Săptămâna trecută am aflat două lucruri.
Primul: că generalul care conduce de douăzeci și unu de ani Serviciul de Protecție și Pază a comandat, potrivit unei investigații Recorder, un pluton integrat în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 în dispozitivul forțelor de represiune din zona Universitate–Intercontinental. Nu e vorba de un singur episod — ancheta privește și represiunea din iunie 1990. Și nici de prima semnalare: verificarea la CNSAS durează de optsprezece ani și n-a produs până azi nicio decizie. Optsprezece ani, pentru o hârtie.
Al doilea: că un agent de la circulație, din Mediaș, a fost dat afară din Poliția Română pentru că a pescuit în chiloți. Cercetarea a durat două luni.
Primul e în continuare în funcție. Peste douăzeci de organizații civice au cerut demiterea lui, partidele au tăcut ca la ordin, iar președintele, întrebat dacă a făcut evaluarea promisă a serviciului, a răspuns că l-a evaluat „cu propriile simțuri” — instrument de control pe care legea nu-l prevede, dar care are marele avantaj că nu lasă urme la dosar. Al doilea nu mai are meserie șapte ani.
Dacă vi se pare că am alăturat două lucruri fără legătură între ele, aveți dreptate. N-au. Exact asta e problema.
Pentru că din alăturarea lor se citește o regulă, iar regula funcționează invers față de cum ne-am aștepta. Acolo unde acuzația e dintre cele mai grave pe care le poate purta un om în uniformă, statul devine dintr-odată prudent: cere documente, invocă arhive secretizate, așteaptă verificări începute acum optsprezece ani, descoperă cu o gingășie neașteptată prezumția de nevinovăție și lasă funcția neatinsă. Acolo unde miza e zero, același stat nu mai are nevoie de nimic — nici de audierea omului, nici de dosarul pus la dispoziție, nici măcar de o jumătate de oră. Severitatea instituției nu se măsoară după faptă, ci după poziția celui vizat. Se aplică, fără excepție, în jos.
Cât de jos coboară, se vede din două exemple ale aceleiași săptămâni. La Iași, un agent a fost chemat să dea cu subsemnatul pentru îndrăzneala de a-și fi sunat șeful în ziua lui liberă. Semn că are balta pește și că mama proștilor e mereu gravidă…
Iar la Sibiu s-a ajuns la destituire. Vă amintiți de IPJ Sibiu: acolo unde relativ recent polițiștilor li se cerea să vină (”voluntar”, desigur) pentru a căra frigiderele instituției și unde habotnicii lui Ionică Iulian nu au gasit motive de declanșare a cercetării disciplinare! Cazul îl reproduc din actele instituției. Nu inventez nimic; n-ar avea rost, e destul ce scrie acolo.
Un tânăr agent se afla la pescuit, în timpul liber, pe malul Târnavei Mari. Momise un loc pentru a doua zi și curăța apa de crengi, ca să nu facă agățătură cu cârligul. În timpul acestei operațiuni și-a rupt pantalonii scurți. Era cald, era în apă, a continuat în lenjerie. Cine merge la pescuit știe că locurile bune sunt râvnite și de alții — acolo se prinsese, cu ani în urmă, un somn de 38 kilograme, cel mai mare din zonă, iar de atunci pescarii dau târcoale. Așa se face că au apărut și alții. Printre ei, niște cunoscuți din comunitate, care s-au pus pe glume și l-au filmat, deși le-a cerut expres să nu o facă și să șteargă filmarea.
Materialul a ajuns pe TikTok, exact acolo unde își petrec programul de muncă dragii noștri ”camarazi” de la Controlul Intern. Ofițerul desemnat cu cercetarea l-a vizionat și a consemnat, cu acribia unui arhivar, durata: zero minute și patruzeci și șase de secunde. Și numărul de vizualizări: 913. Ce nu a consemnat este ce anume, din toate acestea, încalcă vreo îndatorire de serviciu.
A doua nelegiuire s-a petrecut într-un local din Mediaș, tot în timpul liber. În acte figurează drept „lăutari”. În realitate, un individ care hăulea la microfon, potrivind pe ritmuri de manele ce-i șopteau alții la ureche. Agentul a dansat, i-a dat bani, a primit la rândul lui o dedicație — „omul fără scrupule”. Mie, personal, dacă vrei să-mi strici dispoziția, pune-mi manele. Altminteri, obiectiv vorbind, fiecare se distrează cum vrea, iar atâta vreme cât nu deranjează, gustul nu se cercetează disciplinar.
Ofițerul de la Control Intern a fost, și aici, meticulos. A notat minutul fiecărei dedicații. La 2:17. La 3:50. La 4:00. La 6:32. La 9:07. A reținut și textele hăulite. Această operă de secretariat muzical figurează în dosar la capitolul „mijloace de probă”. Filmarea fusese postată, ca și cealaltă, fără acordul lui.
