Cum a explicat părintele capitalismului, în 1776, de ce statul îți flutură drapelul când îi ceri banii
De fiecare dată când oamenii în uniformă sunt nemulțumiți de drepturile salariale, primesc, mai devreme sau mai târziu, o mustrare morală: „Dumneavoastră ați ales o vocație, nu o meserie. Ați jurat. Serviți țara. Onoarea uniformei nu se măsoară în bani.” Subtextul e limpede: cine cere bani își pătează jurământul; revendicarea salarială e o formă de dezertare morală.
Am auzit varianta asta de discurs de nenumărate ori, în treizeci și ceva de ani. Și multă vreme am crezut că e doar retorică românească de conjunctură — un fel de „te-am făcut, fraiere” rostit când de politicienii ipocriți care au condus țara în ultimii treizeci de ani, când de unii de prin structurile centrale ale MAI, cu aplomb de secretar de partid din vremea PCR.
Însă am dat peste niște paragrafe surprinzătoare, scrise acum 250 de ani de Adam Smith — părintele economiei de piață, sfântul patron al capitalismului.
În „Avuția națiunilor”, publicată în 1776, Smith descrie exact mecanismul pe care îl trăim noi azi — și îl descrie nu ca pe un ideal, ci ca pe o schemă de preț. Merită zăbovit asupra acestor pagini, pentru că nimic nu dezarmează mai eficient discursul „onoarei care ține de foame” decât să arăți că el a fost analizat, catalogat și explicat economic cu un sfert de mileniu în urmă, de însuși parintele economiei moderne.
Regula: munca grea și periculoasă trebuie plătită mai bine
În Cartea I, capitolul X, Smith își pune o întrebare simplă: de ce diferă câștigurile între profesii? Și formulează un principiu rămas până azi în orice manual de economie, sub numele de „diferențiale compensatorii”: pe o piață liberă, avantajele și dezavantajele diferitelor ocupații tind să se egalizeze. Prima împrejurare pe care o enumeră Smith: salariile variază după cum munca e ușoară sau grea, curată sau murdară, onorabilă sau rușinoasă. De aceea calfa de croitor câștigă mai puțin decât țesătorul, țesătorul mai puțin decât fierarul, iar minerul — muncă murdară, periculoasă, sub pământ — câștigă în opt ore cât potcovarul în douăsprezece. Riscul, murdăria, oboseala, răspunderea: toate se decontează în preț.
Iar exemplul extrem al regulii, la Smith, este călăul public: „The most detestable of all employments, that of public executioner, is, in proportion to the quantity of work done, better paid than any common trade whatever.” — „Cea mai detestabilă dintre toate îndeletnicirile, aceea de călău public, este, raportat la cantitatea de muncă prestată, mai bine plătită decât orice meserie obișnuită.” Tocmai pentru că e odioasă. Asta e regula.
Și tot acolo, Smith enunță și reversul ei — fraza care ne interesează pe noi în cel mai înalt grad. În original: „Honour makes a great part of the reward of all honourable professions. In point of pecuniary gain, all things considered, they are generally under-recompensed.” — „Onoarea constituie o mare parte din recompensa tuturor profesiilor onorabile. Din punctul de vedere al câștigului bănesc, cântărind toate aspectele, ele sunt în general insuficient recompensate.”
Așadar, la Smith, onoarea nu se adaugă la plată, ci este chiar o parte din plată — partea pe care angajatorul nu o mai scoate din buzunar. Cu cât profesia e mai onorabilă, cu atât banii sunt mai puțini, pentru că diferența se achită în stimă; e o lege de formare a prețului. Statul a înțeles asta perfect. Moneda simbolică — ceremonie, drapel, medalii, diplome, strangeri de mana, scrisori de felicitare, poza cu ministrul MAI sau MAPN langa drapel — are, pentru buget, o calitate neprețuită: emiterea ei nu costă nimic.
Ciocnirea regulilor: cazul politistului/ soldatului
Orice polițist care citește rândurile de mai sus se recunoaște imediat: muncă în ture și în noapte, expunere la violență, risc de moarte și de invaliditate, răspundere penală personală pentru decizii luate în secunde, uzură fizică timpurie, restrângeri de drepturi pe care niciun alt salariat nu le suportă. După regula diferențialelor compensatorii, toate acestea ar trebui să se regăsească în soldă, cu vârf și îndesat. De ce nu se regăsesc?
