Acum ceva vreme, marcam la Ateneu Ziua Culturii Naționale și multă lume a ascultat discursul domnului președinte, legat de importanta strategică și identitară a patrimoniului cultural. Imediat au apărut voci entuziasmate de aceste vorbe de duh, scăpate din gură și tribună alese… Au uitat însă că aceeași gură, spunea aceleași vorbe și în 2016, de la Tribuna Parlamentului și punea patrimoniul printre obiectivele de siguranță națională!
Ne lăudăm cu un studiu la temă, bine documentat[1], comandat de administrația prezidențială, devenit unul de referință pentru analiza sistemului de protejare a patrimoniului cultural în România.
Prin 2006, protejarea patrimoniului cultural național era un obiectiv în Strategia națională de securitate a României!
Așadar, teoretic, stăm foarte bine…
Nu pot fi puse în cârca Poliției Române toate neîmplinirile sistemului de protecție al patrimoniului cultural național din România, dar o mare parte dintre acestea i se datorează.
Povestea ”poliției de patrimoniu” – căci despre aceasta este vorba – își are începuturile prin anii 2000, când România se înghesuia să-și facă loc printre statele UE. Pentru aceasta a fost nevoie de un set de reforme instituționale care să ne alinieze aquis-ului comunitar, printre acestea, și înființarea unei structuri specializate în domeniul protejării patrimoniului cultural național, în cadrul instituțiilor de apărare și ordine publică. Toți au asemenea structuri – bine specializate, dotate, finanțate –, trebuia să avem și noi.
Imediat după Revoluție, România nu avea o legislație proprie în domeniu… Iliescu se grăbise încă din 1990 să abroge Legea nr. 63/1974 și nu știu câtă împotrivire a găsit la Ministerul Culturii de atunci, condus de un intelectual de înaltă ținută, cert este că nu s-a pus mai nimic în loc. Acest act nesăbuit și împotriva intereselor naționale, a amorțit regimul de protecție juridică a patrimoniului timp de aproape un deceniu. Un deceniu, ce a corespuns vremii marilor tunuri și acumulărilor ciudate de averi, a distrugerii economiei naționale. Apar multe colecții, ”moșteniri de mătuși”, se dezvoltaseră puternice rețele de trafic ce au spoliat muzee și golit mănăstiri și biserici.
Siliți, împinși de la spate, aleșii români s-au grăbit să ratifice un set de convenții internaționale în domeniu[2], fără să le înțeleagă și să le traducă în practică. Abia odată cu anul 2000, apar primele reglementări în domeniul protecției patrimoniului cultural mobil[3], imobil (construcții)[4] și arheologic[5]. Având în vedere graba cu care s-a lucrat, raportat la acea perioadă, este de admirat nivelul calitativ ale acestor norme, altminteri, variante îmbunătățite ale Legii 63/1974 cu preluări din Convențiile internaționale, proaspăt ratificate. Nimeni nu a fost preocupat de punerea la punct a unor mecanisme structurale funcționale, mai mult decât a bifa și a raporta alinierea noastră la pretențiile ”lumii civilizate” și la acest capitol. ”Case closed!” – vorba unui celebru -, cel puțin, pentru o vreme.
Intregul mecanism era gripat în așteptarea unor Norme de aplicare și proceduri, unele apărute extrem de târziu. Practic, sunt atât de multe exemple, încât – pentru documentare, invit să se consulte http://www.cultura.ro/resurse-legislative. Dintre acestea, Lista monumentelor istorice a fost pentru prima dată publicată în Monitorul Oficial abia în anul 2004 și este documentul de căpătâi – inventarul general al patrimoniului imobil (situri arheologice și monumente). Cu erori de localizare, imobile dispărute, adrese și denumiri greșite, datări aiurea… probleme în vigoare inclusiv în anul de grație 2020!
Normele metodologice de clasare și inventariere a monumentelor istorice au fost publicate abia în anul 2008, Normele privind exportul definitiv al bunurilor culturale, publicate în 2004, Normele privind comerțul cu bunuri culturale, publicate în 2003… Sunt doar câteva dintre reglementările de căpătâi care au amânat, dincolo de data intrării în vigoare, legile mult dorite… de europeni.
Dintre acestea, Legea 182/2000, într-un singur articol de la capitolul Dispoziții tranzitorii și finale, anunță înființarea ”poliției de patrimoniu”:
Art. 83. –
În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, în cadrul Inspectoratului General al Poliției din Ministerul de Interne se organizează structuri specializate în prevenirea, descoperirea și urmărirea faptelor ilegale la regimul bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural național mobil.
