Un angajat al Serviciului de Protecție și Pază a cerut în instanță un singur lucru: să i se desecretizeze actele cercetării propriului accident de muncă. Înalta Curte i-a dat dreptate, definitiv, și a spus că instanța poate obliga o instituție să ridice ștampila „secret de serviciu” atunci când omul are un interes legitim, iar instituția nu arată un risc concret.
Un accident de muncă și un dosar încuiat în sertar
Pe 11 iulie 2022, un angajat al Serviciului de Protecție și Pază (SPP) a suferit un accident de muncă. Ca la orice accident, instituția a numit o comisie de cercetare, care a strâns acte, a luat declarații și a încheiat un proces-verbal cu concluziile. Problema a fost că tot dosarul a primit clasa „secret de serviciu”, adică nivelul de clasificare pe care îl stabilește chiar conducătorul instituției pentru informațiile ei interne.
Pe înțelesul oricui, omul avea nevoie să știe ce s-a scris despre propriul lui accident, de exemplu pentru dosarul de pensie, iar instituția i-a răspuns, în esență, că hârtiile sunt secrete și rămân secrete. E ca și cum firma la care lucrezi ar cerceta căzătura ta de pe scări și apoi ți-ar spune că raportul despre piciorul tău rupt e confidențial față de tine.
Pe 20 noiembrie 2023, angajatul a trimis SPP o notificare prin care cerea desecretizarea și comunicarea actelor. Cererea a fost refuzată, iar pe 7 decembrie 2023 omul s-a adresat Curții de Apel București.
Un proces care avea un singur obiect: desecretizarea
Aici stă noutatea speței. Omul nu a cerut desecretizarea în treacăt, într-un alt proces despre bani sau despre pensie. Desecretizarea a fost chiar obiectul acțiunii, primul ei cap de cerere: obligarea SPP să desecretizeze actele comisiei, inclusiv procesul-verbal final. Al doilea cap de cerere a fost obligarea SPP să i le comunice după desecretizare.
Temeiul a fost Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Potrivit art. 2 alin. (2), refuzul nejustificat de a rezolva o cerere este tratat ca un act administrativ, pe care îl poți ataca în instanță la fel ca pe o decizie scrisă. Pe românește, când instituția îți spune „nu” fără un motiv valabil, acel „nu” devine el însuși actul pe care îl duci la judecător.
Curtea de Apel București a admis acțiunea prin Sentința nr. 701 din 19 aprilie 2024 și a obligat SPP să desecretizeze toate actele comisiei și să i le comunice reclamantului.
„Doar noi putem declasifica”
SPP a declarat recurs și a folosit argumentul pe care îl aud des și polițiștii, ori de câte ori cer un act clasificat. Potrivit SPP, legea îi dă doar autorității emitente dreptul să decidă declasificarea, iar instanța nu are competența să o facă. Ar fi putut fi atacat doar ordinul cu lista informațiilor clasificate, nu și refuzul de a declasifica ceva din acea listă.
Instituția a mai spus că niciunul dintre cazurile de declasificare din art. 20 al H.G. nr. 585/2002 nu se aplică și că dorința de a folosi actele într-un alt proces nu e un interes suficient. A adăugat că dreptul la informație din art. 31 al Constituției nu ar acoperi informațiile clasificate.
Tradus din limbajul juridic, argumentul sună cam așa: noi punem ștampila, noi hotărâm dacă o scoatem, iar judecătorul nu are ce căuta în sertarul nostru. Dacă ar fi fost acceptată, această logică ar fi făcut din ștampila „secret” o ușă închisă în fața oricărui control.
Ce a decis ÎCCJ
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acest argument prin Decizia nr. 5371 din 12 noiembrie 2025. Potrivit ÎCCJ, instanțele au competența să dispună desecretizarea actelor, mai ales când actele secrete stau la baza unor acte contestate, pentru că accesul la informațiile esențiale face parte din dreptul la un proces echitabil. Curtea a invocat jurisprudența CEDO (cauza Corneschi contra României) și a CJUE (cauzele Kadi II și ZZ), potrivit căreia caracterul clasificat al unei informații nu poate trece automat înaintea dreptului la apărare.
Pentru polițiști, fraza cea mai importantă a deciziei este aceasta: ÎCCJ consideră „lipsit de relevanță faptul că în cauză litigiul privește exclusiv refuzul autorității de desecretizare a actelor”, atâta timp cât reclamantul are un interes legitim. Prin urmare, desecretizarea poate fi cerută printr-o acțiune separată, fără să fie un incident într-un alt proces.
Curtea a mai spus că dreptul instituției de a declasifica nu îi ia judecătorului dreptul de a controla refuzul. Judecătorul nu decide în locul instituției ce e oportun, dar verifică dacă menținerea secretului este legală, necesară și proporțională. Altfel, scrie ÎCCJ, clasificarea ar deveni „un instrument discreționar de eludare a controlului judiciar”.
