De la o notă din formularul de evaluare la controlul din afara ierarhiei
Pe formularul de evaluare de serviciu al polițiștilor există un rând care pare banal: „rezistența la stres”. La el, ca la oricare alt indicator de conduită, polițistul primește o notă de la 1 la 4. Rândul ridică totuși o întrebare pe care legislația muncii a tranșat-o de mult: atunci când munca produce stres, cine trebuie să schimbe ceva, instituția sau omul? Legea răspunde că instituția. Formularul pare să răspundă că omul.
Ce este, de fapt, stresul legat de muncă
Acordul-cadru european privind stresul legat de muncă, încheiat la 8 octombrie 2004 de organizațiile europene ale sindicatelor și ale angajatorilor, pornește de la o definiție simplă: stresul este o stare însoțită de disconfort sau disfuncționalități fizice, psihologice sau sociale, care rezultă din faptul că indivizii se simt incapabili să facă față distanței dintre exigențele ce li se impun și așteptările care îi privesc [1]. Definiția este relațională. Stresul apare din raportul dintre cerințele muncii și resursele de care dispune persoana, nu din slăbiciunea persoanei luată separat.
Acordul nu dă o listă închisă a situațiilor care îl produc, dar arată semnele la care angajatorul se poate uita: absenteismul, fluctuația personalului, conflictele interpersonale, plângerile lucrătorilor [1]. Tot el precizează că stresul nu este o boală, deși o expunere prelungită poate reduce eficacitatea la locul de muncă și poate cauza probleme de sănătate [1].
Trei apropieri cer să fie despărțite de la început, fiindcă mai târziu se vor întâlni. Stresul nu se confundă cu hărțuirea: acordul declară că nu se ocupă de violență, de hărțuire și de stresul post-traumatic, subiecte reglementate printr-un acord separat din 2007 [1]. Nu este sinonim nici cu burnout-ul, pe care Organizația Mondială a Sănătății îl definește ca sindrom rezultat din stres cronic la locul de muncă, care nu a fost gestionat cu succes, și pe care nu îl clasifică drept afecțiune medicală [2]. Nu este, în fine, boală profesională, deși consecințele lui asupra sănătății sunt cele pe care medicina muncii trebuie să le poată observa.
Pentru polițist, întrebarea este aceeași ca pentru orice lucrător: ce provine din organizarea muncii și din condițiile ei (norme de personal, volum, permanență, climat, conducere) și ce provine din exteriorul ei. Munca de poliție are, firește, o componentă de expunere la evenimente critice. Existența ei nu schimbă obligația angajatorului de a evalua și de a reduce ceea ce ține de organizarea muncii. Rămâne de văzut ce spune legea despre această obligație.
Cui îi revine să-l combată
Răspunsul european este scris în Directiva-cadru 89/391/CEE din 12 iunie 1989. Art. 5 alin. (1) impune angajatorului datoria de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă [3]. Art. 6 alin. (2) arată cum: evitarea riscurilor (lit. a), evaluarea celor care nu pot fi evitate (lit. b), combaterea lor la sursă (lit. c), adaptarea muncii la om, în special în ce privește proiectarea posturilor, alegerea metodelor de muncă și diminuarea efectelor lor asupra sănătății (lit. d), o politică coerentă de prevenire, care cuprinde organizarea muncii, condițiile de muncă și relațiile sociale (lit. g), și prioritatea măsurilor de protecție colectivă față de cele individuale (lit. h) [3][4]. Costul măsurilor nu poate fi pus în sarcina lucrătorilor (art. 6 alin. (5)) [3].
Toate aceste principii arată în aceeași direcție: se schimbă munca, nu omul. Acordul din 2004 leagă stresul de ele. Potrivit pct. 5, obligația legală a angajatorului de a proteja sănătatea acoperă și problemele de stres, în măsura în care acestea reprezintă un risc pentru securitate și sănătate; potrivit pct. 4, determinarea măsurilor adecvate revine angajatorului, cu participarea lucrătorilor [1]. Pct. 6 admite că măsurile pot fi colective, individuale sau ambele [1], dar fraza nu poate fi citită în afara art. 6 alin. (2) lit. (h) din directivă, care pune măsura colectivă pe primul loc, și nici în afara pct. 4, care pune alegerea măsurilor în sarcina angajatorului.
Acordul este voluntar și se aplică prin procedurile și practicile naționale ale partenerilor sociali [1]. Nu este act legislativ al Uniunii, iar în lipsa unei directive proprii privind riscurile psihosociale obligația efectivă decurge din directiva-cadru.
Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă a preluat aceste reguli. Art. 6 alin. (1) reia obligația generală a angajatorului, iar art. 7 alin. (3) reproduce principiile prevenirii, cu aceleași litere ca în directivă, inclusiv adaptarea muncii la om (cu reducerea monotoniei și a muncii cu ritm predeterminat) și prioritatea protecției colective [4]. Art. 12 alin. (1) lit. a) cere angajatorului să dețină o evaluare a riscurilor, inclusiv pentru grupurile sensibile la riscuri specifice [4]. Codul muncii spune același lucru în alte cuvinte: condiții de muncă adecvate, securitate și sănătate în toate aspectele legate de muncă (art. 6 alin. (1), art. 40 alin. (2) lit. b), art. 175 alin. (1)) și aceleași principii de prevenire, între care adaptarea muncii la om și prioritatea protecției colective (art. 177 alin. (2)) [5].
Art. 7 alin. (4) lit. c) din lege mai cere ca angajatorul să țină seama de capacitățile lucrătorului în ceea ce privește securitatea și sănătatea în muncă atunci când îi încredințează sarcini [4]. Textul va conta mai târziu: ținerea în seamă a capacităților este o obligație a angajatorului la repartizarea sarcinilor, nu un prag de performanță al lucrătorului.