Din aceste două întâmplări s-a extras o singură propoziție: că agentul „apare pe platformele de socializare în prezența unor persoane din mediul infracțional”, fără a indica exact la cine se referă (din ce aflam de la victimă, cele patru cadâne și alți câțiva n-au avut nici o problemă cu legea) și cu ce ”păcate” sunt asociate numele celor vizați.
Aici începe partea care ar trebui să îngrijoreze pe oricine poartă uniformă.
În raportul de cercetare prealabilă și încheierea consiliului de disciplină, pagină după pagină, se repetă aceleași texte reproduse integral. Că polițistul e dator „prin întregul său comportament, să se arate demn de considerația și încrederea impuse de profesia de polițist”. Că trebuie „să aibă o conduită corectă, să nu abuzeze de calitatea oficială și să nu compromită, prin activitatea sa publică ori privată, prestigiul funcției”. Că integritatea morală „presupune adoptarea unui comportament conform normelor etice acceptate și practicate în societate”. Și, cireașa, că normele de etică se respectă „atât în timpul programului de lucru, cât și în timpul liber” — timpul liber al polițistului fiind, așadar, tot timp de serviciu, doar că neplătit.
Aceleași citate, reluate de trei ori, în trei acte diferite. Iar descrierea faptei se înghesuie într-o singură propoziție, copiată identic de fiecare dată: „în cursul anilor 2025 și 2026, apare pe platformele de socializare în prezența unor persoane din mediul infracțional, comportamentul adoptat de către acesta putând aduce atingere imaginii și prestigiului instituției”
Între normă și faptă nu se interpune nimic. Nicio explicație, niciun raționament, nicio legătură. Se enumeră textul de lege, se enumeră împrejurarea și se lasă în seama cititorului să facă singur legătura pe care ofițerul nu a făcut-o. Pentru că, dacă ar fi făcut-o, ar fi trebuit să răspundă la câteva întrebări. Le pun eu, de vreme ce cercetarea nu suflă o vorbă despre ele.
Ce anume, concret, a adus atingere imaginii Poliției Române? Lenjeria? Faptul că pescuia? Că își curăța locul de crengi? Genul de muzică din local? Că a dat bani lăutarilor? Sau că alții i-au făcut dedicații? Dacă avea slip de baie în loc de lenjerie, scăpa de cercetare? Unde e linia și care e articolul care o trasează? Trebuia să meargă la pescuit la cravată, ca să nu tragă cu obrazul conducerea Poliției Române?
Legea enumeră trei valori — onoarea, probitatea profesională, prestigiul instituției. Care dintre ele a fost atinsă, și cum? Actele nu aleg. Le reproduc pe toate trei și trec mai departe. E mai simplu așa: dacă le pui pe toate, nu poți greși niciuna.
Și, mai ales: care dintre oamenii aceia e „certat cu legea”, și ce înseamnă asta exact?
Numele lor apar în raport. Ce nu apare e o singură hotărâre judecătorească, un singur cazier, un singur act din care să rezulte ceva. Nu ni se spune nici măcar la ce lege ne raportăm. Penală? Contravențională? Sunt condamnați definitiv, sunt cercetați, sunt amendați, au luat un avertisment? Fiindcă și un avertisment pentru traversare neregulamentară e, la o adică, o ceartă cu legea, iar în categoria asta încape jumătate de țară.
Ipochimenul care scrie asta lucrează la Control Intern. Verificarea situației juridice a unei persoane îi ia câteva minute și o interogare în bazele proprii. Nu a făcut-o, a preferat formula generală, care are avantajul că sună grav și dezavantajul că nu înseamnă nimic.
Distincția nu e pedanterie. Dacă vorbim de condamnări, instituția reabilitării există tocmai ca omul să nu rămână stigmatizat pe viață — iar a sancționa un polițist fiindcă a stat lângă un om reabilitat înseamnă a goli reabilitarea de conținut. Dacă vorbim de contravenții, acuzația se dizolvă singură.
„Persoană certată cu legea” nu e o noțiune juridică, ci o expresie de gazetă. Numai că ofițerul de la Control Intern nu scrie la gazetă. El întocmește un act administrativ, care produce efecte juridice și pe baza căruia un om rămâne fără profesie. De la el se așteaptă altceva și tocmai această superficialitate dovedește absența oricărei tresăriri umane responsabilitatea majoră ce-i revine și față de consecințele pe care le poate produce o destituire. Majoritatea dintre aceștia se mângâie cu scuza că ”și-au făcut datoria” – un înșelător panaceu al nemerniciei.
