Un polițist destituit și-a contestat sancțiunea în instanță, împotriva instituțiilor care o dispuseseră și o menținuseră. Tribunalul Dolj nu a cercetat niciunul dintre motivele lui, pentru că omul nu îi chemase în judecată, personal, și pe șefii care semnaseră actele. Pe 4 noiembrie 2026, Curtea de Apel Craiova a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza înapoi la tribunal, ca să fie judecată pe fond.
Dosarul a trecut prin două instanțe fără ca vreuna să cerceteze dacă destituirea a fost legală.
Tribunalul: procesul nu merge fără șefi
Polițistul a dat în judecată unitatea de poliție la care lucra și Inspectoratul General al Poliției Române (IGPR). I-a cerut instanței să suspende și să anuleze trei acte: dispoziția de destituire, decizia IGPR care i-a respins contestația și dispoziția prin care i s-a constatat încetarea raporturilor de serviciu. A mai cerut reintegrarea în funcție și salariile pierdute.
Pe 20 mai 2026, Tribunalul Dolj a respins cererile de suspendare și de anulare „fără a se pronunța asupra fondului”. Motivul a fost că nu fuseseră aduși în proces „emitenții” actelor, adică directorul general al unității și inspectorul general al Poliției Române, ca persoane. Tribunalul s-a sprijinit pe art. 16¹ din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și pe art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Ambele spun că, atunci când raportul juridic o impune, judecătorul pune în discuție aducerea în proces a altei persoane, iar dacă nicio parte nu o cere și judecătorul crede că pricina nu se poate judeca fără ea, respinge cererea fără să o mai judece.
Mutată într-o firmă oarecare, situația arată așa: ai o problemă cu angajatorul și dai firma în judecată. Judecătorul îți spune că nu se uită la dosar până nu îl chemi în proces, personal, și pe directorul care a semnat hârtia. Nu pentru că i-ai cere directorului bani din buzunar, ci doar pentru că semnătura lui e pe act.
Nimeni din sală nu îi voia acolo
Soluția devine cu adevărat stranie când te uiți la ce au spus părțile. La termenul din 19 mai 2026, avocata polițistului a arătat că nu cere introducerea conducătorilor, pentru că instituțiile răspund pentru reprezentanții lor, iar aceștia ar fi trebuit chemați doar dacă li s-ar fi cerut despăgubiri. Consilierul juridic al instituțiilor a spus același lucru, iar încheierea de ședință îl consemnează: nu se impune introducerea emitenților, „întrucât apreciază că în prezentul litigiu calitate procesuală justifică instituțiile, acestea având personalitate juridică”.
Puțin mai târziu, în aceeași ședință, același consilier juridic a cerut ca, „în situația în care instanța a apreciat deja necesitatea punerii în discuție a acestei chestiuni”, să se aplice art. 78 din Codul de procedură civilă și cererea de suspendare să fie respinsă. Instituțiile au spus, așadar, că șefii nu au ce căuta în proces, dar că, dacă judecătorul crede altceva, acțiunea poate cădea tocmai pe acest motiv.
Regulamentul care spune cine semnează
Pentru a ajunge la concluzia că șefii trebuiau să fie în proces, tribunalul a scris că art. 60 alin. (5)–(6) și (8) și art. 61 alin. (2) și (6)–(7) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului „impuneau” introducerea lor în cauză. Aceste texte spun cine dispune sancțiunea, ce trebuie să cuprindă actul și cine soluționează contestația, dar niciunul nu spune pe cine dai în judecată când contești actul. E ca și cum regulamentul firmei, care arată cine semnează concedierea, ar fi citit drept lista celor pe care trebuie să îi chemi la tribunal.
Rezultatul a fost că niciunul dintre motivele de nelegalitate nu a fost cercetat: nici ce susținea el despre emiterea actelor în timpul concediului de odihnă, nici ce susținea despre lipsa audierii sau despre legalitatea probelor. Nici cererea de sesizare a Curții Constituționale nu a fost examinată, pentru că era legată de cererile de anulare. Reintegrarea și salariile au fost respinse ca neîntemeiate, pe motiv că actele de destituire „se află în continuare în circuitul civil”. Cercul s-a închis perfect: actele au rămas în picioare pentru că nu au fost judecate, iar cererile de bani au căzut pentru că actele au rămas în picioare.
Ce am susținut la Curtea de Apel Craiova
Recursul, depus în iunie 2026, a avut o singură teză: emitentul unui act administrativ este instituția, nu omul care o conduce. Am invocat două motive de casare din art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, aplicarea greșită a legii (pct. 8) și încălcarea regulilor de procedură (pct. 5), și le-am sprijinit pe textele de mai jos.
Primul argument vine chiar din definiția legii. Legea contenciosului administrativ numește autoritate publică „orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public” [art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004]. Definiția descrie o instituție. Directorul general și inspectorul general semnează în numele instituțiilor pe care le conduc, iar Codul civil spune că actele făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor primite, „sunt actele persoanei juridice înseși” [art. 218 alin. (1)]. Cine dă în judecată instituția îl are deja în proces și pe cel care a semnat în numele ei.