Încotro merge Europa
Regula este veche, dar felul în care Europa o privește se schimbă. Rezoluția Parlamentului European din 5 iulie 2022 privind sănătatea mintală în lumea digitală a muncii (2021/2098(INI)) a cerut Comisiei, la punctul 30, o inițiativă legislativă, în consultare cu partenerii sociali, privind gestionarea riscurilor psihosociale și a bunăstării la locul de muncă [6]. O nouă rezoluție cu recomandări către Comisie, adoptată la 6 octombrie 2026 cu 413 voturi pentru, 210 împotrivă și 29 de abțineri (procedura 2026/2023(INL)), merge mai departe: cere o evaluare de impact și, în funcție de rezultat, o propunere legislativă cu cerințe minime privind riscurile psihosociale, recunoașterea expresă a faptului că ele pot cauza boli profesionale, cu revizuirea listei europene din Recomandarea (UE) 2022/2337, și dreptul de a fi deconectat [7]. Rezoluția nu cere inversarea sarcinii probei: respinge o prezumție de cauzalitate care ar obliga angajatorul să facă proba contrară și lasă statelor posibilitatea unor reguli mai favorabile [7].
Comisia a deschis, între 20 iulie și 28 septembrie 2026, a doua etapă de consultare a partenerilor sociali pentru viitorul Quality Jobs Act, în care figurează pericolele psihosociale [8]. La 15 noiembrie 2026 nu există însă o propunere de directivă. Ghidul Organizației Mondiale a Sănătății din 2022 arată aceeași direcție. Recomandările lui privesc intervenții organizaționale, instruirea managerilor și a lucrătorilor, intervenții individuale, revenirea la muncă și accesul la angajare, iar intervențiile organizaționale care vizează factorii de risc psihosocial deschid lista (prima recomandare este condiționată și se sprijină pe dovezi de certitudine foarte scăzută), cele individuale venind după instruirea managerilor și a lucrătorilor [9].
Între ceea ce se pregătește la Bruxelles și ceea ce există acasă, distanța trebuie măsurată. Ce are, concret, România?
Ce are România, în text
Legea nr. 319/2006 nu conține cuvintele „stres” sau „risc psihosocial”, nici în definiții, nici în enumerări. Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1425/2006 (forma consolidată la 7 martie 2022) nu conțin nici ele cuvântul „psihosocial”. „Stres” apare numai în lista bolilor profesionale (sindromul de stres posttraumatic, după evenimente excepționale stresante), iar lista bolilor legate de profesie leagă hipertensiunea arterială, boala cardiacă ischemică și tulburările psihice de „suprasolicitarea neuropsihică”. Art. 15 alin. (1) pct. 1 cere identificarea pericolelor și evaluarea riscurilor pentru fiecare componentă a sistemului de muncă (executant, sarcină, mijloace de muncă, mediu), iar o evaluare care ia în calcul sarcina de muncă ajunge, firesc, și la factorii psihosociali [10]. Cerințe expres privind factorii psihosociali nu există, iar un act normativ care să impună expres evaluarea lor nu s-a identificat. Singura piesă dedicată este un ghid pentru aprecierea calității evaluării riscurilor psihosociale, elaborat la nivel european de Comitetul Înalților Responsabili ai Inspecției Muncii (SLIC) și adoptat în România în 2018, care se declară publicație fără caracter obligatoriu [11].
Pentru Ministerul Afacerilor Interne există și un text propriu, mai apropiat de subiect. Normele privind supravegherea sănătății lucrătorilor, aprobate prin Ordinul M.A.I. nr. 291/2011, dau medicinei muncii o componentă psihosocială explicită: examenul medical de adaptare urmărește depistarea condițiilor de natură ergonomică, psihosocială sau medicală de neadaptare la locul de muncă (art. 10 alin. (1)). Examenul periodic este obligatoriu pentru toți lucrătorii (art. 12 alin. (1)). Bolile legate de profesie se dispensarizează de medicii de unitate și se comunică angajatorilor în rapoarte medicale nenominalizate, în vederea măsurilor tehnico-organizatorice (art. 19). Cercetarea bolilor profesionale se face de o comisie din care fac parte un medic de medicina muncii din Direcția Medicală, medicul la care este arondată unitatea, un reprezentant al structurii de inspecție a muncii și un reprezentant al lucrătorilor (art. 17 alin. (1)) [12].
Singurul instrument intern care numește expres componenta psihosocială este, deci, cel de medicina muncii. Dacă stresul din poliție ar fi observat undeva, acolo ar trebui să se vadă. Cum funcționează aceste instrumente?
Ce se vede în medicina muncii
Corespondența sindicatului cu ministerul oferă primele repere, redate din răspunsurile M.A.I. În rețeaua proprie de sănătate sunt încadrate zece persoane pe posturi de medic de medicina muncii, iar ministerul recunoaște un deficit de personal pe această linie [13]. Despre bolile profesionale, ministerul a comunicat două cazuri la polițiști și un singur caz în ultimii cinci ani, la un angajat din afara Poliției; sindicatul mostru a semnalat că cifrele par contradictorii, iar intervalul nu a fost indicat, astfel că ele se citează cu rezervă [13]. Statistica pe categorii de diagnostic și rapoartele medicale nenominalizate pentru bolile legate de profesie au fost refuzate, iar refuzul face obiectul dosarului nr. 29996/3/2026 al Tribunalului București [13].