Pentru că politistul/militarul nu e, la drept vorbind, o excepție de la sistemul lui Smith — e cazul-limită în care două reguli ale aceluiași sistem se ciocnesc frontal, iar una o strivește pe cealaltă.
Priviți ce se întâlnește în această singură profesie: e cea mai periculoasă ocupație din societate — iar regula riscului ar cere pentru ea prima de risc supremă; și e, în același timp, o profesie prin excelență onorabilă — iar regula onoarei spune că stima e parte din plată și apasă solda în jos.
Două forțe ale aceluiași mecanism, trăgând în sensuri opuse. Rezultatul experimentului, consemnat de Smith: cea mai periculoasă ocupație din societate e plătită sub cea mai banală. Onoarea — ajutată de supraoferta de recruți tineri — nu doar că înlocuiește o parte din plată; se dovedește destul de puternică încât să absoarbă integral până și prima de risc pentru moarte. Politistul sau militarul e plătit, în bună parte, cu onoare în locul banilor.
Ca să nu rămână nicio umbră de confuzie, să despărțim limpede cele două axe pe care lucram, fiindcă ele par una singură și nu sunt. Deci, pe o axă stă natura muncii: ușoară sau grea, curată sau murdară, sigură sau periculoasă. Pe cealaltă axă stă perceptia societății: munca onorabila sau munca detestabila.
Periculos nu e totuna cu detestabil; antonimele adevărate sunt onorabil și detestabil — capetele axei stimei —, pe când “periculos” stă pe axa cealaltă și se poate combina cu oricare dintre ele. O munca poate fi “periculoasa” si “onorabila” sau “periculoasa” si “detestabila”.
Călăul e detestabil: societatea îl disprețuiește, și tocmai de aceea trebuie să-l plătească regește — dezonoarea e o taxă pe care angajatorul o achită lucrătorului, peste prețul muncii.
Soldatul ( politistul) e combinația diagonal opusă: periculos la maximum și onorabil la maximum — iar onoarea, spre deosebire de dezonoare, e o taxă pe care lucrătorul o achită angajatorului: o parte din recompensă pe care o încasează în stimă și o cedează din bani. De unde formula care rezumă întregul capitol al lui Smith într-o singură frază: călăul e plătit pentru disprețul pe care îl suportă; soldatul plătește pentru stima pe care o primește.
Și acum să aplicăm harta pe profesia care ne interesează. Polițistul și militarul stau, ca și soldatul lui Smith, în combinația diagonală: profesia lor are două componente— e onorabilă și periculoasă. Niciodată detestabilă: onorabilitatea ei ține de natura funcției, nu de conjunctură, și nicio criză de imagine a vreunei instituții nu o poate atinge.
Iar odată ce vedem limpede cele două componente, vedem limpede și contabilitatea, ca doar totul se invarte in jurul banilor.
Pentru componenta onorabilă, statul aplică mecanismul lui Smith: reține o parte din salariu și o achită în onoare — o parte din soldă e plătită în stimă, nu în bani. Ok. Dar pentru componenta periculoasă, aceeași regulă a lui Smith cere o primă de risc — cea care umflă câștigul minerului și al călăului. Iar această primă de risc, la polițist si la militar, lipsește cu desăvârșire: pentru nopți, pentru violență, pentru riscul morții și al invalidității, pentru răspunderea deciziei luate în secunde, nu se adaugă nimic.
Iată deci bilanțul exact al omului în uniformă, pe harta lui Smith: la rubrica „onoare” i se scade; la rubrica „pericol” nu i se adaugă. Plătește taxa profesiei onorabile și nu încasează prima profesiei periculoase. Dublu debit, zero credit — și amândouă operațiunile, făcute de același casier, care invocă la fiecare ghișeu regula care îl avantajează și o uită pe cealaltă.
Rămâne totuși o întrebare: cum reușește Statul să găsească, generație după generație, oameni dispuși să accepte târgul? Răspunsul lui Smith e piesa centrală a acestui articol.