Mai e ceva ce raportul nu spune, dar știe oricine a trecut printr-o școală de poliție. Îmi amintesc, de la ISOP, un profesor de activitate informativă care ne explica la curs, că un bun judiciarist trebuie să știe limba borfașilor, să f… bine, să bea și să petreacă la fel de bine ca ei, să bată bodegile și zonele rău famate — pentru că acolo, nu în altă parte, se găsesc informațiile care contează. Nu era o glumă și nu era o abatere de la doctrină. Era doctrina.
Și ce faci dacă, exact în acele momente, te prinde o cameră și ajungi vedetă pe Facebook, de unde un puritan flămând de la Control Intern abia așteaptă să tragă un bețișor?
Agentul de la Mediaș e polițist operativ, cu îndatoriri de culegere a informațiilor — activitate care presupune, prin natura ei, contactul cu mediile în care se produc faptele, nu cu cercuri selecte. Ce a obținut, de la cine și cu ce rezultat sunt lucruri care se verifică în evidențele proprii ale instituției și care nu se discută public. Instituția le avea la îndemână. Nu s-a uitat în ele. O verificare de câteva minute ar fi arătat că sensul real al lucrurilor e invers celui insinuat.
Din fișa postului, ofițerul de la Control Intern a reținut o singură obligație: aceea de „conduită morală ireproșabilă”. Restul atribuțiilor — exact cele care explică de ce omul stătea de vorbă cu cine stătea — n-au mai încăput în raport.
Adăugați și că vorbim de Mediaș, nu de București. Locuiești într-un oraș mic. Mergi la sală, intri în magazin, te intersectezi cu lumea. Se întâmplă să dai bună ziua — normal, politicos, fără nicio intenție — unui om „certat cu legea”. Iar interacțiunea e fixată pe telefonul cuiva și ajunge pe masa Controlului Intern. Ce ar fi trebuit să faci? Să întorci capul? Să ceri cazierul înainte de a răspunde la salut? Aceeași conduită, la Sibiu sau la București, ar fi trecut neobservată. Gravitatea faptei ajunge astfel să depindă nu de ce a făcut omul, ci de numărul de locuitori ai localității în care doarme.
Un coleg de școală, cândva prieten bun, a făcut o prostie și a plătit pentru ea. Acum e liber și și-a învățat lecția. E sub stigmat pe viață? Nu-l mai atingem? Legea spune exact contrariul — pentru asta există reabilitarea. Numai că raportul de la Sibiu nu se ostenește să afle dacă e vorba de așa ceva ori de o amendă de circulație.
Fiindcă asta se insinuează, până la urmă. Formula despre „mediul infracțional” nu descrie o problemă de imagine; sugerează vulnerabilitate, incompatibilitate, compromiterea secretului profesional. Sugerează, pe scurt, că omul ar lucra pentru partea adversă, or pentru o faptă atât de gravă – sancționată cu destituirea – nu se operează cu sugestii/bănuieli. Dacă cineva chiar crede asta, procedura e cu totul alta — sesizarea structurilor competente și verificarea corespunzătoare, nu o cercetare pe imagine încheiată cu destituirea. La rubrica „Infracțiuni”, propriul raport scrie: nu figurează.
Și dacă tot vorbim despre „ceartă cu legea”, să vedem unde se oprește standardul.
Avem localități conduse de primari sau demnitari care ar intra fără efort în categorie, iar sistemul nu are nimic de obiectat când polițistul, în uniformă și în exercițiul funcțiunii, interacționează oficial cu ei. O bună parte dintre șefii din Poliția Română își datorează funcțiile bunelor relații cu puterea politică locală – a recunoscut însăși ex ministra Carmen Dan – și nu de puține ori aceste relații pun legea la încercare.
O vajnică truditoare a Controlului Intern de la IPJ Neamț – în vechiul spirit al regimurilor totalitare – le cere șefilor să-și spioneze subalternii și să-i raporteze ei tot. Nimeni, absolut nimeni dintre cei sesizați de noi nu a avut o minimă tresărire, măcar de deja vu extrem de periculos, ce ascunde nu doar o faptă gravă ci și un construct etico-moral incompatibil, măcar cu jurământul, de ”a apăra drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor” (inclusiv ale colegilor!). Ba mai mult, a fost Oscarizată și promovată pe funcție mai bună!
Urcăm o treaptă. O investigație PressOne a arătat că numărul doi din Ministerul Afacerilor Interne a plagiat peste o sută cincizeci de pagini din teza sa de doctorat. Furt intelectual, ca să-i spunem pe nume — o fraudă care, în orice universitate care se respectă, se plătește cu retragerea titlului. Aici nu s-a plătit cu nimic.