Răspunsul M.A.I. nr. 764.612/29.10.2026 invocă o dispoziție tranzitorie (unele atribuții de medicina muncii pot fi îndeplinite de medicii de unitate) fără cuvintele „până la ocuparea funcțiilor”, care o fac tranzitorie; termenul similar din H.G. nr. 355/2007 a expirat la 31 decembrie 2010. Același răspuns arată că examinările periodice se fac pentru unitățile care le-au solicitat, deși legea le impune tuturor lucrătorilor [14].
Puse alături, aceste elemente nu dovedesc inexistența stresului profesional în poliție. Arată că instrumentele care l-ar putea observa (examenul periodic, raportul anual al serviciului de medicina muncii, evaluarea riscurilor, registrul bolilor profesionale) funcționează cu personal recunoscut ca insuficient și cu cifre foarte mici. Interpretarea rămâne o inferență: și medici din afara rețelei ministerului participă la cercetarea bolilor profesionale, iar registrul poate să nu reflecte tot ce s-a declarat.
Prin revenirea nr. 362/VJ din 2 noiembrie 2026, sindicatul a cerut să se comunice în câte unități evaluarea riscurilor cuprinde riscuri psihosociale și dacă raportul anual de medicina muncii le-a tratat [14]. Răspunsul nu a fost primit; despre măsurile de eradicare a stresului se poate spune numai că nu au fost comunicate. Aceeași lipsă de date apare la suicide: ministerul a descris măsurile de prevenire, a declarat „interne” analizele cerute și a trimis statistica la alte structuri [15].
Cu acest tablou în față, rândul din formularul de evaluare poate fi citit așa cum merită.
Rândul din formular
Ordinul M.A.I. nr. 140/2016 reglementează activitatea de management al resurselor umane în unitățile de poliție, iar anexa nr. 8 privește evaluarea de serviciu a polițiștilor [16]. Formularul de evaluare este, în forma de la publicare, anexa nr. 19. Modulul C, „Capacități profesionale”, conține la lit. b) aptitudinile personale și respectarea normelor de etică și deontologie, iar indicatorul nr. 4 din această grupă este „rezistența la stres”, urmat de echilibrul emoțional și stăpânirea de sine, capacitatea de comunicare, spiritul de colaborare, flexibilitatea în gândire, inițiativa în muncă, asumarea responsabilității, loialitatea, respectarea eticii, disciplina și prestanța [16]. Ordinul M.A.I. nr. 200/2024 a înlocuit formularul cu un model nou (anexa nr. 2 la acel ordin), care păstrează indicatorul [17].
Îndrumarul de completare (anexa nr. 22, cap. I, nemodificat prin ordinul din 2024 la acest punct) explică ce se apreciază: capacitatea de a-și îndeplini sarcinile, atribuțiile și misiunile în condiții de solicitare psihică sau fizică intense, capacitatea de adaptare la situațiile generatoare de stres și gestionarea eficientă a acestora [16]. Aptitudinile personale se apreciază fără a fi corelate în mod direct cu rezultatele efective ale activității, dar ținând seama că ele sunt utilizate mai mult sau mai puțin eficient și eficace în activitatea profesională [16]. Nota este cea generală pentru modulele B și C: 1 punct („foarte bine”) înseamnă deseori peste nivelul cerințelor postului și constant la nivelul lor; 2 puncte, în unele cazuri peste nivelul cerințelor și în celelalte la nivelul lor; 3 puncte, în majoritatea cazurilor la nivelul cerințelor și uneori sub el; 4 puncte, în mod constant sub nivelul cerințelor postului [16].
Greutatea numerică a indicatorului este mică. În forma actuală, pentru funcțiile de execuție, modulul B contribuie cu 50%, modulul C lit. a) cu 35% și lit. b) cu 15% [16][17]; lit. b) cuprinde unsprezece indicatori, deci unul singur cântărește de ordinul unui procent. Interesul rândului ține de principiu și de ce spune el, nu de efectul lui aritmetic.
Primul lucru pe care îl spune este o recunoaștere. Un angajator care apreciază capacitatea de „adaptare la situațiile generatoare de stres” afirmă, prin chiar formularul său, că asemenea situații există în munca postului, că sunt suficient de frecvente pentru a fi notate anual și că le consideră o componentă a profilului de post. Așa arată, în fond, un risc identificat, care ar trebui să intre în evaluarea riscurilor (art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 319/2006) și în planul de prevenire. În formular, expunerea apare identificată, dar este trecută la rubrica performanței individuale. O citire alternativă, a unei simple aptitudini cerute polițistului, rămâne posibilă și este discutată mai jos.
Al doilea lucru este inversarea. Directiva și legea cer adaptarea muncii la om și combaterea riscului la sursă. Formularul cere adaptarea omului la muncă și măsoară cât de bine a reușit. Nota 3 sau 4 la rezistența la stres nu declanșează, în dispozițiile consultate, o verificare a organizării muncii; declanșează un punctaj mai slab pentru polițist. Responsabilitatea, pe care pct. 4 din acordul european o pune pe angajator, este deplasată pe lucrător. Art. 7 alin. (4) lit. c) din lege, amintit mai sus, nu schimbă datele: capacitățile lucrătorului trebuie luate în seamă de angajator la repartizarea sarcinilor, iar nu transformate în prag de performanță.
Al treilea lucru este lipsa unui reper. Nici definiția notelor, nici Îndrumarul nu spun ce volum, ce ritm sau ce permanență înseamnă o „solicitare intensă” și unde începe suprasolicitarea pe care angajatorul însuși ar trebui s-o evite. Fără acest reper, nota măsoară în fapt aprecierea șefului asupra reacției polițistului, desprinsă, potrivit Îndrumarului, de rezultatele efective ale muncii. Procedura de contestație și interviul de evaluare există, dar un asemenea indicator se contestă greu cu argumente de fapt, iar contestarea riscă să devină o dispută asupra caracterului.