„Întreg prețul sângelui lor”
Soldații, scrie Smith, nu sunt nicicând mai dornici să se înroleze ca la începutul unui război nou și, deși șansele lor de avansare sunt aproape nule, își închipuie, în fanteziile tinereții, o mie de ocazii de a dobândi onoruri și distincții care nu se ivesc niciodată. Și apoi fraza care taie: „These romantic hopes make the whole price of their blood. Their pay is less than that of common labourers, and in actual service their fatigues are much greater.” — „Aceste speranțe romantice sunt cele care alcătuiesc întreg prețul sângelui lor.” Plata lor, continuă Smith, e mai mică decât a muncitorilor de rând, iar în serviciul efectiv oboseala lor e mult mai mare.
„Întreg prețul sângelui lor.” Nu solda plătește sângele soldatului — solda e sub cea a muncitorului. Sângele e cumpărat cu speranțe. Iar imediat înainte de acest pasaj, Smith explică și de ce marfa asta se găsește mereu din belșug: disprețul față de risc și încrederea nesăbuită în noroc nu sunt la nicio vârstă atât de active ca la vârsta la care tinerii își aleg meseria. E psihologia loteriei, aplicată recrutării: fiecare tânăr care semnează e convins că el va trage lozul gloriei, nu pe cel al glonțului — își vede în imaginație distincțiile, nu infirmitatea. Ba mai mult, notează Smith: „The dangers and hairbreadth escapes of a life of adventures, instead of disheartening young people, seem frequently to recommend a trade to them.” — „Primejdiile și scăpările la limită ale unei vieți de aventuri, în loc să-i descurajeze pe tineri, par adesea să le recomande o asemenea meserie.”
Statul, spune în esență părintele capitalismului, cumpără sânge tânăr exploatând sistematic două resurse care nu-l costă nimic: optimismul vârstei și prestigiul uniformei. Dorinta de aventura si dorinta de a fi respectat in societate. Și cine dintre noi nu recunoaște mecanismul? Nimeni nu intră în poliție la 20 de ani gândindu-se la hernia de disc de la 45, la nopțile care se adună în analizele medicale, la boli de inima care il vor baga in groapa cu cel putin 10 ani inaintea altora, la procesele pe care va trebui să le poarte cu propriul angajator ca să-și primească drepturile scrise în lege. Sistemul de recrutare trăiește din această miopie a tanarului naiv — și o cultivă.
Si acum , adaptarea romaneasca: compensația de pericol a lui Smith ( teza lui generala este ca profesiile grele sunt platite mai bine) există în legea română — dar e înghețată din 2010
S-ar putea crede că prima de pericol pentru munca grea a politistului sau militarului e o idee frumoasă de import, din vestul civilizat, pe care legiuitorul român barbar n-a apucat să o descopere. Realitatea e mai gravă: legiuitorul român a descoperit-o, a legiferat-o — și apoi a omorat-o (a înghețat-o).
Veti observa mai jos cum Statul român se comportă exact cum a prezis scoțianul: plătește riscul în stimă și în promisiuni, nu în bani. Echilibrul descris de Smith în 1776 și fluturașul de salariu din 2026 dau același rezultat.
Singura contribuție originală românească — și asta merită subliniat, pentru că e ceva ce Smith chiar n-a anticipat — e forma juridică a mecanismului. La Smith, prima de risc pur și simplu nu există în soldă; piața nu o generează și gata. Legiuitorul român a făcut ceva mai rafinat: a legiferat prima de risc (art. 14 Anexa VI din lege 153/2017, și înainte în 284/2010), creând aparența că a plătit-o, apoi a suspendat-o perpetuu prin etape tranzitorii și OUG-uri anuale. E un simulacru legal de plată — dreptul există pe hârtie tocmai ca să nu poată fi cerut în bani.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, „pentru munca cu grad ridicat de risc sau, după caz, în condiții de pericol deosebit”, personalul militar și polițiștii „beneficiază de o compensație de risc/pericol deosebit”.
In corelatie, avem Statutul polițistului — Legea nr. 360/2002 — unde legiuitorul român a scris acolo, fără să știe, un rezumat al capitolului X din Adam Smith.
