BRĂȚĂRILE SPERANȚEI LĂSATE FĂRĂ SUPRAVEGHERE: CUM CONDUCEREA MAI ȘI A POLIȚIEI ROMÂNE SFIDEAZĂ LEGEA ȘI RISCĂ VIEȚI ÎNTR-UN PROIECT VITAL PENTRU SIGURANȚA PUBLICĂ

Un sistem de monitorizare electronică, menit să fie colacul de salvare pentru victimele violenței domestice, a fost extins la nivel național printr-o decizie care încalcă flagrant legea. În timp ce Ministerul Afacerilor Interne (MAI) și Inspectoratul General al Poliției Române (IGPR) emit comunicate triumfaliste, în spatele fațadei se ascunde o realitate sumbră: un proiect de o importanță capitală funcționează „pe avarii”, susținut de polițiști epuizați și pe umerii unor victime a căror siguranță este, în mod ironic, pusă în pericol de chiar sistemul menit să le-o garanteze.

LEGEA, O SIMPLĂ SUGESTIE PENTRU ȘEFII DIN MAI

Când Guvernul a aprobat Hotărârea nr. 1025/2022, a făcut mai mult decât să aloce fonduri pentru niște brățări electronice. A creat un contract social, o promisiune fermă că tehnologia va fi susținută de resursa umană necesară pentru a o face eficientă. Legea este de o claritate dezarmantă: Articolul 7, alineatul (3), stipulează că extinderea Sistemului Informatic de Monitorizare Electronică (SIME) se poate face „numai în condițiile suplimentării” posturilor. Nu este o opțiune, nu este o recomandare, ci o condiție obligatorie, o precondiție legală non-negociabilă.  

Pentru a treia etapă de implementare, demarată la 1 octombrie 2024 în 18 județe, legea impunea angajarea a 2.792 de polițiști – 245 de ofițeri și 2.547 de agenți. Acești oameni nu erau un lux, ci însăși garanția că, atunci când un agresor încalcă un ordin de protecție și sistemul generează o alertă, va exista cineva care să intervină prompt.  

Ce au făcut, în schimb, managerii de la vârful MAI și IGPR? Au ignorat legea. Au dat ordinul de extindere a sistemului, au tăiat panglica virtuală și au lăsat cele 18 inspectorate județene să se descurce cum pot, fără personalul promis și mandatat legal. Au lansat un sistem de siguranță publică pe datorie, o datorie plătită cu siguranța cetățenilor.  

DIALOGUL SURZILOR SAU ARTA DE A RĂSPUNDE FĂRĂ SĂ SPUI NIMIC

În fața acestei crize anunțate, Sindicatul „Diamantul” a acționat ca un sistem de avertizare timpurie. Printr-o petiție oficială, am semnalat încălcarea legii și a avertizat asupra consecințelor: sistemul funcționează în „regim de avarie”, cu polițiști delegați de la alte structuri, epuizați și forțați să neglijeze alte sarcini la fel de importante. A fost un strigăt de ajutor argumentat juridic și ancorat în realitatea de pe teren.  

Răspunsul primit de la Direcția Management Resurse Umane din IGPR este un studiu de caz despre aroganța birocratică. Indiferent cui i se adresa sau la ce interval de timp, replica a fost un șablon copy-paste, un clișeu administrativ menit să închidă gura, nu să rezolve problema: „În prezent, se efectuează demersurile necesare în vedere suplimentării statelor de organizare”. Niciun termen, niciun angajament, nicio asumare. Este limbajul de lemn perfect prin care o instituție recunoaște implicit că are o problemă, dar semnalează clar că nu are nicio intenție să o rezolve cu celeritatea pe care o impune situația. Este dovada unui management deconectat, care tratează avertismentele partenerilor sociali nu ca pe un feedback valoros, ci ca pe un zgomot de fond deranjant.  

PREȚUL INCOMPETENȚEI: TIMPI DE RĂSPUNS MAI MARI, POLIȚIȘTI MAI PUȚINI PE STRADĂ ȘI VICTIME MAI VULNERABILE

Ce înseamnă, concret, acest „regim de avarie”? Înseamnă că, pentru a acoperi găurile din schema de personal a SIME, un polițist de la Rutieră este luat de pe un drum național, un altul de la Ordine Publică este scos din patrulare, iar un investigator de la Judiciar este pus să se uite pe un monitor. Rezultatul? Mai puțini polițiști pe străzi, timpi de reacție mai mari la 112 și dosare care se prăfuiesc pe birouri.  

Această canibalizare a resurselor se petrece pe fondul unei crize sistemice de personal. Poliția Română are deja un deficit de peste 20%, adică îi lipsesc peste 13.000 de angajați pentru a funcționa la capacitate normală. În acest context, decizia de a nu angaja cei aproape 2.800 de oameni pentru SIME nu este doar o ilegalitate, ci un act de sabotaj la adresa întregii instituții.  

Costul final este plătit de cetățean și, mai ales, de victimă. O brățară electronică este inutilă dacă cel mai apropiat echipaj de poliție se află la zeci de kilometri distanță, ocupat cu alte zeci de sarcini. Narațiunea oficială, care prezintă SIME drept „cea mai eficientă măsură de protecție”, devine o glumă proastă atunci când în spatele tehnologiei nu se află oameni suficienți pentru a asigura intervenția. O demonstrează statisticile reci: doar în primele 8 luni ale anului 2024, la nivelul județului Cluj, faptele de violență domestică au crescut cu peste 16%. Nevoia de protecție este reală și în creștere, dar răspunsul statului este o fațadă.  

CONCLUZIE: UN PARIU PERICULOS PE SIGURANȚA ROMÂNILOR

În timp ce realitatea din teren este una a improvizației și a riscului, comunicatele MAI pictează un tablou idilic al succesului și modernizării. Această discrepanță între propaganda oficială și adevărul operațional nu este doar o problemă de comunicare, ci una de responsabilitate. Conducerea MAI și a Poliției Române a ales să prioritizeze imaginea publică în detrimentul siguranței reale.  

Au lansat un proiect vital fără a-i asigura fundația, au ignorat legea și au răspuns cu dispreț avertismentelor venite din interiorul sistemului. Acum, întregul eșafodaj stă pe umerii unor polițiști suprasolicitați și pe speranța fragilă a victimelor. Rămâne o singură întrebare, una care ar trebui să răsune pe holurile ministerului: ce tragedie trebuie să se întâmple pentru ca cineva să fie tras la răspundere pentru acest pariu periculos făcut pe viețile românilor?

Vitalie Josanu