Al patrulea lucru leagă rândul din formular de tabloul medical de mai sus. Dacă simptomele de epuizare sau de suprasolicitare lovesc nota, polițistul are interes să le ascundă. Ascunderea reduce numărul semnalărilor către medicul de medicina muncii, iar un sistem de sănătate ocupațională care nu primește semnale nu poate înregistra boli.
Se poate obiecta că munca de poliție cere, prin natura ei, capacitatea de a lucra sub presiune, iar această capacitate nu poate lipsi din evaluare. Observația are o parte de adevăr. Capacitatea de a funcționa în situații de urgență și de tensiune este o aptitudine legitimă, care se verifică la admitere (legea însăși cunoaște, la art. 13 lit. j), testarea psihologică a aptitudinilor) și care poate fi instruită. Nu urmează de aici că ea trebuie notată anual ca indicator al performanței în funcție, într-o manieră care cântărește la fel un polițist de la o secție sub efectiv și unul dintr-un compartiment cu volum rezonabil. Diferența este între aptitudinea de a face față unui eveniment critic și îndurarea nelimitată a unui climat de muncă prost organizat; directiva și legea vizează prevenirea celui de-al doilea.
Se mai poate invoca pct. 6 al acordului european, care admite măsuri individuale. Măsura individuală are însă sens ca sprijin: consiliere psihologică, instruire în gestionarea stresului, acces la îngrijire. Un punctaj anual nu sprijină pe nimeni. Este o consecință atașată persoanei, nu o măsură în folosul ei, iar art. 6 alin. (2) lit. (h) din directivă pune oricum măsurile colective pe primul loc.
Dacă logica s-ar opri la acest rând din formular, ar rămâne o anomalie de redactare. Ea se regăsește însă în alte domenii, începând cu hărțuirea.
Aceeași logică, în hărțuire
Hărțuirea la locul de muncă este, ca și stresul, un risc psihosocial. Convenția O.I.M. nr. 190/2019 le leagă expres: angajatorii trebuie să țină seama de violență și hărțuire, precum și de riscurile psihosociale asociate, în gestionarea securității și sănătății în muncă (art. 9) [18]. România a ratificat convenția prin Legea nr. 69/2024; instrumentul a fost depus la 11 iunie 2024, iar convenția a intrat în vigoare în iunie 2025 [18]. Ea definește violența și hărțuirea ca un ansamblu de comportamente și practici inacceptabile, izolate sau repetate, care au scopul de a genera, generează sau pot genera un prejudiciu fizic, psihologic, sexual sau economic (art. 1 alin. (1) lit. a)), se aplică tuturor sectoarelor, private sau publice (art. 2 alin. (2)) și, în textul consultat, nu cuprinde excepție pentru poliție [18].
Dreptul intern este mai nuanțat. Legea nr. 202/2002 definește hărțuirea psihologică (art. 4 lit. d¹)) ca un comportament necorespunzător care are loc într-o perioadă, este repetitiv sau sistematic și implică acte intenționate [19]. Metodologia din H.G. nr. 970/2023 pornește, pentru hărțuirea morală, de la definiția din O.G. nr. 137/2000: orice comportament în legătură cu raporturile de muncă, care are scop sau efect o deteriorare a condițiilor de muncă prin lezarea drepturilor sau a demnității, prin afectarea sănătății fizice sau mentale ori prin compromiterea viitorului profesional. Ea adaugă că orice comportament care, prin caracterul său sistematic, poate aduce atingere demnității sau integrității angajatului, punând în pericol munca sau degradând climatul de lucru, intră în aceeași categorie, și că „stresul și epuizarea fizică intră sub incidența hărțuirii morale la locul de muncă” (anexa, pct. 5.2) [20]. Definiția din metodologie nu cere intenția; legea egalității o cere pentru hărțuirea psihologică. Cele două texte nu sunt identice, iar raportul dintre ele nu este tranșat aici.
Apropierea contează pentru tema stresului: stresul legat de muncă nu este el însuși hărțuire, dar metodologia îl apropie de ea atunci când provine dintr-un comportament sistematic care degradează climatul de lucru. Puntea cea mai concretă este timpul de muncă. Directiva 2003/88/CE prevede un repaus zilnic de 11 ore consecutive (art. 3) și o medie de cel mult 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare (art. 6 lit. b)); art. 22 alin. (1) lit. b) interzice ca un lucrător să sufere vreun detriment pentru că nu și-a dat acordul să depășească această limită [21]. Organizația Mondială a Sănătății și O.I.M. au asociat programul de 55 de ore pe săptămână sau mai mult cu un risc crescut de accident vascular cerebral și de boală cardiacă ischemică, iar EU-OSHA arată că munca în afara programului obișnuit poate genera stres [21]. Hotărârile Curții de Justiție privind polițiștii și militarii (C-211/19, C-742/19) tratează timpul de muncă, nu hărțuirea, și nu califică programarea abuzivă drept hărțuire [22].
Ce rezultă este limitat. Impunerea unui program peste aceste limite, în condiții obișnuite, contravine directivei indiferent de intenție (excepția art. 2 alin. (2) din Directiva 89/391/CEE rămâne deschisă numai pentru împrejurări excepționale), iar atunci când este selectivă sau punitivă poate constitui probă a unui comportament de hărțuire. Calificarea ca hărțuire psihologică, în dreptul intern, rămâne condiționată de caracterul sistematic și de intenție.