90 de zile… doar că în România, timpul are o altă valoare. În 2002, au fost create celule ”experimentale” la Alba, Hunedoara, Iași și București. Au trebuit să se irosească încă patru ani, ca să fie continuat acest proiect. În fapt, structura de patrimoniu cultural a fost înființată complet, în anul de grație 2006, deci la cinci ani, după intrarea în vigoare a Legii 182/2000! Nu s-a grăbit nimeni și – probabil – dispozițiile legii ar mai fi așteptat mult și bine, dar au fost nevoiți să întindă coarda până în preziua admiterii României în UE. Ultimele valuri de recrutare, s-au consumat în 15 decembrie 2006…
De ce a durat atât de mult? Doar Ministerul Culturii și Ministerul Afacerilor Interne pot da un răspuns, măcar în fața istoriei. Aici găsim principala (i)responsabilitate pentru tardivitatea cu care au operat, pentru satisfacerea ”interesului național” de protejare și valorificare a patrimoniului cultural, cu ”caracter identitar” și alte ingrediente, conștientizate – probabil – de conducerea acestora.
Conceptul în sine, raportat la situația actuală, era destul de bine ancorat în realitate. Desigur, la nivelul MAI nu se găsea resursă umană specializată, capabilă să acopere necesarul de funcții și atunci s-a apelat la varianta recrutării din sursă externă. Au fost atrași astfel, tineri – mulți specialiști ”în formare” și de perspectivă -, proveniți din instituțiile de cultură și cercetare ale Ministerului Culturii. La recrutare, nu au putut fi ocupate toate funcțiile cu specialiști din muzee, direcții pentru cultură și instituții de cercetare, astfel încât MAI a fost nevoit să facă un compromis și să accepte, recrutarea personalului cu studii de specialitate, proveniți din învățământ.
Astfel, la nivelul fiecărui inspectorat județean s-au înființat Compartimente de specialitate, formate din doi polițiști: unul provenind din interiorul MAI și altul, din ”sursa externă” – specialistul, aflat inițial sub tutela și coordonarea primului. Aceste Compartimente, trebuiau așezate într-o structură internă, soluția fiind coordonarea Servicilor de Investigații Criminale. Evident, la o cazuistică aproape inexistentă – raportat la anii 2002 -, soluția a pornit de la genul de infracțiuni clasice (de obicei, reclamate): furtul, distrugerea, falsul… toate de natură judiciară și de competența generală a acestei structuri. Deși acum, judecând din perspectiva experienței acumulate, exact menținerea domeniului patrimoniului în cadrul structurilor de judiciar este una dintre cauzele principale ale gripării sistemului de protejare a patrimoniului cultural, aflat în competența MAI.
Gata înființate, Compartimentele de patrimoniu au trebuit să parcurgă o perioadă de formare și acomodare a personalului. Oamenii nou veniți, au fost primiți cu brațele deschise, nu pentru că înțelegea prea multă lume (dintre polițiști ori conducerile inspectoratelor), cui folosește acest domeniu – mulți nu reușesc să înțeleagă prea bine nici acum – ci strict, pentru că au venit forțe noi. Vor fi mai mulți la împărțirea dosarelor. Pe parcurs, s-a dovedit că această resursă specializată era un pui de cuc, în cuibul mamei vitrege.
Așadar, după perioada de formare, acești oameni au trebuit să uite repede că au fost aduși în sistem pentru a acționa conform pregătirii lor și în interesul societății: protejarea patrimoniului cultural național. Efectiv s-au confundat cu orice judiciarist, preluând și executând tot felul de lucrări apărute la nivelul serviciului. Pe undeva, poate că această diversitate a folosit deschiderii unui orizont mai larg în pregătirea profesională, doar că în majoritatea cazurilor, practica respectivă a restâns spre nesemnificativ timpul de muncă rezervat domeniului ”principal” de activitate. În anul 2009, de unul singur aveam în gestiune falsurile, furturile, diversele, distrugerile, o vreme falsul de monedă… și undeva în coada listei: patrimoniul cultural național!
De departe, nu este singurul exemplu.
Așteptările societății – a lumii cu oarecare sensibilitate față de domeniul patrimoniului cultural – au trebuit să fie mulțumite cu cele câteva cazuri de de răsunet, aruncate în piața media. IGPR și IPJ-urile s-au grăbit imediat să deschidă știrile despre tezaurele cu mii de monede recuperate, cazuri de furturi și tâlhării cu tablouri de sute de mii de euro, soluționate pozitiv de ”polițiștii de patrimoniu”, povești cu rețele de trafic destructurate și multe altele… A fost perioada de început, cu câteva sclipiri – care în loc să devină exemple, prin promovare și motivare – au fost înghițite de bezna indiferenței IGPR. Au fost rezultate urmărite cu admirație de omologii noștri din străinătate sau atașați de interne, cu care aveam întâlniri anuale.
