Motto: „Trădătorul este geniu, plagiatorul este erou, pungașul devine bogat, panglicarul e om politic… Asta-i judecata poporului român.” – Mihai Eminescu
Administrația publică românească traversează în prezent cea mai profundă și sistemică criză din istoria sa post-decembristă. Nu este vorba doar despre o ineficiență cronică de natură birocratică, ci despre o alterare fundamentală, malignă, a ADN-ului său instituțional. Am scris odinioară despre impostura în Ministerul Afacerilor Interne (MAI), https://sprd.ro/mai-cuibul-imposturii-in-gradina-lui-bolojan/, o pecingine pătrunsă adânc până în măduva sistemului, dar realitatea curentă demonstrează că acest fenomen a metastazat în întregul aparat de stat. Astăzi, o trăsătură fundamentală definește succesul în cariera administrativă și politică: binomul toxic format din parvenitism și obediență.
Funcția publică, teoretic garantată prin lege ca fiind stabilă, independentă și orientată exclusiv către interesul cetățeanului, a fost deturnată și transformată într-un instrument de recompensare a slugărniciei. Este o cangrenă generată în mod direct de tendința inerentă a factorului politic de a impune un control absolut asupra tuturor pozițiilor de putere. Clasa politică, refuzând să accepte limitările impuse de un aparat tehnic profesionist și independent, și-a găsit confortul absolut într-o practică administrativă aparent legală, dar profund viciată în spiritul ei: practica împuternicirilor și a desemnărilor cu caracter temporar.
În fapt, oriunde găsim în structura statului român funcții de împuterniciți sau desemnați, mișcați algoritmic dintr-un loc în altul, acolo colcăie nu doar incompetența crasă, ci și viermele politicului. Partidele politice, indiferent de culoarea lor doctrinară sau de discursurile reformatoare clamate în campaniile electorale, ne-au arătat o inapetență cronică, aproape patologică, în promovarea profesioniștilor autentici. De ce? Pentru că un profesionist desăvârșit, conștient de valoarea sa și protejat de stabilitatea funcției obținute prin concurs, nu va executa orbește ordine ilegale, inoportune sau dictate de interese de partid. În schimb, un parvenit, numit temporar pe o funcție care îi depășește cu mult capacitățile, va fi permanent conștient că supraviețuirea sa depinde exclusiv de pixul decidentului politic.
Acest mecanism a creat un ecosistem în care cloaca incompetenței de vârf nu s-a oprit la nivelul ministerelor, ci a coborât inexorabil în jos, infectând rădăcinile ierarhiei în toate segmentele socio-profesionale, de la inspectoratele județene de poliție până la inspectoratele școlare.
Formula legală a subjugării
Pentru a înțelege dimensiunea fenomenului de acaparare a funcțiilor publice, este imperativă o analiză a cadrului legal care tolerează și facilitează această stare de fapt. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul Administrativ a fost teoretic concepută pentru a stabili un regim riguros al funcțiilor publice, definind regulile clare de acces, exercitare și încetare a acestora.
Conform imperativelor legale, funcțiile de conducere și cele din categoria înalților funcționari publici (cum ar fi cele de Secretar General sau Secretar General Adjunct din cadrul ministerelor) trebuie ocupate exclusiv prin concurs transparent, pe criterii stricte de profesionalism, competență și experiență îndelungată. Articolul 61 și Articolul 394 din OUG 57/2019 garantează teoretic stabilitatea funcției publice, o condiție sine qua non pentru protecția personalului de execuție împotriva abuzurilor politice și pentru buna funcționare a statului.
Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut și mecanisme de flexibilitate pentru situațiile de criză, de vacanță temporară a posturilor sau de tranziție instituțională. Aici intervine vulnerabilitatea sistemică exploatată la maximum de clasa politică:
Articolul 509 din Codul Administrativ reglementează instituția exercitării cu caracter temporar a unei funcții publice de conducere sau din categoria înalților funcționari publici.
Cadrul de aplicare este strict definit de Articolul 510:
Articolul 510. Dispunerea exercitării cu caracter temporar a unei funcții publice de conducere. (1) Exercitarea cu caracter temporar a unei funcții publice de conducere vacante se dispune în condițiile prevăzute la art. 509 de către persoana care are competența legală de numire în funcția publică, pentru o perioadă de maximum 6 luni într-un an calendaristic, cu notificare prealabilă a Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, cu 10 zile înainte de dispunerea măsurii. (2) În mod excepțional, perioada prevăzută la alin. (1) poate fi prelungită cu maximum 6 luni, cu acordul scris al funcționarului public și cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici...