Cadrul românesc specific este H.G. nr. 970/2023 pentru aprobarea Metodologiei privind prevenirea și combaterea hărțuirii pe criteriul de sex, precum și a hărțuirii morale la locul de muncă. Art. 1 obligă instituțiile și autoritățile administrației publice, civile și militare, să aplice metodologia; M.A.I. nu este numit, dar textul consultat nu conține nicio derogare pentru el [20]. Metodologia cere un cadru unitar de analiză și soluționare a sesizărilor (art. 6), introducerea interdicției hărțuirii în regulamentul intern și instruirea anuală (art. 7 alin. (4)), desemnarea prin act administrativ a unei persoane responsabile sau a unei comisii (pct. 6.1 lit. e) din anexă), un registru de semnalare (lit. g), o comisie de cel puțin trei titulari, un supleant și un secretar, cu reprezentant sindical „după caz” (pct. 6.2), raport de caz în 7 zile lucrătoare și soluționare în cel mult 45 de zile lucrătoare [20]. Instituțiile raportează anual către A.N.E.S. (art. 8), iar Inspecția Muncii asigură controlul aplicării (art. 9); polițistul poate sesiza și C.N.C.D., instanța sau organele penale (pct. 7.4) [20]. Componența comisiei se afișează în instituție și se diseminează angajaților; textul nu impune publicarea ghidului sau a componenței în exteriorul instituției. Din acest motiv, verificarea externă depinde, în fapt, de ce comunică instituția.
Corespondența sindicatului din 2026 arată cum a funcționat această dependență. La cererile privind ghidul și comisia, adresate în iunie 2026 inspectoratelor județene, au răspuns treisprezece: unsprezece declară un ghid propriu, unul aplică direct modelul din metodologie, iar unul a comunicat un plan de acțiune [23]. Cel puțin opt au cerut plata copierii, la 0,5 lei pe pagină, deși cererea era în format electronic. Mai multe au declarat ghidul document de uz intern sau l-au descris fără a-l comunica, iar patru au comunicat comisia numai ca structuri, fără nume sau funcții [23]. Academia de Poliție aplică direct metodologia, cu o persoană desemnată, și nu a efectuat nicio instruire într-un interval de șapte luni [23].
Ghidul propriu este, potrivit art. 7 alin. (4) lit. a), o posibilitate („poate”), iar desemnarea unei persoane responsabile este una dintre cele două variante ale pct. 6.1 lit. e); lipsa unui ghid propriu sau a unei comisii nu este, ca atare, o neconformitate. Rămâne problema accesului la informație: comunicarea ghidului și a componenței comisiei a fost, în aceste răspunsuri, condiționată, parțială sau refuzată. Cifrele provin din fișa întocmită pe actele din arhiva sindicatului; nu sunt un recensământ al tuturor structurilor.
Aici apare întrebarea de care depinde tot restul: cine verifică, din afara ierarhiei, dacă aceste obligații se respectă?
Cine verifică, din afara ierarhiei
Pe hârtie, pentru hărțuire, controlul din afara ierarhiei există: Legea nr. 202/2002 se aplică și categoriilor cu statut special (art. 7 alin. (3)), Legea nr. 108/1999 nu exceptează unitățile M.A.I., iar art. 9 din H.G. nr. 970/2023 dă Inspecției Muncii controlul aplicării; C.N.C.D., instanța și Avocatul Poporului nu au nicio excludere pentru polițiști [19][20][24][25]. Răspunsurile primite de sindicat arată însă o buclă. A.N.E.S. a răspuns că nu are atribuții de control, care revin Inspecției Muncii; Inspecția Muncii nu a spus nimic despre M.A.I.; Avocatul Poporului s-a sprijinit pe informațiile inspectoratului vizat și a arătat că nu se substituie structurilor de control ale Poliției [26]. Singura verificare comunicată, a I.G.P.R. – D.C.I., este internă: a constatat, într-un inspectorat, iregularități de termen, remediate fără răspundere disciplinară [26]. C.N.C.D. are și el o limită, fiindcă cere legătura cu un criteriu protejat [25]. Ce susțin actele este, deci, mai restrâns decât o teză de principiu: în corespondența cunoscută, niciun organ din afara ministerului nu a comunicat o verificare efectuată în unitățile M.A.I.
La securitate și sănătate în muncă, excluderea este scrisă în lege. Art. 47 alin. (2) din Legea nr. 319/2006 scoate de sub controlul Inspecției Muncii unitățile din art. 50 alin. (1) și (2), iar art. 50 alin. (1) spune că structurile cu funcționari publici cu statut special își organizează, coordonează și controlează singure activitatea de securitate și sănătate în muncă [24]. Contravențiile (amenzi între 2.500 și 8.000 de lei, art. 39 alin. (4)–(7)) se constată de inspectorii de muncă (art. 42); pentru aceste unități nu s-a găsit o cale externă alternativă, iar aplicarea efectivă a sancțiunilor în M.A.I. nu a fost verificată [24]. Inspecția muncii a ministerului ține de aparatul de resurse umane, iar controlul ei revine D.G.M.R.U. (O.M.A.I. nr. 32/2014) [24]. Controlorul și cel controlat aparțin, deci, aceleiași ierarhii.