Al doilea argument: legea spune singură când poate fi chemat în judecată, personal, cel care a semnat. Art. 16 din Legea nr. 554/2004 permite asta doar „dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere”, iar atunci persoana poate fi obligată la plată solidar cu instituția. Polițistul nu le ceruse bani celor doi conducători, așa că nu exista niciun temei să fie aduși în proces. Înalta Curte de Casație și Justiție a spus același lucru în Decizia nr. 2493/2013: funcționarul poate fi chemat alături de autoritate numai pentru despăgubiri și nu are calitate procesuală pasivă pentru cererea de anulare a actului. Mai mult, art. 16¹, pe care s-a sprijinit tribunalul, servește la completarea unui cadru procesual incomplet. Am invocat aici minuta întâlnirii președinților secțiilor de contencios administrativ de la Înalta Curte și de la curțile de apel din 3–4 octombrie 2024, potrivit căreia textul nu a fost făcut pentru a suplini lipsa calității procesuale a pârâtului. În dosarul nostru, cadrul nu era incomplet, pentru că instituțiile emitente erau deja părți.
Al treilea argument vine din Statutul polițistului, pe care tribunalul l-a citit pe dos. Acolo unde legea chiar numește partea dintr-un proces de contencios privind raportul de serviciu, partea este unitatea. De exemplu, cheltuielile de școlarizare se recuperează „prin intermediul instanței de contencios administrativ, de către unitatea din care polițistul și-a încetat raportul de serviciu” [art. 70 alin. (7) din Legea nr. 360/2002], nu de către șeful acesteia.
Al patrulea argument arată unde duce teza tribunalului. Pe fiecare act contestat erau mai multe semnături: patru pe dispoziția de destituire, trei pe decizia IGPR și cinci pe dispoziția de încetare, adăugându-se celei a conducătorului vizele serviciului juridic, ale resurselor umane și ale controlului financiar preventiv. Dacă semnătura te face parte în proces, polițistul ar fi trebuit să îi cheme în judecată pe toți, fiecare cu dreptul la avocatul lui. Dacă pierdea, plătea onorariile tuturor. Un asemenea risc l-ar descuraja pe orice polițist să își mai conteste sancțiunea, ceea ce contrazice accesul liber la justiție (art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).
Chiar conducătorii au spus că nu au ce căuta în proces
În răspunsul la întâmpinare am depus trei înscrisuri din alte dosare, în care acești conducători fuseseră chemați în judecată personal. Inspectorul general al Poliției Române, pârât într-un dosar al Tribunalului Iași, a scris în întâmpinarea lui că actul contestat a fost emis de IGPR, „iar nu în numele personal al conducătorului acesteia”, și a cerut să fie scos din proces. Ministrul afacerilor interne a făcut același lucru într-un dosar al Curții de Apel Alba Iulia, iar Curtea i-a dat dreptate prin sentința din 11 martie 2026: a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a ministrului și a judecat cauza cu instituțiile. Așadar, unul dintre cei doi conducători pe care tribunalul îi voia în proces ceruse el însuși, într-un alt dosar, să fie scos, iar ministrul, aflat deasupra lui în ierarhie, a obținut exact asta în instanță.
În notele scrise am adăugat două decizii ale Curții de Apel Iași din 19 decembrie 2025 (nr. 619 și nr. 621), publicate în buletinul jurisprudenței acelei curți. Ambele spun că „calitatea procesuală pasivă aparține întotdeauna emitentului actului administrativ contestat, respectiv autorității publice emitente”. Atunci când un conducător fusese chemat greșit în proces, Curtea de Apel Iași l-a scos din cauză și a judecat-o cu instituția, fără să respingă întreaga acțiune.
Ce a răspuns unitatea de poliție
În recurs, unitatea de poliție a cerut respingerea, cu argumentul că aprecierea îi aparține instanței și că părțile au refuzat explicit introducerea șefilor. După ce la tribunal spusese că șefii nu au ce căuta în proces, unitatea a apărat în recurs o sentință care îi cerea tocmai acolo. Întâmpinarea ei poartă semnătura directorului general, adică a omului pe care tribunalul îl voia adus în proces. El era deja acolo, în calitate de reprezentant al instituției.
Am cerut casarea sentinței și trimiterea cauzei înapoi la tribunal, pentru că instanța de recurs nu putea judeca ea fondul. Așa prevede art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004: când prima instanță a pronunțat hotărârea „fără a se judeca fondul”, cauza se trimite la ea „o singură dată”.
Curtea a admis recursul, procesul se reia la tribunal
Pe 4 noiembrie 2026, Curtea de Apel Craiova a pronunțat soluția: „Admite recursul. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Definitivă.” Motivarea nu este încă publicată pe portalul instanțelor (verificat pe 5 noiembrie 2026), așa că nu știm încă pe care dintre argumente s-a sprijinit Curtea. O vom afla când decizia va fi redactată și comunicată.
Sentința din 20 mai nu mai există, iar Tribunalul Dolj judecă din nou cauza. De data aceasta trebuie să intre în fond: cererea de suspendare, legalitatea celor trei acte, reintegrarea, salariile și cererea de sesizare a Curții Constituționale, rămasă neexaminată. Numărul dosarului în rejudecare și primul termen nu au apărut încă pe portal.
Ocolul a costat timp. Între sentința tribunalului și decizia Curții au trecut aproape șase luni, iar raporturile de serviciu ale polițistului au încetat încă din 19 decembrie 2025. Până acum, nicio instanță nu a suspendat actele de destituire, așa că omul așteaptă în continuare, fără salariul de polițist, ca un judecător să se uite pentru prima dată la motivele lui.
Pentru orice polițist care își contestă o sancțiune disciplinară, regula de la care am pornit este cea din lege. Acțiunea se îndreaptă împotriva instituției care a emis actul, iar cel care l-a semnat poate fi chemat personal doar dacă i se cer despăgubiri (art. 16 din Legea nr. 554/2004).
S.P.R. „Diamantul”