Intenția legiuitorului a fost fără echivoc: nicio funcție publică de decizie nu ar trebui să fie ocupată prin delegare sau împuternicire mai mult de un an (6 luni inițial + 6 luni excepțional). Acest termen a fost considerat absolut suficient pentru organizarea unui concurs corect. Realitatea administrativă din România arată însă că aceste termene sunt eludate sistematic, cinic și pe scară largă. Excepția a devenit regulă. Prin emiterea unor noi decizii de împuternicire exact la expirarea celor vechi, sau prin rotirea indivizilor între posturi, s-a creat un interimat permanent.
Rezultatul: orice lipitor de afișe, cu diplomă de Bioterra, zero profesional (niente, nada, tufă de Veneția sau bioxid de clei în materie), dar docil purtător de grija vreunui rechin politic, ia fața oricărui profesionist ocupând principale poziții în ierarhiile administrative ale statului, până la nivel de ”al doilea om într-un minister”!
Menținerea unor astfel de anomalii în sistem nu ar fi posibilă fără o complicitate activă a instituțiilor abilitate să vegheze asupra legalității funcției publice. Agenția Națională a Funcționarilor Publici (ANFP), entitatea care ar trebui să fie “câinele de pază” al respectării Codului Administrativ, s-a transformat într-un scut de opacitate.
Atunci când societatea civilă sau sindicatele (precum Sindicatul „Diamantul”) cer explicații și acces la documentele care stau la baza acestor împuterniciri nesfârșite, ANFP confirmă sec că a „constatat îndeplinirea condițiilor de exercitare”, dar refuză categoric să prezinte documentația fundamentată. Pretextul invocat este halucinant: se susține că documentațiile sunt „interinstituționale” și cuprind „date cu caracter personal”, folosind Regulamentul GDPR și excepțiile din Legea 544/2001 ca un zid pentru a proteja lipsa de fundamentare legală a actelor administrative. Când interesul public major privește modul în care sunt cheltuiți banii publici și cum sunt luate deciziile la nivel de stat, ascunderea competențelor sub umbrela GDPR reprezintă o pervertire a dreptului european în favoarea imposturii naționale.
Eșalonul superior: impostura la rang de artă
Ministerul Afacerilor Interne reprezintă, prin însăși natura atribuțiilor sale, unul dintre pilonii fundamentali ai securității naționale, ai apărării ordinii de drept și ai siguranței cetățeanului. Un aparat cu sute de mii de angajați, cu structuri complexe de la nivel central până la cel mai izolat post de poliție rurală, necesită un management bazat pe rigoare tehnică și experiență operațională incontestabilă. În schimb, analiza curriculum vitae-urilor și a parcursurilor profesionale ale unor actori-cheie din structura centrală a MAI relevă un fenomen cronic de degradare instituțională, pe care îl putem numi fără rezerve impostură administrativă absolută.
Am văzut cum partidele politice și-au bătut joc de rigorile securității naționale, promovând indivizi ale căror competențe formale sunt într-o asimetrie severă cu cerințele postului. S-a ajuns la butoanele ministerelor de forță sfidând orice logică a securității naționale. Cazurile funcțiilor politice de secretari de stat din MAI (precum Fădor, Macovei) sau – și mai pregnant – a funcției publice de secretar general – ocupat prind fraudarea legii de Ioana Dorobanțu rămân de referință pentru abuzul administrativ. S-a ajuns să se decidă politici de siguranță națională direct de la catedra de gimnaziu comunal, de la tejgheaua unei patiserii sau de la mașina de dactilografiat. S-a atins apogeul cinismului menținându-se persoane pe funcții civile de top timp de peste 8 ani (96 de luni!), prin prelungiri succesive ilegale, cumulând astfel puterea funcției cu privilegiile statutului de ofițer de poliție.
Prăbușirea la rădăcinile ierarhiei
Când cloaca incompetenței de vârf este validată și protejată de prim-miniștri și miniștri, ea coboară inevitabil în jos, spre rădăcinile ierarhiei operaționale. Un sistem condus de parveniți la centru va promova invariabil parveniți în teritoriu.