Mai urcăm una, și aici vă rog să citiți de două ori. În august 2020, Antena 3 a dezvăluit că șeful de atunci al Direcției Control Intern din Inspectoratul General al Poliției Române, comisarul-șef Ionică Iulian, fusese prins băut la volan în București, cu 0,22 mg/l alcool pur în aerul expirat, și rămăsese fără permis. Subiectul fusese ținut sub tăcere; reporterii au relatat că s-ar fi făcut presiuni ca el să nu ajungă în presă. Iar declarația domniei sale, la microfon, a fost aceasta: „Cine greșește, plătește! Am băut și eu o bere”.
Frumos spus. Doar că omul nu a fost nici măcar cercetat disciplinar și că a rămas în funcție ceea ce nu întotdeauna s-a întâmplat cu polițiști obișnuiți, prinși băuți la volan, nu neapărat la serviciu. Iar când presa a cerut lămuriri Ministerului Afacerilor Interne, răspunsul instituției a fost că fapta șefului de la Controlul Intern s-ar fi consumat în timpul liber.
În timpul liber.
Va să zică, aceeași structură care, în dosarul de la Sibiu, invocă Regulamentul de ordine interioară ca să demonstreze că normele de etică se respectă „atât în timpul programului de lucru, cât și în timpul liber”, explică publicului, când e vorba de propriul Control Intern, că timpul liber e o circumstanță care scuză. Același argument, două concluzii opuse. Depinde cine și ce fel de ”chiloți” poartă…
Așa putem înțelege de ce indivizi cu schelete serioase în dulap, moștenite la Revoluție ori Mineriadă, au promovat constant în ierarhiile statului, ajung sa-l îl protejeze pe primul om în stat și – în mijlocul unui scandal public de proporții, iscat ca urmare a dezvăluirilor Recorder – acesta nu vede o problemă în asta!
Și, fiindcă veni vorba despre promovări: în mai, Recorder a publicat investigația „Poliție aservită”, despre mecanismul împuternicirilor — peste șase sute de funcții de conducere ocupate fără concurs, într-o instituție ținută astfel sub control politic. Documentarul lega direct acest mecanism de eșecuri plătite cu vieți de om: Caracal, Onești, Mureș. Conducerea Poliției Române a răspuns că datele sunt „trunchiate” și că scopul materialului ar fi „destabilizarea instituțiilor statului român”.
Câți șefi din Poliția Română au plecat acasă după acele dezvăluiri privind promovarea lor într-o manieră… „certată cu legea”?
A plecat acasă, în schimb, un agent de la circulație din Mediaș, care a pescuit în chiloți, acolo era pata! Și încă un amănunt, pentru cine crede că exagerez. Ancheta penală pornită pe acest subiect, care viza zeci de ofițeri din toată țara, a fost mutată la București, iar spețele au fost clasate după aproximativ un an. Cercetarea disciplinară a agentului nostru a durat două luni și s-a încheiat cu destituirea.
Standardul se aplică, va să zică, doar în jos. Sus, „cearta cu legea” e biografie. Jos, e abatere disciplinară.
Și, în tot peisajul ăsta, s-a găsit cineva la Control Intern să se autosesizeze după ce a văzut o postare cu un coleg în chiloți, pe malul unui râu. Rămâne întrebarea la care actele nu răspund nicăieri: ce anume, din toate câte s-au enumerat mai sus, a tulburat atât de tare onoarea Poliției Române?
Rămâne întrebarea de la care ar fi trebuit să pornească toată povestea. Ce prestigiu, mai exact, a fost lezat?
Instituția care cere unui agent de la circulație să nu fie văzut în lenjerie pe malul unui râu e aceeași instituție despre care românii citesc, lună de lună, cu totul alte lucruri. E instituția în care, la Iași, un telefon dat șefului în ziua lui liberă ajunge subiect de explicații scrise. E instituția al cărei consiliu de disciplină nu poate dovedi că membrii lui au parcurs vreodată pregătirea pe care legea o cere expres, în cel mai bun caz, nu pot certifica asta. Și e, până la urmă, instituția care se declară vătămată în onoare de un om în chiloți, dar care nu găsește nimic de spus despre generalii ei.
Prețul pe care cetățeanul îl mai pune azi pe Poliția Română nu îl stabilesc pescarii de pe Târnavă. Îl stabilesc exact deciziile de felul acesta.
Nu imaginea instituției a fost afectată de un agent care își pregătea locul de pescuit. Imaginea instituției e afectată de faptul că, pentru așa ceva, cineva a semnat destituirea. Că altcineva a avizat-o. Și că nimeni, pe tot lanțul, nu s-a oprit o clipă să se întrebe cum va arăta asta scris pe hârtie.
Vitalie Josanu