Rezultatele se văd în răspunsurile cerute de sindicat. Răspunsul M.A.I. nr. 764.612/29.10.2026 afirmă că toate inspectoratele dețin certificate constatatoare valabile, fără număr, dată sau emitent; din răspunsurile la revenirea nr. 275/VJ, numărate de sindicat, numai două indicau un asemenea act [14]. Douăzeci și șapte de unități au declarat „irealizabilă” includerea medicului de medicina muncii în comitet, deși H.G. nr. 1425/2006 o cere (art. 58 alin. (1) lit. d)) [14]. Sesizarea nr. 329/JV a fost adresată și Corpului de Control al Ministrului; răspunsul, semnat de un subsecretar de stat, vorbește despre controale la condițional și la viitor și nu se referă la solicitările adresate Corpului de Control [14]. Configurația este aceea a unui control formal, fără verificare externă.
Cele două lanțuri se întâlnesc într-un punct. O sesizare de hărțuire este soluționată de o comisie desemnată de conducătorul unității, care, de regulă, nu poate face parte din ea (pct. 6.1 și 6.2 din anexă, cu excepția situațiilor în care prezența lui este obligatorie) [20]. Polițistul care sesizează este evaluat anual de aceeași ierarhie, inclusiv la indicatori precum rezistența la stres și echilibrul emoțional. Combinația nu dovedește represalii; creează condițiile în care ele nu pot fi verificate din afară. La securitate și sănătate în muncă, reglementarea proprie (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 319/2006), aplicarea, controlul și sancționarea se află în aceeași ierarhie; la hărțuire, norma este a Guvernului, iar controlul extern este prevăzut, dar neexercitat în practica cunoscută. În ambele cazuri, tendința autarhică pe care mecanismele europene o condiționează se vede în faptul că cel care verifică și cel verificat aparțin aceleiași structuri sau depind de informațiile ei.
Poate un stat să-și lase poliția într-o asemenea autonomie? Dreptul european răspunde cu condiții.
Cât de departe merge autonomia
Legea nr. 319/2006 are o dispoziție specifică pentru poliție. Art. 4 alin. (1) permite excepții pentru particularitățile inerente ale activităților specifice din serviciile publice, precum forțele armate sau poliția, doar atunci când ele intră în contradicție cu legea, iar alin. (2) cere ca securitatea lucrătorilor să fie asigurată, și în acest caz, ținând seama de principiile legii [4]. Ministerul Afacerilor Interne își reglementează propria activitate de securitate și sănătate în muncă, în temeiul art. 50 din lege. Reglementarea proprie completează însă regimul național, nu îl înlocuiește.
Condiția vine din dreptul european. Directiva 89/391/CEE nu se aplică atunci când particularitățile unor activități specifice din serviciile publice, precum forțele armate sau poliția, se opun în mod inevitabil ei; în acel caz, securitatea și sănătatea lucrătorilor trebuie asigurate pe cât posibil în lumina obiectivelor directivei (art. 2 alin. (2)) [22]. Art. 4 alin. (2) cere statelor să asigure controale și o supraveghere adecvate, iar art. 11 alin. (6) dă lucrătorilor dreptul de a recurge la autoritatea responsabilă cu securitatea și sănătatea în muncă, dacă apreciază că măsurile angajatorului sunt neadecvate [22].
Curtea de Justiție a interpretat excepția restrictiv: ea vizează activități specifice, nu sectoare întregi, iar activitățile poliției desfășurate în condiții obișnuite intră în câmpul directivei; excepția operează numai în împrejurări de gravitate și amploare excepționale, între care o cauză românească (C-147/17) [22]. Limitele sunt reale: hotărârile privesc timpul de muncă, iar în C-262/20, privind munca de noapte a unor categorii din serviciile publice de urgență, Curtea a recunoscut statelor o marjă de apreciere, cu măsuri compensatorii [22]. Convenția O.I.M. nr. 190 cere mijloace eficiente de inspecție și anchetă, inclusiv prin inspectoratele de muncă sau alte organisme competente (art. 4 alin. (2) lit. h)), și acces la căi de atac în afara locului de muncă (art. 10) [18]. Niciun text nu impune un anumit organism extern. Recomandarea Rec(2001)10 cere control extern eficient asupra poliției, dar privește răspunderea față de public, nu condițiile de muncă ale polițiștilor, iar art. 26 din Carta Socială Europeană revizuită nu a fost acceptat de România [27].
Ceea ce se poate susține, ținând seama de aceste limite, este o inferență în două trepte. Dreptul european nu scoate poliția din sistemul de securitate și sănătate în muncă, iar autonomia statului este condiționată de protecție „pe cât posibil” și de controale adecvate. O structură de control integrată în ierarhia controlată, fără garanții de independență, cu greu poate fi socotită „adecvată” în sensul art. 4 alin. (2).
Două obiecții rămân de luat în seamă. Se poate spune că art. 4 din Legea nr. 319/2006 acoperă particularitățile poliției; excepția este însă condiționată de o contradicție efectivă între particularitatea activității și lege, iar alin. (2) păstrează principiile legii, și nimic din actele cunoscute nu arată că un indicator de evaluare a fost adoptat ca urmare a unei asemenea constatări. Se poate invoca și art. 50, care permite ministerului să-și organizeze singur controlul. Textul există, iar excepția are temei. Întrebarea nu este dacă legea o permite, ci dacă un control propriu, fără garanții de independență, satisface cerința de controale și supraveghere adecvate din art. 4 alin. (2) al directivei și mijloacele eficiente de inspecție din art. 4 alin. (2) lit. h) al Convenției nr. 190.
Ce ar trebui schimbat
Din parcurs rezultă patru măsuri, în ordinea în care s-au văzut problemele. Prima este evaluarea riscurilor psihosociale, ca parte a evaluării obligatorii din art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 319/2006, pe fiecare tip de unitate (secții, posturi, structuri operative, structuri de intervenție), cu indicatori publicați: volum de lucru pe lucrător, ore suplimentare, permanență, absențe medicale, rotația personalului, plângeri. Rezultatul ei trebuie să alimenteze planul de prevenire și protecție (art. 13 lit. b)) și să fie comunicat reprezentanților lucrătorilor și sindicatelor.
