de Vitalie Josanu
Într-un moment de neașteptată inspirație civică, Ministerul Afacerilor Interne (MAI) ne-a oferit recent, pe rețelele de socializare, o meditație profundă asupra libertății de exprimare. „Libertatea de exprimare ne aparține tuturor”, ne învață ministerul, „dar ea nu înseamnă că ai dreptul de a răni sau de a încălca legea”. O revelație tardivă și, în contextul actual, o capodoperă a auto-incriminării. Căci această postare nu este un simplu îndemn la bună-cuviință, ci un palid și defensiv răspuns la o realitate mult mai brutală: o decizie judecătorească ce a sancționat dur tocmai tendința conducerii Poliției Române de a confunda legea cu propriile orgolii rănite. Mesajul lor, menit să pară un principiu, devine astfel o scuză transparentă, confirmând vechiul proverb francez: qui s’excuse, s’accuse.
Pentru a înțelege subtextul acestui mesaj, trebuie să privim la faptele care l-au precedat. Atât eu, cât și colegul meu Ion Cănărău, lider al Sindicatului „Europol”, am fost destituiți din Poliția Română. Nu pentru corupție, nu pentru incompetență profesională – calificativele noastre anuale spunând exact contrariul – ci pentru vina de a ne fi exercitat mandatul sindical. Am fost sancționați pentru că am criticat public derapajele din sistem, pentru că am vorbit despre presiunile la care sunt supuși polițiștii și pentru că am îndrăznit să arătăm că „împăratul este gol”.
Aparatul de stat, sub conducerea unor figuri precum șeful IGPR, Benone Matei, și cu executanți docili la nivel local, precum șeful IPJ Neamț, Gabriel Coman, a fost pus în mișcare nu pentru a apăra legea, ci pentru a ne reduce la tăcere. S-a invocat atingerea adusă „prestigiului instituției”, o formulare vagă și elastică, perfectă pentru a pedepsi orice opinie incomodă. În realitate, nu prestigiul Poliției Române a fost apărat, ci liniștea unor șefi deranjați de adevăr.
CURTEA DE APEL GALAȚI: CÂND JUSTIȚIA TRASEAZĂ LINIA ROȘIE
În timp ce eu îmi urmez propriul parcurs în instanță, demersul juridic al colegului meu Ion Cănărău a produs deja un moment de o claritate juridică absolută. Prin decizia sa din 2 septembrie 2025, Curtea de Apel Galați a suspendat destituirea sa, oferind o lecție de drept public conducerii MAI și IGPR. Instanța nu a avut nevoie să judece fondul pentru a constata existența unei „îndoieli serioase în privința legalității actului administrativ”.
Argumentul Curții este tranșant: Legea dialogului social (nr. 367/2022) este legea specială care protejează activitatea sindicală, iar această lege interzice explicit sancționarea unui lider pentru acțiuni ce țin de mandatul său. Judecătorii au arătat, negru pe alb, că afirmațiile publice critice, deși „incomode pentru conducere”, se circumscriu perfect activității sindicale și sunt protejate de lege. Cu alte cuvinte, instanța a confirmat că șefii Poliției Române au încălcat legea pentru a pedepsi un lider sindical care le cerea tocmai… respectarea legii. Iată o ironie care nu necesită comentarii suplimentare.
METAFORA CRETEI: CÂND LEGEA SCRISĂ PE ASFALT DERANJEAZĂ MAI MULT DECÂT ÎNCĂLCAREA EI
Într-un gest de protest, am scris cu cretă, pe asfaltul din fața IPJ Neamț, exact articolele din Legea Dialogului Social pe care conducerea le ignora cu atâta nonșalanță. A fost un ultim apel la legalitate, o încercare de a face vizibil ceea ce șefii refuzau să vadă. Răspunsul lor a fost la fel de simbolic: după câteva zile, au trimis pe cineva să spele asfaltul. Au preferat să șteargă fizic textul legii decât să îl citească și să îl aplice. Acest gest mărunt a trădat o mentalitate profundă: pentru ei, legea este un inconvenient ce poate fi spălat cu un jet de apă, iar puterea discreționară este singura realitate care contează. Curtea de Apel Galați, prin decizia sa, a venit practic să rescrie, cu autoritatea justiției, acele articole pe care ei le-au șters de pe asfalt.
L’INSTITUTION, C’EST MOI: STATUL CONFISCAT DE ORGOLII PERSONALE
Ceea ce s-a întâmplat nu este un simplu abuz administrativ, ci manifestarea unei patologii de sistem: confiscarea instituției de către cei care o conduc vremelnic. Conducerea MAI și IGPR a acționat după logica absolutistă a lui Ludovic al XIV-lea: „L’etat, c’est moi” – statul/Instituția sunt eu. Orice critică la adresa deciziilor lor a fost tradusă automat ca un atac la adresa Poliției Române. Disconfortul lor personal a devenit „prejudiciu de imagine” adus instituției.
Să facem un exercițiu de imaginație, pentru a înțelege gravitatea acestei deturnări de putere. Dacă un șef de poliție și-ar folosi mașina de serviciu, cu combustibilul plătit din bani publici, pentru a pleca în concediu cu familia, opinia publică s-ar inflama pe bună dreptate. Ar fi un act de corupție clar, o hoție din bunul public. Dar ce se întâmplă atunci când bunul furat nu este unul material, precum o mașină, ci unul imaterial, dar infinit mai prețios: autoritatea statului? Ceea ce au făcut acești șefi este perfect similar, dar la o scară mult mai periculoasă. Au luat aparatul disciplinar al Poliției Române și l-au transformat în mașina lor personală de executat vendete. Au alimentat-o cu „combustibilul” procedurilor legale, deturnate de la scopul lor firesc. Și au pornit într-o cursă nebună, nu pentru a servi interesul public, ci pentru a strivi un adversar personal. Fapta este fundamental aceeași: folosirea unei resurse a statului în interes propriu. Însă, dacă furtul de combustibil produce o pagubă materială, furtul de autoritate produce o pagubă morală devastatoare. El erodează încrederea în lege, distruge cariere și transformă o instituție de forță într-o unealtă a bunului plac. Este o hoție care nu lasă găuri în buget, ci în chiar temelia statului de drept.
CONCLUZIE: O LUPTĂ PENTRU DEMOCRAȚIE, NU DOAR PENTRU UN LOC DE MUNCĂ
Miza acestei bătălii depășește cu mult soarta mea sau a lui Ion Cănărău. Miza este însăși natura Poliției Române. Vrem o instituție guvernată de lege și responsabilitate sau una condusă de frică și supunere oarbă? Prin execuția noastră profesională, s-a transmis un mesaj mafiot către toți cei 45.000 de polițiști: „Vedeți ce pățiți dacă vorbiți?”. Se dorește instituirea unei doctrine a tăcerii, în care problemele nu se rezolvă, ci se ascund, iar avertizorii de integritate sunt vânați și anihilați.
Lupta noastră nu este, așadar, doar pentru a ne recupera locurile de muncă. Este o luptă pentru demnitate, pentru stat de drept și pentru dreptul fiecărui polițist de a nu fi redus la tăcere atunci când semnalează un abuz. Pentru că o poliție care nu tolerează adevărul în interiorul său nu poate fi de încredere să apere adevărul în societate. Democrația, așa cum bine spunea cineva, se câștigă greu, dar se pierde cu fiecare gest de indiferență. Iar noi am ales să nu fim indiferenți.
