)), să îl aducă la cunoștința celui cercetat la prima citare (pct. 5.2.4 alin. (4)) și să îl includă în dosar împreună cu „documentele anexate acestuia” (pct. 5.2.11 alin. (1) lit. f)); Codul administrativ, aplicabil și funcționarilor publici cu statut special acolo unde legea specială nu prevede altfel (art. 366), cere ca citația să fie comunicată „împreună cu un exemplar al sesizării” (art. 39 alin. (1) din Anexa nr. 7).
Înscrisurile depuse de intimați dovedesc că nici Nota D.G.P.I., nici Planul nu au fost vreodată în dosarul disciplinar: I.P.J. Neamț o recunoaște prin adresa nr. 25588/09.10.2026; Raportul motivat nr. S/485.477/03.04.2025 reține că documentele „nu au putut fi puse la dispoziția acestuia nici de către ofițerul desemnat cu cercetarea prealabilă, nici de către Consiliul de disciplină” (pagina 12); Consiliul de disciplină mi-a răspuns că ele „nu au fost identificate la dosarul cauzei” (adresa nr. 486.526/06.02.2025, fila 127 a dosarului de fond) și, în aceeași procedură, le-a apreciat „ca nefiind concludente și utile” (Încheierea nr. S/485460/17.02.2025, pagina 6), adică a apreciat două documente pe care nu le avea; Decizia motivată nr. S/10451/17.04.2025 a inspectorului general, care aprobase clasarea Planului la Direcția Control Intern, a înlăturat apărările mele cu motivarea că documentele „nu au fost înregistrate [în] evidențele” I.P.J. Neamț (pagina 7). Nici instanța de fond nu le-a avut, deși art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 obliga intimații să depună, odată cu întâmpinarea, „întreaga documentație care a stat la baza emiterii” actului, iar eu le-am cerut expres prin cererea din 06.01.2026. Principiul dreptului la un proces echitabil (art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 § 1 din Convenție) îl obliga pe judecător să examineze efectiv toate apărările mele, cel puțin pe cele cruciale pentru soluția procesului; dreptul la un proces echitabil nu este efectiv decât dacă susținerile părților sunt cu adevărat examinate, iar instanța trebuie să răspundă argumentelor decisive (Ruiz Torija c. Spaniei, 9 decembrie 1994; Albina c. României, 28 aprilie 2005). Or, existența unui act de sesizare disciplinară sustras de la cunoștința mea, cu efecte atât asupra dreptului la apărare și la un proces echitabil, cât și, direct și nemijlocit, asupra calculului prescripției, era o chestiune esențială, pe care judecătorul de la tribunal nu o putea ignora; sentința nu o examinează. Încălcarea, dovedită acum prin înscrisurile intimaților, susține motivele de recurs II.3, II.11, II.15 și II.16 și constituie, prin ea însăși, un caz bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
7. De data notei depinde prescripția răspunderii disciplinare (motivul II.18). Faptele imputate sunt din 24.03.2024, 02.04.2024 și 14.04.2024. Până la 28.06.2024, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 82/2024, art. 60 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 prevedea că sancțiunea se dispune „în termen de cel mult 6 luni de la data la care persoana prevăzută la art. 59 alin. (2) a luat cunoștință despre comiterea faptei”, iar printre aceste persoane se află „șeful unității ierarhic superioare” (art. 59 alin. (2) lit. a)), adică inspectorul general al Poliției Române. Susțin că nota a fost înregistrată la I.G.P.R. și adusă la cunoștința conducerii I.G.P.R., prin rezoluția inspectorului general, chiar la 26.06.2024; numărul 585.468/09.07.2024 este numărul intern al Direcției Control Intern, adică data repartizării notei către această direcție, ulterioară rezoluției, cum rezultă din adresa D.C.I. nr. 585468/IAS/08.08.2024, care îl prezintă ca număr al lucrării înregistrate „la nivelul direcției noastre”.
Termenul a început să curgă sub legea veche și îi rămâne supus (art. 6 alin. (4) din Codul civil). Calculat de la 26.06.2024, chiar cu cele 31 de zile de suspendare reținute de instanța de fond, el s-a împlinit la 26.01.2025, iar Dispoziția de destituire nr. S/485461 a fost emisă la 19.02.2025, după împlinirea lui.
Aceeași soluție o dă, pentru funcționarii publici, art. 492 alin. (8) din Codul administrativ, care raportează termenul la sesizare. Data înregistrării și data rezoluției rezultă numai din exemplarul primit de I.G.P.R. și din registrele acestuia. Tocmai de aceea I.G.P.R. este singurul în măsură să confirme sau să infirme susținerea mea, și tocmai aceasta este proba pe care refuză să o aducă (Figura 3).