Simptomele specifice ale parvenitului sunt ușor de identificat, din perspectivă psihologică și comportamentală. Conștient, în forul său interior, că s-a urcat prea sus în copacul ierarhiei și că este total depășit de complexitatea funcției, parvenitul va vedea în orice gest al subalternilor o acțiune contestatară și ostilă. El nu va fi niciodată în stare de dialog constructiv, de empatie sau de maleabilitate. Dimpotrivă, pentru a-și masca nesiguranța și incompetența, singura lui strategie managerială va fi să joace cartea autorității nenegociabile, folosind teroarea instituțională „până crapă buba”.
Frecvent găsim, prin inspectoratele județene de poliție, câte un limbric profesional a cărui singură „ispravă” notabilă este că s-a urcat cu autoutilitara de serviciu într-un copac, mort de beat ori că a recuperat o draperie într-un cămin studențesc sau a jucat handbal la echipa națională și e bun prieten cu prefectul. Țintuit însă în funcția de adjunct după ce a marcat proba de credință față de partid, asemenea ipochimen atinge nivelul de nemernicie totală: își umflă mușchii și bate cu pumnul în masă în fața agenților de stradă și se dă mare păun la vânat de ”găinușe” prostuțe (câtă vreme joacă în deplasare). Când oamenii îi explică prăbușirea fizică și psihică generată de criza de personal, nemernicul nu empatizează, nu înțelege și nu crede. El vrea rezultate cu orice preț pentru a-și consolida iluzia eficienței față de cei ce au văzut în el vrednicia de a-i potrivi pălăria în par.
Nu contează că, din lipsă de personal, patrulele devin mixte (polițist și jandarm), o formulă în care tot calvarul birocratic cade exclusiv pe capul polițistului, pentru că jandarmul „nu face hârtii”. Același manager abuziv ignoră timpii legali de odihnă, iar epuizarea duce chiar și la mici tamponări ale mașinilor de serviciu – pe care el le transformă cinic în prilej de șantaj și cercetări disciplinare.
Rafinamentul fentei: „Tehnica Rocadei” în Justiție
Fiecare segment instituțional și-a brevetat propriile variante de fentare a legii. Dacă la Ministerul Afacerilor Interne abordarea a fost una rudimentară și sfidătoare—împuternicind aceleași persoane (precum Ioana Dorobanțu) ani la rând succesiv pe exact aceeași funcție, deși legea interzice acest lucru—alte instituții au dat dovadă de rafinament în materie.
Ministerul Justiției (MJ) reprezintă cazul școală al rafinării abuzului administrativ. Analizând organigrama și modul de ocupare a funcțiilor din MJ, observăm o stare de provizorat cronică. Funcțiile vitale de Secretar General și Secretar General Adjunct, precum și câteva poziții de șefi de direcții, sunt vacante în mod real încă de prin anii 2016-2017. Cum s-a reușit evitarea organizării de concursuri pe o perioadă de aproape un deceniu fără a atrage sancțiuni legale clare? Prin inventarea și perfecționarea „Tehnicii Rocadei”.
Codul Administrativ (Art. 510) interzice prelungirea împuternicirii unei persoane pe aceeași funcție de conducere mai mult de 6+6 luni. Pentru a da o aparență de legalitate acestei anomalii, Ministerul Justiției a organizat o rotire (o rocadă) între un grup restrâns de indivizi obedienți politic, care își schimbă scaunele între ei. De exemplu, Persoana A este numită temporar Secretar General (ex. Ion-Claudiu Teodorescu), iar Persoana B este numită Secretar General Adjunct (ex. Laura Ignat). După expirarea perioadei maxime permise de lege, în loc să se organizeze concursul obligatoriu, Ministerul îi rotește: Persoana A este mutată temporar pe funcția de Secretar General Adjunct sau Director de Direcție, iar Persoana B devine Secretar General.
Această suveică administrativă, repetată la nesfârșit, fentează textul legii, distrugându-i însă complet spiritul. Acești indivizi, al căror parcurs profesional depinde totalmente de factorul politic, nu au niciun interes să protejeze instituția sau subordonații. Singurul lor scop este să-și mulțumească patronii politici care orchestrează rocada, semnând orice document li se pune în față, știind că supraviețuirea lor financiară și profesională este la cheremul miniștrilor. Sindicatul „Diamantul” a formulat petiții oficiale (nr. 4/JV/05.01.2026) cerând socoteală pentru aceste numiri succesive pe o perioadă continuă mai mare de 3 ani, însă răspunsurile sistemului sunt evazive, protejate de opacitatea voită a instituțiilor.