Art. 1 alin. (2): „Exercitarea profesiei de polițist implică, prin natura sa, îndatoriri și riscuri deosebite.” Rețineți: prin natura sa. Pericolul nu e conjunctural, nu depinde de post, de misiune sau de oraș — e constitutiv profesiei, exact cum spuneam mai sus despre cele două componente ale ei.
Art. 1 alin. (3): „Statutul special este conferit de îndatoririle și riscurile deosebite, de portul de armă și de celelalte diferențieri prevăzute în prezentul statut.” Aici legea spune ceva și mai adânc: riscul nu e doar o caracteristică a profesiei — indatoririle riscante reprezinta izvorul juridic al statutului special. Si aici apare o asimetrie pe care o las cititorului să o cântărească: statul invocă statutul special ori de câte ori îi folosește — ca să ceară, ca să interzică, ca să restrângă. Dar statutul special are o singură cauză declarată: riscul. Nu poți invoca zilnic efectele statutului și să refuzi, tot zilnic, plata cauzei lui. Dacă indatoririle si riscul asociat sunt destul de reale ca să justifice restrângerea drepturilor constituționale ale polițistului, atunci e destul de real ca să justifice și compensația bănească.
Și art. 6, veriga de legătură, pe care o citez integral pentru că e “Adam Smith” transpus în statut: „Polițistul beneficiază de drepturi compensatorii acordate potrivit prezentei legi pentru condițiile speciale și riscurile pe care le implică exercitarea profesiei.” Adica slujba grea, salariu mare.
Lanțul e deci complet, pe trei niveluri: statutul constată riscul și îl face izvorul întregului regim special (art. 1); statutul consacră principiul compensării riscului (art. 6); legea salarizării stabilește instrumentul concret al compensării (art. 14 din Anexa VI).
Si aici ne dam cu stangul in dreptul, tipic romanesc, pentru că această compensație de risc nu s-a plătit niciodată in ultimii 16 ani. Mecanismul e simplu si il cunosc toti din bransa.
Două legi-cadru succesive de salarizare — Legea nr. 284/2010 și apoi Legea nr. 153/2017 — au prevăzut dreptul ( suplimentul de risc), dar au prevăzut și intrarea lui în vigoare în trepte, prin etape tranzitorii de aplicare. Iar peste aceste etape tranzitorii, an de an, guvernele au așezat ordonanțe de urgență de înghețare a drepturilor salariale — în mod deosebit, pentru polițiști și militari — care au blocat exact treptele care ar fi adus dreptul la plată. Legea-cadru promitea etapizat; ordonanța anuală amâna etapa; anul următor, de la capăt. Rezultatul acestei mecanici, repetate cu o regularitate de ceasornic: în șaisprezece ani, compensația de risc/pericol deosebit — contraprestația pentru pericol — nu a fost achitată niciodată. Nici sub imperiul Legii 284/2010, nici sub imperiul Legii 153/2017, nici în prezent. Dreptul a fost ținut în viață pe hârtie și mort în fluturaș, de-a lungul a două legi-cadru și a unei generații de ordonanțe anuale.
Recapitulăm: statutul recunoaște pericolul și îl face izvorul regimului special — statutul consacră principiul drepturilor compensatorii pentru risc — legile-cadru de salarizare, ambele, prevăd instrumentul compensației — iar mecanismul etapelor tranzitorii, dublat de ordonanțele anuale de înghețare, îl suspendă la nesfârșit.
Și tocmai asta face ca teza lui Adam Smith, formulată acum un sfert de mileniu, să fie de o actualitate pe care nici el n-ar fi bănuit-o: în România anului 2026, pentru categoria polițiștilor și militarilor, plata se face in regim mixt: jumate in bani, jumate in onoare.
Cartea a V-a: primele datorii ale suveranului
Înainte de a merge mai departe, o precizare de vocabular fără de care tot ce urmează poate fi înțeles greșit. Cititorul de azi vede „suveranul” și se gândește la o persoană — la monarh sau, în cheie modernă, la președintele care semnează decrete. La Smith, cuvântul înseamnă altceva. El scrie în limbajul veacului său, dar are grijă să precizeze sistematic, prin chiar formularea lui, despre ce vorbește: „suveranul sau statul” — cele două expresii fiind la el interșanjabile, cum se vede până și în titlurile Cărții a V-a: „Despre venitul suveranului sau al statului”, „Despre cheltuielile suveranului sau ale statului”. Deci „Suveranul” lui Smith nu e omul de pe tron, ci titularul abstract al puterii publice — funcția supremă de a guverna, oricare ar fi forma ei: rege, parlament, republică. În limbajul nostru juridic: statul însuși, ca subiect de drept public.