8. Clasificarea notei nu poate fi opusă acestui drept. Nu mai puțin important este că nota nu putea fi clasificată legal „strict secret” de directorul general al D.G.P.I., pentru că acesta nu avea competența de a atribui acest nivel. Nivelul „strict secret”, arătat de prefixul „00” al numărului (art. 41 lit. b) din Standardele aprobate prin H.G. nr. 585/2002) și confirmat de D.G.P.I. în notele scrise nr. NS2025594/27.04.2026 din dosarul nr. 902/45/2025 al Curții de Apel Iași, poate fi atribuit numai de persoanele enumerate limitativ la art. 19 lit. a) și b) din Legea nr. 182/2002: Președintele României, președinții celor două Camere, membrii C.S.A.T., primul-ministru, membrii Guvernului, directorii serviciilor naționale de informații și funcționarii cu rang de secretar de stat. Directorul general al D.G.P.I. nu se află printre ei: este numit de ministrul afacerilor interne și subordonat nemijlocit acestuia, fără rang de secretar de stat (art. 8 din O.U.G. nr. 76/2016), iar D.G.P.I. nu este serviciu național de informații (art. 8 și 9 din Legea nr. 51/1991).
Ca director general al D.G.P.I., el putea atribui cel mult nivelul „secret” (art. 19 lit. c)), care este nivelul cel mai de jos din clasa secretelor de stat (art. 15 lit. f)).
Nota este însă clasificată la nivelul imediat superior, „strict secret”, nivel pentru care nu exista niciun funcționar competent în cadrul D.G.P.I., nici măcar conducătorul ei; cu atât mai puțin îl putea atribui vreun funcționar din subordinea acestuia.
Sancțiunea este prevăzută expres: informațiile al căror nivel „a fost atribuit de o persoană neîmputernicită prin lege” se declasifică (art. 20 alin. (1) lit. c) din Standarde). O clasificare făcută peste competența legală a emitentului nu putea, așadar, să justifice ținerea notei departe de polițistul cercetat și nu poate justifica nici ținerea ei departe de instanța de judecată.
Nota nu putea fi, de altfel, secret de stat nici ca obiect. Legea rezervă această clasă informațiilor „care privesc securitatea națională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranța națională și apărarea țării” (art. 15 lit. d) din Legea nr. 182/2002) și enumeră limitativ categoriile cuprinse în ea (art. 17 lit. a)–n)): sistemul de apărare, cifrul de stat, activitatea de informații a autorităților stabilite prin lege pentru apărarea țării și siguranța națională, rezervele de stat, relațiile externe și celelalte asemenea.
Un act prin care se semnalează opiniile exprimate public de un polițist, lider sindical, în două articole și o emisiune televizată, adică un act de sesizare disciplinară, nu se regăsește în niciuna dintre aceste categorii, iar D.G.P.I. nu este una dintre autoritățile de la lit. f) (art. 8 și 9 din Legea nr. 51/1991).
Mai mult, legea interzice clasificarea ca secret de stat „în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informațiile de interes public, restrângerii ilegale a exercițiului unor drepturi ale vreunei persoane” (art. 24 alin. (5)) și interzice chiar clasificarea ca secret de serviciu a informațiilor „destinate să asigure informarea cetățenilor asupra unor probleme de interes public sau personal, pentru favorizarea ori acoperirea eludării legii sau obstrucționarea justiției” (art. 33); ceea ce nu poate fi nici măcar secret de serviciu nu poate fi, cu atât mai puțin, secret de stat.
Autorizația mea de acces (nr. NT/3033) acoperea doar secretele de serviciu, astfel încât efectul clasificării a fost că nu am putut lua cunoștință de notă în nicio etapă a procedurii disciplinare.
III. Consecințele refuzului
9. Potrivit art. 295 din Codul de procedură civilă, „dacă, după ce s-a dovedit deținerea înscrisului, [partea] nu se conformează ordinului dat de instanță de a-l înfățișa, instanța va putea socoti ca dovedite afirmațiile făcute cu privire la conținutul acelui înscris de partea care a cerut înfățișarea”.
Toate condițiile textului sunt îndeplinite: deținerea este dovedită prin adresa nr. 588473/DCI/IAS/13.11.2024; ordinul instanței este încheierea din 09.09.2026; neconformarea este consemnată în adresa I.G.P.R. din 19.10.2026. Solicit, așadar, să socotiți dovedite afirmațiile mele privind conținutul exemplarului primit de I.G.P.R.: că nota are conținutul unui act de sesizare disciplinară, că a fost înregistrată la I.G.P.R. la 26.06.2024 și că poartă rezoluția inspectorului general din aceeași dată. De aici decurge că termenul de prescripție s-a împlinit la 26.01.2025 și că destituirea din 19.02.2025 a fost dispusă după împlinirea lui, independent de încălcarea dreptului de a cunoaște în întregime actele cercetării, care este dovedită oricum (Figura 1).