Moartea democrației în Educație: Dictatura fricii
Fenomenul infectează la fel de grav și sistemul care ar trebui să fie leagănul gândirii critice și al valorilor democratice: educația. Mai deunăzi, îmi povestea cineva cum directorii de școli dintr-un județ erau muștruluiți agresiv într-o ședință de către inspectorul general – evident, înfiletat politic pentru a asigura controlul partidului în teritoriu – pentru simplul fapt că „nu-și stăpânesc colegii” care doreau să protesteze. O sărmană directoare fusese făcută terci pentru ”incompetență managerială”, tradusă prin incapacitatea descurajării gesturilor de nemulțumiri salariale în propriul colectiv! Altfel spus, un vătaf numit politic cere managerilor educaționali să devină asupritori ai propriilor subalterni nemulțumiți de linia Partidului, interzicându-le exercitarea unor drepturi constituționale!
La acea ședință, în fața unui discurs de tip stalinist, nimeni din sală, nici măcar un profesor de istorie, nu s-a ridicat „în două copite” ca să-i amintească inspectorului general (și ea absolventă de istorie) cum funcționează de fapt democrația. Niciun cadru didactic nu i-a bătut obrazul că libertatea de exprimare nu se „stăpânește” prin directive de partid. Se pare că democrația, în școala românească, are reguli care sunt întotdeauna bune de predat teoretic elevilor din manuale, dar al naibii de greu de urmat în practică de către dascăli, mai ales când „Partidul ți-a pus pălăria pe măciulie”. Frica pentru propriul post de director, frica de inspecții punitive, frica de teroarea administrativă a transformat intelectualitatea locală într-o masă amorfă și silențioasă.
Concluzie: Iluzia Reformatorului
Tabloul prezentat, fundamentat pe analiza legislației (OUG 57/2019), pe deciziile guvernamentale și pe studiile de caz din MAI, MJ și sistemul de Educație, confirmă o ipoteză teribilă: impostura în administrația românească nu este un accident, ci este însăși regula de funcționare a statului.
Parvenitismul și slugărnicia sunt cele mai prețuite calități în selecția elitelor administrative, tocmai pentru că ele garantează supunerea totală a instituțiilor în fața intereselor de partid. Când o învățătoare conduce siguranța națională, când o dactilografă cu studii obscure este menținută 8 ani ca Secretar General Adjunct prin încălcarea spiritului legii, când Ministerul Justiției practică “rocada” ca la șah pentru a eluda concursurile, și când șefii de poliție județeană sau inspectorii școlari acționează ca niște vătafi feudali care își strivesc subalternii care muncesc sau protestează, sistemul este intrat în colaps.
Mai poate spera cineva că acest stat are vreo șansă de reformare reală? Poate venirea la putere a unor lideri care pozează în salvatori să aducă asanarea administrativă dorită de funcționarii onești? Realitatea ne demonstrează că nu. Când lideri cu aură de duritate și reformism, precum Ilie Bolojan, ajung la putere și, în fața dovezilor clare de impostură, devin partași, semnând prelungirea mandatelor acestor parveniți pe funcții administrative însușite abuziv, orice iluzie se risipește.
Societatea și profesioniștii rămași în sistem trebuie să înțeleagă că atâta timp cât schema împuternicirilor și a desemnărilor temporare nu va fi abrogată sau limitată drastic la nivel penal, caracatița politică va continua să devoreze statul. Nu suntem victime atâta timp cât tăcem; așa cum spunea Orwell, prin resemnarea noastră în fața acestor impostori și trădători ai interesului public, devenim pur și simplu complici la prăbușirea propriei națiuni. Până atunci, funcționarii onești vor continua să fie zdrobiți de sarcini birocratice absurde, epuizați de sisteme disfuncționale și conduși de specimene a căror unică performanță este că au știut în fața cui să își plece capul.
„Șacalii și hienele” de care vorbea Lampedusa și-au luat deja locurile în sistem; urmează doar să decidem dacă vom continua să fim oile care îi cred sarea pământului.
dr. Vitalie Josanu
P.S. comentatorilor (câtorva) ce ne vor cantonați strict nevoilor fiziologice trebuie să le spunem că neajunsurile lor sunt cauzate de fenomene mult mai complexe și abstracte, printre care și aceasta cangrenă a statului. De ce scriem, că oricum nu se schimbă nimic? Măcar să nu ne creadă proști.