A doua este corelarea indicatorului „rezistența la stres” cu această evaluare. Notarea unui lucrător pentru modul în care face față unei solicitări poate fi acceptabilă numai dacă solicitarea a fost evaluată și încadrată în limite, iar nota nu produce efecte atunci când organizarea muncii a depășit aceste limite. Altfel, indicatorul se cuvine eliminat sau înlocuit cu o formulă care apreciază comportamentul profesional în situații de solicitare, ancorat în fapte consemnate.
A treia privește medicina muncii: posturi ocupate cu medici specialiști în proporție care să permită examenul periodic real, cu componentă psihologică, pentru toți lucrătorii, nu doar pentru unitățile care îl cer; raportul anual al serviciului către angajator, cu partea de riscuri psihosociale; registrul bolilor profesionale cu acces la date agregate; comisiile de cercetare în componența prevăzută de art. 17 din ordin. Pe plan european, inițiativa Parlamentului din 2022 și cea din 2026 arată unde se îndreaptă dreptul: spre recunoașterea expresă a riscurilor psihosociale.
A patra privește hărțuirea și controlul. Ghidurile anti-hărțuire și componența comisiilor ar trebui publicate pe site-urile instituțiilor, fără a fi condiționate de cerere sau de plata copierii; rapoartele anuale către A.N.E.S. (art. 8 din H.G. nr. 970/2023) ar trebui să permită compararea unităților M.A.I. cu restul administrației. Competența Inspecției Muncii asupra hărțuirii, scrisă în art. 9 din H.G. nr. 970/2023, ar trebui exercitată efectiv și în unitățile M.A.I., iar pentru securitatea și sănătatea în muncă ar trebui evaluată restrângerea excepției din art. 47 alin. (2) și art. 50 din Legea nr. 319/2006, ori instituirea unui control independent al structurilor proprii, cu raportare publică.
Pe scurt, lanțul
Stresul legat de muncă se naște din raportul dintre cerințele muncii și resursele omului, deci din organizarea muncii. Obligația de a-l evita și de a-l combate la sursă aparține angajatorului, iar Europa merge spre recunoașterea expresă a acestui risc. În România nu există o normă care să impună expres evaluarea lui, iar instrumentele medicale prin care ar putea fi observat funcționează cu personal insuficient și cu date foarte puține. În acest cadru, formularul de evaluare a polițiștilor notează cât de bine suportă lucrătorul stresul, ceea ce mută pe el sarcina angajatorului și creează stimulente de a ascunde simptomele. Aceeași logică se regăsește în hărțuire, unde obligațiile există, dar nu sunt transparente, și în controlul securității și sănătății, unde verificarea rămâne în interiorul ierarhiei controlate. Dreptul european condiționează această autonomie, fără a impune un anumit organism de control.
Concluzia are două straturi. Faptele (textul indicatorului, normele citate, recunoașterile din răspunsurile instituțiilor) sunt documentate. Legătura dintre ele, adică ideea că indicatorul, medicina muncii slab dotată și controlul propriu se susțin reciproc, este o inferență, supusă verificării cu datele pe care ministerul nu le-a comunicat încă.
SPR Diamantul
Note
[1] Acordul-cadru european privind stresul legat de muncă, 8 octombrie 2004, pct. 2, 3, 4, 5, 6 și 7; numerotarea și formulările au fost confirmate pe textul în limba engleză publicat de Confederația Europeană a Sindicatelor (ETUC Resource Centre).
[2] Organizația Mondială a Sănătății, pagina „Burn-out an occupational phenomenon: International Classification of Diseases”, consultată la 15.11.2026.
[3] Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă, art. 5 alin. (1) și art. 6 alin. (2) lit. (a)–(h), alin. (3) lit. (a) și alin. (5); literele au fost verificate pe textul englez; textul oficial românesc de pe EUR-Lex nu a putut fi consultat direct, iar copiile românești neoficiale și Legea nr. 319/2006 nu sunt identice cuvânt cu cuvânt cu el; art. 7 alin. (3) din lege corespunde ca litere art. 6 alin. (2) din directivă.
[4] Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă, M. Of. nr. 646/26.07.2006, art. 4 alin. (1) și (2), art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (3) lit. (a)–(i), alin. (4) lit. (a) și (c), art. 12 alin. (1) lit. (a), art. 13 lit. (b), art. 50.
[5] Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, art. 6 alin. (1), art. 40 alin. (2) lit. b), art. 175 alin. (1) și art. 177 alin. (2).
[6] Rezoluția Parlamentului European din 5 iulie 2022 referitoare la sănătatea mintală în lumea digitală a muncii (2021/2098(INI)), P9_TA(2022)0279, pct. 30.
[7] Rezoluția Parlamentului European din 6 octombrie 2026 privind protecția împotriva riscurilor psihosociale (procedura 2026/2023(INL), document T10-0326/2026, raport A10-0225/2026; vot 413–210–29); titlul în engleză: „Psychosocial risks, stress and mental health at work”. Conținutul a fost verificat pe fișa procedurii, pe comunicatul Parlamentului și pe o copie a textului adoptat într-o altă limbă; versiunea oficială în română sau engleză nu a putut fi consultată direct.
[8] Comisia Europeană, comunicat din 20 iulie 2026 privind deschiderea celei de-a doua etape de consultare a partenerilor sociali pentru Quality Jobs Act (termen 28 septembrie 2026).