Fraza aceasta spune, în limbaj de instanță, ceea ce polițiștii simt de ani buni. Art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002 interzice clasificarea ca secrete de stat a informațiilor „în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informațiile de interes public, restrângerii ilegale a exercițiului unor drepturi ale vreunei persoane”. Cu toate acestea, în practică, ștampila „secret de serviciu” ajunge prea des pe acte care nu apară nimic de interes public. Ea păstrează doar controlul asupra informației și un avantaj al celui care o deține față de omul care are nevoie de ea. În multe cazuri, la mijloc e și teama de răspundere juridică, pentru că secretul poate ascunde o conduită care încalcă legea și drepturile polițistului sau ale militarului. Un act pe care nu-l vezi nu-l poți contesta, iar o încălcare pe care nu o poate contesta nimeni nu ajunge niciodată în fața judecătorului. Secretizarea poate deveni astfel o metodă de a ascunde o conduită ilegală și de a te sustrage de la răspunderea juridică pentru ea. Pe românește, șeful știe ce scrie despre tine, tu nu știi, iar cât timp lucrurile stau așa, discuția nu e între egali. Decizia 5371 taie exact acest avantaj, pentru că pune pe umerii celui care a aplicat ștampila obligația de a dovedi un risc concret.
În Ministerul Afacerilor Interne, tehnica se vede îndeosebi în notele Direcției Generale de Protecție Internă (DGPI). Un polițist poate ajunge cercetat pe baza unei note pe care nu are voie să o citească, scrisă de un autor al cărui nume nu îl află niciodată. Pe înțelesul tuturor, se aruncă cu lături în polițiști, iar cei care le aruncă rămân ascunși în spatele secretului de stat. Aici e și o diferență față de speța SPP: Decizia 5371 privește „secretul de serviciu”, iar informațiile secrete de stat au alte reguli de declasificare. Logica ÎCCJ rămâne însă aceeași, pentru că nici secretul de stat nu poate fi folosit ca să țină departe controlul judecătorului.
Același tipar îl vedem și la salarii. Drepturile salariale ale polițiștilor se calculează după Ordinul ministrului afacerilor interne nr. S/7/2018, un act clasificat pe care polițistul nu are voie să îl citească. E ca și cum ți s-ar da fluturașul de salariu, dar regulile după care s-a făcut calculul ar sta închise într-un seif la care nu ai cheie. Nu poți verifica dacă ți s-a calculat corect salariul și nici dacă ordinul respectă Legea-cadru nr. 153/2017, care e mai presus de el. În opinia S.P.R. „Diamantul”, clasificarea ordinului S/7 urmărește, pe de o parte, să ascundă încălcările legii superioare, iar pe de altă parte să îi țină pe polițiști departe de informația de care au nevoie ca să constate că au fost înșelați la calculul drepturilor salariale.
Secretul nu se oprește nici la moartea polițistului. Chiar și drepturile de care beneficiază moștenitorii decedatului sunt ascunse în acest ordin secret, în scopul vădit ca moștenitorii să nu afle modul în care sunt calculate aceste drepturi.
O confirmă chiar o instituție a MAI. La o petiție a sindicatului privind ajutoarele de deces cuvenite familiei unui polițist decedat, un inspectorat de poliție județean a răspuns, în octombrie 2026, că „modalitatea de calcul” a acestor drepturi este reglementată prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. S/18/2023, care completează OMAI nr. S/7/2018, „act normativ clasificat, nivel Secret de Serviciu”. Același răspuns recunoaște că „cele două acte normative nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României”, iar conținutul lor nu a fost comunicat, pe motiv că este informație clasificată. Pe înțelesul tuturor, familia primește banii, dar regula după care au fost calculați rămâne în sertar.
La fel sunt ascunse în ordinul secret regulile de diminuare/sistare a majorării „Bayraktar” (neprevăzute de lege), precum și regulile subiective de stabilire a procentelor, care au dus în unele cazuri la procente mai mari pentru structurile de suport, în defavoarea unor structuri operative sau chiar la procente diferite între același tip de structuri.
Pe fond, ÎCCJ a reținut că refuzul de a desecretiza un act „secret de serviciu” echivalează cu un refuz nejustificat atunci când solicitantul dovedește un interes legitim, iar instituția nu invocă un interes public care să cântărească mai mult. SPP nu a dovedit „un risc concret, actual și, mai ales, proporțional” și nici nu a motivat, element cu element, de ce trebuie păstrat secretul. Curtea a amintit că instituția putea anonimiza părțile sensibile și comunica restul.
Decizia este definitivă.
Ce înseamnă pentru polițiști
În Ministerul Afacerilor Interne, multe acte care decid salariul, cariera sau sănătatea unui polițist poartă mențiunea „secret de serviciu”: ordine interne, rapoarte de cercetare, procese-verbale ale comisiilor. Decizia 5371/2025 nu face aceste acte publice peste noapte, dar spune clar că refuzul de a le desecretiza poate fi dus în fața judecătorului, iar judecătorul are puterea să oblige instituția.
Drumul urmat de reclamant are doi pași. Mai întâi, o cerere scrisă către instituția care a clasificat actele, întemeiată pe art. 20 din Legea nr. 182/2002. Acest articol dă oricărei persoane dreptul să conteste, la autoritatea care a clasificat informația, clasificarea însăși, durata ei și nivelul de secretizare atribuit, iar contestația se soluționează după legea contenciosului administrativ. În cerere arăți ce acte vrei desecretizate și de ce te privesc direct. Dacă cererea e refuzată fără un motiv concret, urmează acțiunea în contencios administrativ, cu două capete de cerere: obligarea instituției să desecretizeze actele și obligarea ei să ți le comunice.
Din decizie reies și limitele. Interesul trebuie să fie legitim și legat direct de persoana care cere, cum era aici accidentul propriu. Instituția poate păstra secret ce privește cu adevărat activitatea ei specifică, așa cum s-a întâmplat cu punctul XII. Ce nu mai poate face este să răspundă „e secret” și atât, fără să arate, pentru fiecare element, ce risc concret ar produce dezvăluirea.
S.P.R. „Diamantul”
