O simplă solicitare de informații, bazată pe o lege a transparenței, a scos la iveală o realitate paralelă. O lume în care regulile jocului, deși obligatorii pentru polițiști, sunt un secret bine păzit față de public. Corespondența dintre Sindicatul “Diamantul” și Inspectoratul General al Poliției Române (IGPR) nu este doar un schimb de adrese birocratice; este o fereastră către o cultură instituțională unde transparența este considerată un risc, iar legea, un obstacol ce poate fi ocolit cu ingeniozitate juridică. Să pătrundem, așadar, în logica uluitoare a unui sistem care admite că are reguli, dar refuză să le arate.
“LEGEA” PENTRU EI, “PROCEDURA” PENTRU NOI? O SCURTĂ POVESTE DESPRE DOUĂ ROMÂNII JURIDICE
Totul a pornit de la câteva întrebări de bun-simț, adresate de un sindicat al polițiștilor: Care sunt procedurile interne neclasificate? Sunt ele obligatorii? De ce nu sunt publicate, fie în Monitorul Oficial, fie pe site-ul instituției? Întrebări simple, care în orice democrație europeană funcțională ar fi primit un răspuns la fel de simplu. Însă răspunsul IGPR, înregistrat sub numărul 297.606/23.09.2025, deschide o cutie a Pandorei.
Cu o sinceritate dezarmantă, instituția confirmă: da, procedurile sunt obligatorii. Un polițist este dator “să cunoască și să aplice dispozițiile legale și procedurile aflate în vigoare”. Aici se naște paradoxul care sfidează logica statului de drept. Un agent al statului poate fi sancționat pentru încălcarea unei reguli pe care cetățeanul, subiectul acțiunii polițienești, nu are dreptul să o cunoască. Se creează astfel o asimetrie perfectă de putere: un polițist acționează în baza unor norme secrete, iar cetățeanul trebuie să spere, prin credință, că acțiunea respectivă este corectă. Orice tentativă de a verifica legalitatea unei legitimări, a unui control sau a unei intervenții se lovește de acest zid al secretomaniei.
LABIRINTUL BIROCRATIC SAU CUM O PROCEDURĂ INTERNĂ BATE O LEGE A PARLAMENTULUI
Cum justifică IGPR această anomalie? Printr-o construcție juridică ce ar stârni invidia oricărui sofist. Piesa de rezistență este o obscură procedură internă, PS-MAI-CCM-44. Potrivit acesteia, documentele pot fi difuzate “altor părți interesate” doar dacă se stabilește “necesitatea nevoii de a cunoaște”. Este o capodoperă a primitivismului juridic. Legea 544/2001, o lege organică a Parlamentului, consacră accesul liber și neîngrădit la informații publice, fără a cere vreo justificare. Conceptul de “nevoie de a cunoaște” este specific informațiilor clasificate, nu regulilor care guvernează interacțiunea dintre stat și cetățean.
Prin această acrobație, IGPR plasează o procedură de sistem a unui minister deasupra unei legi a statului român, răsturnând ierarhia fundamentală a actelor normative. Mai mult, se aduce un argument de o candoare uimitoare: procedura internă nu prevede posibilitatea publicării pe internet. Este ca și cum ai refuza să oprești la semafor pentru că în regulamentul intern al mașinii nu scrie explicit despre culoarea roșie. Omisiunea dintr-un act inferior nu anulează o obligație dintr-o lege superioară. Dimpotrivă, obligă la alinierea actului inferior.
SCUTUL “CONTROLULUI INTERN”: CUM SĂ TE ASCUNZI ÎN VĂZUL TUTUROR
Pentru a consolida fortăreața opacității, IGPR mai scoate un as din mânecă: Ordinul 600/2018 privind Codul controlului intern managerial. Se invocă acest act pentru a justifica elaborarea procedurilor, deturnându-i complet scopul. Acest ordin a fost creat pentru a asigura eficiența și buna administrare în interiorul instituțiilor, nu pentru a le izola de exterior. Unul dintre obiectivele sale cheie este tocmai asigurarea conformității cu legile în vigoare.