De câteva ori mi-a fost dat să găsesc reacțiile unor case de licitații și experți din străinătate la bunurile oferite dinspre România: ”nu vrem să avem probleme cu autoritățile din țara dvs.”! La noi se refereau și la multiplele cazuri de combatere a faptelor de export ilicit cu bunuri culturale.
Nu pot uita, ceea ce mi-a spus domnul procuror Augustin Lazăr – inițiator și unul dintre cei mai activi susținători ai structurii de patrimoniu – ”au observat că aveți potențial și vă merge mintea, astfel încât v-au transformat în moașe comunale”.
Activarea în domeniu nu a fost însă privită mereu cu apreciere de șefi. Mulți ”oaspeți” de la Capitală trebuiau omeniți și plimbați prin județ. Evident că nu pe la posturile de poliție care stau să cadă, ci undeva unde-i frumos și ne poate așeza la masă, gratis și bine! Or, tocmai verificările declanșate prin mănăstiri și lăcașuri de cult, deținătoare de patrimoniu dar și surse principale ale traficului de icoane din anii 2000, nu au avut parte de cea mai bună apreciere și nici susținere: ”părintele cutare a dat mâna cu domnul președinte, cum – tocmai pe el! – l-ai găsit infractor”! ”Tu vii din exterior, nu cred că înțelegi foarte bine fenomenul, efectiv nu are cum să fie distrugere (un zid spart cu buldozerul)”! Încăpățânarea de a continua, aducea multă mâhnire pe fețele celor care aveau puterea de decizie, în ceea ce privește evoluția în carieră, accesul la sporuri ”de excelență”, ”salariu de merit” ori avansări înainte de termen. Aici nu au fost alocate funcții atractive și deci, nu există nici o perspectivă de evoluție în carieră. Ești blocat, la mâna șefului!
Atunci, a început atacul din interior, pe principiul ”nu vrea să se potolească, îngroapă-l în dosare”. În 2009, deja se punea deschis problema desființării structurii de patrimoniu, așa au dispărut compartimentele: din doi lucrători, care – printre altele – făceau și patrimoniu, a rămas în fiecare județ câte un singur polițist. O singură excepție notabilă, la Hunedoara, unde au rămas și acum – deocamdată – doi oameni.
O altă formă de anihilare: resurse cât mai limitate. Nu de puține ori a trebuit să renunț ori chiar să mă întorc din drum, pentru a ceda mașina de serviciu colegului de la alt compartiment, pentru treburi ”mai importante”. Puținele mașini găseau timp să stea în parcare pe la porțile grădinițelor sau școlilor, pentru ”misiuni polițienești”, desigur, dar pentru patrimoniu nu prindeai rând cu lunile. Și nu de puține ori, a trebuit să folosim mijloacele proprii ori să apelăm la alte instituții partenere… acolo unde și acest dialog a fost posibil.
Unii – oameni foarte bine pregătiți – nu au rezistat și au demisionat din sistem, alții au ales să muște diversele oportunități apărute, migrând spre alte domenii de activitate polițienească. Câțiva au ajuns șefi de structuri, un procuror, alții fac orice altceva numai nu patrimoniu. Până și funcția de purtător de cuvânt s-a dovedit mai tentantă decât protejarea patrimoniului cultural!
După o zbatere aprigă, de culise, cu mari eforturi, s-a reușit renunțarea la ideea desființării biroului de patrimoniu la nivel central, topit într-un serviciu ce vizează infracționalitatea transfrontalieră. Pe undeva, nu puteau să se abată cu totul de la cerințele europene… Între timp, însă, toate aceste atacuri au avut efecte. Așa ne-am trezit în anul 2018 cu doar 15 polițiști specializați în domeniul protejării patrimoniului cultural național, la nivelul țării, cu continuitate din 2002 sau 2006: trei dintre aceștia activând în structura centrală și la Hunedoara, ocupat de doi oameni. Așadar, doar 12 unități administrative se bucură de continuitate.
Județe grele precum Iași, Suceava, Arad, Timiș, Cluj au primenit câte 3-4 oameni. Noii veniți nefiind specializați, recrutați din efectivele interne, majoritatea fiind într-o etapă tranzitorie spre alte funcții din sistem. Practic, ușor-ușor, autoritățile statului român au erodat din interior o structură, până când au adus-o la nivelul situației anterioare anului 2002. Singura diferență fiind dată, încă, de anumite instrumente legale dar și oarecare evoluție a percepției societății față de importanța acestui domeniu.
În anul 2016, am fost delegat de MAI la Minsterul Culturii, fiind numit în comisia pentru elaborarea Codului Patrimoniului, atât în formula de 22 experți, cât și în formula restrânsă la 7 experți. În acest context, am formulat o soluție de reorganizare a structurii ”poliției de patrimoniu”: Compartimente cu câte 3 polițiști sub comanda directă a conducerii inspectoratului și coordonarea unor Birouri regionale. Propunerea a ajuns pe masa neoperativilor care decid soarta MAI și care au respins varianta asumată de Ministerul Culturii. Motive? Perspectivă?