10. Soluția se impune cu atât mai mult cu cât litigiul privește o sancțiune disciplinară aplicată într-un raport de serviciu, în care sarcina probei revine angajatorului (art. 272 din Codul muncii, aplicabil potrivit art. 1 alin. (2) din același cod și art. 366 și 367 din Codul administrativ), iar intimații aveau, în plus, obligația de a depune întreaga documentație a actului odată cu întâmpinarea (art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004). Ei nu au făcut-o nici la fond, nici în recurs, nici macar după ce Curtea le-a ordonat expres. Partea care deține proba și refuză să o înfățișeze nu poate trage foloase din propriul refuz.
11. Regimul informațiilor clasificate nu justifica refuzul. Curtea a dispus administrarea probei chiar în acest regim, prin suplimentarea registrului documentelor clasificate, iar I.G.P.R. nici nu a invocat clasificarea ca motiv. Legea interzice, de altfel, clasificarea „în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informațiile de interes public, restrângerii ilegale a exercițiului unor drepturi ale vreunei persoane” (art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002), iar Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „prerogativa administrativă nu poate anihila controlul judecătoresc asupra legalității menținerii măsurii de clasificare”, pentru că altfel clasificarea ar deveni „un instrument discreționar de eludare a controlului judiciar”
(Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5371/12.11.2025). Cu atât mai puțin poate deveni un asemenea instrument simpla afirmație a deținătorului că „nu gestionează” înscrisul pe care instanța i l-a cerut.
12. Odată ce a încuviințat proba și a dispus administrarea ei, Curtea de Apel Iași nu poate renunța la administrarea notei lăsându-se înfrântă de voința intimaților de a disprețui dispozițiile sale. Proba a fost apreciată de Curte ca necesară dreptei soluționări a cauzei și aflării adevărului, iar judecătorul are îndatorirea „să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză” (art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă). Curtea are, așadar, două căi: fie stăruie în administrarea probei, fie renunță la ea trăgând consecința legală a refuzului, adică socotind dovedite afirmațiile mele despre conținutul notei (art. 295). Nu există o a treia cale. Renunțarea pură și simplă la probă, numai pentru că intimații disprețuiesc dispozițiile instanței, ar lăsa refuzul fără nicio consecință, ar transforma voința pârâtului în obstacol procesual și ar pune partea care a cerut proba în inferioritate față de partea care o reține; o asemenea soluție nu este compatibilă nici cu statul de drept (art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție), nici cu procesul echitabil și cu egalitatea armelor (art. 6 § 1 din Convenție). Gravitatea pe care legiuitorul o dă unui asemenea refuz rezultă și din aceea că refuzul de a pune la dispoziția instanței înscrisurile deținute, solicitate în mod explicit în vederea soluționării unei cauze, este o faptă pe care legea penală o sancționează expres (art. 271 alin. (1) lit. b) din Codul penal, obstrucționarea justiției); cu atât mai puțin poate rămâne un asemenea refuz fără consecințe în procesul civil în care a fost săvârșit. Calea corectă este renunțarea la administrarea probei cu aplicarea art. 295: afirmațiile socotite dovedite (act de sesizare înregistrat la I.G.P.R. la 26.06.2024, cu rezoluția inspectorului general din aceeași dată) conduc la împlinirea termenului de prescripție înainte de destituire și, împreună cu încălcarea dovedită a art. 58³ alin. (3) din Legea nr. 360/2002, la admiterea recursului. De aceea, în subsidiar, dacă veți aprecia că înscrisul vă este necesar pentru soluționarea recursului, solicit repunerea cauzei pe rol (art. 400 din Codul de procedură civilă) și punerea în vedere I.G.P.R. să depună exemplarul primit al notei, cu mențiunile de înregistrare și cu rezoluția inspectorului general, sub sancțiunea amenzii judiciare prevăzute de art. 13 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.
Față de cele de mai sus, solicit aplicarea art. 295 din Codul de procedură civilă în privința exemplarului primit de I.G.P.R. al Notei D.G.P.I. nr. 001834860/26.06.2024, în subsidiar repunerea cauzei pe rol și obligarea I.G.P.R. să îl depună sub sancțiunea amenzii judiciare, precum și reținerea, la soluționarea recursului, a consecințelor arătate mai sus.
Anexe (diagrame explicative, câte o pagină, format A4): 1. circuitul Notei D.G.P.I. la I.G.P.R. și ce arată fiecare dată; 2. „nu gestionează” – cele trei ipoteze posibile; 3. dreptul de a cunoaște actul de sesizare – ce cere legea și ce s-a întâmplat; 4. cine poate atribui nivelul „strict secret” și de ce nota nu putea fi secret de stat.
Recurent-reclamant,
JOSANU VITALIE