Consecința e capitală pentru tot ce urmează: „îndatoririle suveranului” nu sunt obligațiile personale ale unui șef de stat, care s-ar schimba cu fiecare mandat, ci obligațiile constitutive ale statului ca atare — cele fără de care statul încetează să mai fie stat. Iar într-o republică precum a noastră, unde Constituția proclamă la art. 2 că suveranitatea aparține poporului, lanțul se închide complet: suveranul lui Smith suntem, în ultimă instanță, noi; „venitul suveranului” e banul public al cetățenilor; iar guvernul nu e suveranul — e administratorul suveranului, mandatarul care exercită în numele nostru, și pe banii noștri, îndatoririle pe care Smith le enumeră mai jos.
La finalul Cărții a IV-a, acolo unde demolează toate sistemele de privilegii și restricții și proclamă „sistemul libertății naturale”, Smith reduce statul la esență: suveranului îi rămân doar trei mari îndatoriri. Iată-le pe primele două, în litera lor: „first, the duty of protecting the society from the violence and invasion of other independent societies; secondly, the duty of protecting, as far as possible, every member of the society from the injustice or oppression of every other member of it, or the duty of establishing an exact administration of justice” — „întâi, datoria de a proteja societatea de violența și invazia altor societăți independente; în al doilea rând, datoria de a proteja, pe cât posibil, pe fiecare membru al societății de nedreptatea sau opresiunea oricărui alt membru al ei, adică datoria de a institui o administrare exactă a justiției”. A treia — lucrările și instituțiile publice pe care piața nu le poate ridica singură. Atât.
Acesta e statul minimal, redus de cel mai necruțător critic al risipei guvernamentale la scheletul lui de neînlocuit — iar pe schelet, primele două oase sunt apărarea și ordinea. Funcțiile omului în uniformă nu sunt, în arhitectura smithiană, un serviciu public printre altele, finanțabil dacă mai rămân bani după celelalte. Sunt însăși rațiunea de a exista a statului, primele două articole din fișa postului său. Un stat care își plătește prost apărătorii ordinii nu face economie; își subfinanțează propria rațiune de a exista.
Iar în deschiderea Cărții a V-a, Smith adaugă argumentul care decurge din chiar principiul cu care își începe opera — diviziunea muncii. Și îl deschide cu o frază pe care puțini se așteaptă să o găsească sub pana economistului scoțian: „The art of war, however, as it is certainly the noblest of all arts, so in the progress of improvement it necessarily becomes one of the most complicated among them.” — „Arta războiului, fiind cu certitudine cea mai nobilă dintre toate artele, devine în mod necesar, pe măsura progresului, și una dintre cele mai complicate dintre ele.” Cea mai nobilă dintre arte — nu o spune un general la festivitate, o spune Adam Smith, la rece, ca premisă de analiză economică. În republicile antice, observă el mai departe, meseria armelor nu era o ocupație separată: fiecare cetățean era, la nevoie, soldat. Dar pe măsură ce societatea se civilizează, arta războiului, ca orice artă, cere omului tot timpul și toată priceperea; și doar înțelepciunea statului — scrie Smith — poate transforma ocupația de soldat într-o meserie anume, separată și distinctă de toate celelalte, întreținându-l pe cel care o practică. La care adaugă o remarcă de o actualitate acidă: statele nu au avut întotdeauna această înțelepciune, nici măcar atunci când însăși conservarea existenței lor le-ar fi cerut-o.