Ceva vreme în urmă, circula o formulă de reorganizare a structurilor judiciare, în cadrul acestor, mult trâmbițate, inițiative reformatoare. Propunerile frizează realitatea: de la 19 oameni pare să se ajungă la 50 de polițiști la structurile de judiciar. Toate, împărțite pe necesarul de oameni. Linii de muncă dublate, triplate… rămâne însă domeniul protejării patrimoniului cultural, cu un singur om. De ce? Pentru că întreaga conducere a Inspectoratului General al Poliției Române nu a atins nivelul de cultură necesar să înțeleagă importanța acestui domeniu pentru România și nici vorbele Președintelui – pomenite la început – nu au trecut de la formele declarative la cele imperative.
Pentru un singur polițist, gestionarea acestei linii de muncă presupune monitorizarea a peste 1000 de obiective protejate (monumente, ansambluri, situri arheologice), ceea ce presupune o prezență susținută în teren. Presupune un ansamblu de fapte, pentru identificarea cărora este nevoie de o minimă specializare, ceea ce înseamnă că unitățile subordonate nu pot asigura un suport informativ și reactiv mulțumitor. Acestora li se adaugă numărul, în creștere exponențială, a deținătorilor de detectoare de metale, ceea ce presupune nu doar autorizare ci și o presiune sporită asupra patrimoniului arheologic. Activitățile de documentare și monitorizare a unor fapte de braconaj arheologic ori trafic de bunuri sunt asemănătoare și folosesc toate tehnicile de investigație la care apelează structurile de investigare a grupărilor infracționale. Sunt cazuri complexe, de cercetare, documentare, cu acoperire națională și prejudicii care ajung la valori extraordinar de mari și care trebuie identificate, în timp, cu toată atenția cuvenită.
Oamenii cu care intri în contact au un nivel de pregătire peste medie, astfel încât faptele și modul de acțiune, atitudinea sunt ceva mai sofisticate și solicitante.
Prevenția în acest domeniu reprezintă o trăsătură prioritară, deși nu întotdeauna cuantificabilă ori vizibilă la capitolul ”merite”, mai ales că efectele se produc în timp. Care dintre șefii structurilor de investigații criminale – învațați să cântărească după cadavre – va pune preț pe faptul că o susținută muncă de teren, desfășurată într-un singur an 2012, pentru a impune obligația legală de a monta sisteme de alarmă, a eradicat fenomenul furturilor din biserici pe raza întregului județ? Două cazuri cunoscute până acum au fost doar tentative, urmate de identificarea făptuitorilor.
Nu e cadavru, nu strigă presa, nu sună IGPR-ul… deci, nu conteaza!
Câți au aflat că un cutare monument sau altul, se restaurează și s-au întrebat dacă – nu cumva – o oarecare determinare se datorează și implicării acelui umil ”polițist de patrimoniu”?
”Poliția de patrimoniu” – admirată și urâtă de mulți – a fost lovită și suferă din anul 2009. Până la desființare nu mai este mult, IGPR-ul nu-i înțelege utilitatea, Ministerul Culturii nu i-a dorit niciodată ființa. Actuala comisie de elaborare a Codului Patrimoniului a făcut publică intenția de a restrânge competențele poliției în domeniul patrimoniului cultural. Fundamentarea, este cel puțin, surprinzătoare: au întrebat Poliția dacă a aplicat vreo amendă la Legea 182/2000, rezultatul fiind zero, deci, nu are rost să menținem competențe de sancționare contravențională!
Doar că, ”poliția de patrimoniu” NU are competențe de sancționare contravențională la Legea 182/2000, în schimb are în domeniul monumentelor istorice sau a patrimoniului arheologic. Evident, de aceste aspecte nu s-a interesat pe nimeni.
Înfăptuirea obiectivului de reducere, strict la penal, a atribuțiilor Poliției Române, copt în laboratoarele Ministerului Culturii, va fi cântecul de prohod a ceea ce s-a crezut a fi o structură elitistă, specializată, în apărarea patrimoniului cultural. Ne întrebăm cui îi pasă, Ziua Culturii Naționale a trecut, discursurile s-au împăturit spre păstrare pentru alte ocazii… vine 8 martie și Poliția Română va ieși în stradă ca să împartă garoafe…
Vitalie Josanu
[1] Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru patrimoniul construit, siturile istorice şi naturale, 2010, 402 p.
[2]Convenția de la Granada (1985), ratificată în 1997; Convenția UNIDROIT (1995), ratificată în 1997; Convenția de La Valetta (1992), ratificată în 1997.
[3] Legea 182 din 25 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil
[4] Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice
[5]Ordonanța 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național.