Ironia este amară. Un instrument de management, menit să garanteze că instituția respectă legea, este folosit ca pretext pentru a încălca flagrant legea transparenței. Este o demonstrație de legalism formalist, în care litera unor regulamente interne este folosită pentru a strangula spiritul legilor fundamentale ale democrației. Controlul intern devine astfel un scut împotriva controlului extern, public, singurul care contează cu adevărat într-o societate deschisă.
MĂRTURISIREA INVOLUNTARĂ: “AVEM TOTUL, DAR NU VĂ DĂM NIMIC”
Partea cea mai relevantă a răspunsului IGPR este, poate, o admitere involuntară. Instituția recunoaște că toate procedurile sunt gestionate electronic, centralizat, și sunt deja publicate pe o rețea internă, INTRAPOL, fiind accesibile gratuit personalului. Această mărturisire dinamitează orice posibilă scuză de ordin tehnic, logistic sau financiar. Informația există, este digitalizată și organizată. Refuzul de a o face publică nu este o problemă de capacitate, ci o decizie conștientă de politică instituțională.
Se creează astfel un “hău digital” între angajații poliției și public. Pentru polițiști, există un set de reguli clare, la un click distanță. Pentru cetățeni, există un vid informațional. Această separare alimentează neîncrederea și suspiciunea, făcând munca polițistului onest mult mai dificilă și oferind, în același timp, un paravan perfect pentru eventuale abuzuri.
O CĂLĂTORIE ÎN EUROPA SECOLULUI XXI: UNDE TRANSPARENȚA NU ESTE O BOALĂ RUȘINOASĂ
În timp ce în România se construiesc argumente pentru a justifica secretul, în alte state membre ale Uniunii Europene, transparența este un pilon al legitimității polițienești. În landuri din Germania, de pildă, instrucțiunile de acțiune ale poliției sunt publicate proactiv online, la dispoziția oricui. În Franța, rapoartele anuale ale inspecției generale (varianta lor de “control intern”) sunt documente publice, detaliate, iar în Danemarca, încrederea publică masivă în poliție se bazează pe un cadru legal clar și pe organisme de control cu adevărat independente. Ceea ce în România este prezentat ca un risc de neconceput, în Europa este normalitate. Această discrepanță nu este doar tehnică, ci reflectă un decalaj de mentalitate și de cultură democratică.
Tabelul 1: Deconstrucția opozițiilor simbolice
| Concept ce reprezintă Transparența și Accesul | Concept ce reprezintă Opacitatea și Controlul |
| Sindicatul (SPR Diamantul) – Vocea colectivă | Instituția (IGPR) – Autoritatea monolitică |
| Legea Publică (Legea 544/2001) – Cheia universală | Reglementarea Internă (PS-MAI-CCM-44) – Lacătul personalizat |
| Cererea Publică (Cererea nr. 111/2025) – Actul de a întreba | Refuzul Oficial (Răspunsul Nr. 297.606) – Zidul de text |
| Principiul Deschiderii – Piața Publică | Fortăreața “Nevoii de a Cunoaște” – Sanctuarul interior |
| Dreptul cetățeanului de a ști – O cerere externă | Rețeaua Inaccesibilă (INTRAPOL) – Un privilegiu intern |
ÎNTRE CETĂȚEAN ȘI POLIȚIST, UN ZID DE HÂRTII SECRETE
În final, miza acestei dispute depășește un simplu schimb de documente. Este vorba despre natura fundamentală a relației dintre Poliția Română și cetățenii pe care îi servește. Pentru cetățean, a nu cunoaște regulile după care acționează forța publică înseamnă a fi vulnerabil și lipsit de instrumente reale de apărare în fața abuzului. Pentru polițistul de pe stradă, acest zid de secretomanie este la fel de toxic. El lucrează într-un mediu de neîncredere generalizată, fiind perceput nu ca un aplicant al unor reguli clare și predictibile, ci ca un agent al unei puteri arbitrare. Atât polițistul, cât și cetățeanul sunt, în moduri diferite, victimele acestei culturi a opacității. Dărâmarea acestui zid nu este un moft al societății civile, ci o condiție esențială pentru construirea unei poliții moderne, respectate și, mai ales, eficiente.
Vitalie Josanu
Sursa imagine: The Frida Cinema