Mai există în „Avuția națiunilor” un pasaj care, la prima vedere, pare jignitor pentru breasla noastră, dar care, citit corect, e un argument suplimentar de partea noastră. În Cartea a II-a, Smith îi așază pe suveran, pe miniștrii justiției și ai războiului, pe militari și marinari în categoria muncii „neproductive”: slujba lor, scrie el, oricât de onorabilă, utilă sau chiar necesară, nu produce un bun care să poată fi vândut ulterior pe piață; de aceea ei sunt întreținuți din produsul muncii celorlalți. Exact. Asta e tot argumentul: protecția și ordinea nu se pot vinde la bucată, deci nu pot fi lăsate pieței — pot fi finanțate numai de stat, din impozite. Nu există plan B, nu există furnizor alternativ.
Precizări
In „Avuția națiunilor” nu veți găsi cuvântul „polițist” în sensul de azi, pentru simplul motiv că poliția modernă nu exista — prima, Metropolitan Police din Londra, apare abia în 1829, la aproape patru decenii după moartea lui Smith. Dar analiza lui despre soldat și despre datoria justiției acoperă integral, în logica ei economică, poziția omului în uniformă de astăzi: profesionist al riscului, întreținut de stat pentru exercitarea funcțiilor lui primare.
În al doilea rând: Smith nu era antietatist — același om care a scris biblia pieței libere a scris, în Cartea a IV-a, și cele patru cuvinte pe care le-aș grava pe frontispiciul oricărui minister de finanțe: „defence… is of much more importance than opulence” — „apărarea este cu mult mai importantă decât opulența”. Iar în prelegerile sale de jurisprudență de la Glasgow, ținute înainte de „Avuția națiunilor”, formulează o idee care sună uimitor de modern: cea mai bună „poliție” pentru prevenirea infracțiunilor nu sunt paznicii, ci independența economică a oamenilor — prosperitatea previne crima mai eficient decât supravegherea. Prevenție prin bunăstare, nu prin represiune. Gândită pe la 1763.
Ce facem cu Smith
Să tragem linia, pentru că cele două fire ale lui Smith, puse cap la cap, formează un clește din care discursul oficial nu prea mai are pe unde ieși.
Pe de o parte, finalul Cărții a IV-a ne spune că apărarea și justiția sunt primele datorii ale statului, iar profesioniștii lor trebuie întreținuți de el — nu ca favoare, ci ca obligație constitutivă, prima de pe listă. Pe de altă parte, Cartea I ne arată mecanismul prin care statul se sustrage de la această obligație: plătește o parte din datorie în monedă simbolică, numind „onoare” diferența dintre solda cuvenită și solda plătită, și reîmprospătează periodic stocul de „speranțe romantice” care alcătuiesc, vorba lui Smith, întreg prețul sângelui. Iar când purtătorul uniformei observă diferența și o cere în bani, i se răspunde cu propria monedă simbolică, întoarsă ca armă: „unde vă e vocația?”.
De aceea, data viitoare când auziți — de la o tribună, dintr-un comunicat, dintr-o întâmpinare a vreunui inspectorat — că „meseria de polițist e o vocație, nu o sursă de venit”, nu vă grăbiți să vă simțiți vinovați. Deschideți „Avuția națiunilor”, Cartea I, capitolul X. Fraza aceea nu e un omagiu care vi se aduce. E o factură care vi se refuză — după o metodă de calcul veche de 250 de ani, descrisă cu sânge rece chiar de părintele capitalismului. Onoarea e reală, și nimeni nu le-o poate lua celor care poartă uniforma cinstit. Tocmai de aceea ea nu poate fi confiscată de angajator și trecută la rubrica „drepturi salariale”. Onoarea aparține omului. Solda e datoria statului. Iar cine le amestecă, cine le considera plata pe ambele, nu înalță uniforma — ci arata cat de mult desconsidera pe politisti si militari.
Inca din vremea lui, Smith a inteles si a notat ca statul speculează slăbiciunile umane fundamentale ale tinerilor atrasi de uniforma:
–Vârsta și lipsa de orizont economic: Tinerii sunt atrași de iluzia gloriei, a uniformei și a statutului înainte de a avea maturitatea financiară de a calcula costul de oportunitate pe termen lung (pensie, uzură fizică, riscuri reale).
–Iluzia probabilității (loteria): Oamenii au o tendință naturală de a supraestima șansele de succes sau de avansare și de a subestima riscurile iminente.
Emil Pascut
SPR DIAMANTUL