[9] Organizația Mondială a Sănătății, WHO guidelines on mental health at work, 2022, recomandările 1–13, consultate în textul republicat de OMS.
[10] H.G. nr. 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii securității și sănătății în muncă, art. 15 alin. (1) pct. 1, în forma consolidată la 7 martie 2022 (modificări prin H.G. nr. 955/2010, 1242/2011, 767/2016 și 259/2022), anexele nr. 22 și 23; portalul legislativ nu indică modificări ulterioare.
[11] Ghidul pentru aprecierea calității evaluării riscurilor psihosociale, adoptat la 8 octombrie 2018 și găzduit de Inspecția Muncii; documentul se declară „publicație fără caracter obligatoriu”.
[12] Normele privind supravegherea sănătății lucrătorilor din M.A.I., anexă la Ordinul M.A.I. nr. 291/2011, art. 4, art. 10 alin. (1), art. 12 alin. (1), art. 17 alin. (1), art. 19, art. 20 alin. (1) și art. 24, citate după revenirea S.P.R.D. nr. 362/VJ/02.11.2026 și după acțiunea din dosarul nr. 29996/3/2026; textul ordinului nu a fost recitit integral pentru articol.
[13] Răspunsul M.A.I. – D.I.R.P. nr. 1752709/14.04.2026 și răspunsurile nr. 1753616/20.07.2026 și nr. 1753767/30.07.2026, așa cum sunt redate în cererea S.P.R.D. nr. 49/JV/17.06.2026 și în răspunsul la întâmpinare din dosarul nr. 29996/3/2026 al Tribunalului București (13.10.2026); răspunsurile din 14.04.2026 și 30.07.2026 au fost citite în original, iar cel din 20.07.2026 în copia anexată acțiunii din 21.07.2026 (exemplarul primit nu a fost recitit). Detalii: răspunsul nr. 1752709/14.04.2026 comunică două boli profesionale la polițiști și un caz în ultimii cinci ani; răspunsul din 20.07.2026 indică zece posturi (cinci ofițeri de poliție și cinci contractuali), recunoaște un deficit de personal, arată că analiza pe cinci ani privește întregul personal al ministerului și că cazul unic privește un angajat din afara I.G.P.R. și a unităților subordonate; diagnosticul a fost declarat confidențial, iar statistica pe categorii a fost refuzată cu invocarea art. 9 alin. (1) din Regulamentul (UE) 2016/679; despre bolile legate de profesie s-a răspuns că nu se declară și că o statistică nu a fost realizată, fără referire la rapoartele din art. 19 din ordin; reclamația administrativă a fost respinsă cu motivarea că legea accesului la informații nu obligă la operațiuni de calcul sau de analiză. Sindicatul a semnalat contradicția cifrelor prin cererea nr. 49/JV, pct. 14.
[14] Răspunsul M.A.I. nr. 764.612/29.10.2026 la sesizarea nr. 329/JV/25.09.2026, revenirea S.P.R.D. nr. 362/VJ/02.11.2026 (cifrele din răspunsurile la revenirea nr. 275/VJ și la sesizarea nr. 329/JV sunt ale sindicatului), răspunsul D.I.R.P. nr. 1754237/07.09.2026; H.G. nr. 355/2007 privind supravegherea sănătății lucrătorilor, art. 4, art. 20 și art. 29 alin. (2). Detalii: răspunsul invocă art. 4 alin. (2) din ordin fără cuvintele „până la ocuparea funcțiilor”; termenul din art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 355/2007 a expirat la 31.12.2010; examinările periodice se fac pentru unitățile care le-au solicitat și au transmis fișele factorilor de risc, deși legea le impune tuturor lucrătorilor (art. 20 din H.G. nr. 355/2007; art. 12 alin. (1) din ordin). Revenirea nr. 362/VJ a cerut și câte suspiciuni de boală profesională au fost semnalate din 2020. Certificatul constatator și autorizația sanitară de funcționare sunt acte distincte; datele Direcției Medicale la 4 septembrie 2026 (D.I.R.P. nr. 1754237/07.09.2026) evidențiază, potrivit sindicatului, zece inspectorate fără nicio autorizație sanitară sau cu obiective doar „în curs”; un comitet nu a avut nicio întrunire consemnată în procese-verbale în 2023–2025.
[15] Răspunsul M.A.I. – D.I.R.P. nr. 1753707/27.07.2026 la cererea S.P.R.D. nr. 157/JV/25.06.2026; răspunsurile structurilor la care a fost trimisă statistica nu au fost reproduse aici. Formularea „număr neobișnuit de mare” aparține sindicatului (revenirea nr. 362/VJ/02.11.2026) și nu este o constatare. Statistica a fost trimisă la I.G.P.R., I.G.J.R. și I.G.S.U., de la care sindicatul a primit răspunsuri separate.
[16] Ordinul M.A.I. nr. 140/2016 privind activitatea de management resurse umane în unitățile de poliție ale M.A.I., M. Of. nr. 702/09.09.2016, art. 2 lit. h)–k), anexa nr. 8 art. 3, art. 4 alin. (1) și art. 8, anexele nr. 19 și 22 (cap. I și cap. II art. 2). Definiția indicatorului și rubrica lit. b) din Îndrumar (cap. I) sunt citate din forma de la publicare și au fost confirmate vizual pe PDF (anexa nr. 19, poziția 4; anexa nr. 22, cap. I, rubrica C lit. b); cap. II art. 2).
[17] Ordinul M.A.I. nr. 200/2024, M. Of. nr. 1136/13.11.2024, pct. 41 (înlocuirea anexei nr. 19 cu anexa nr. 2 la ordin) și pct. 42–44 (modificarea ponderilor în anexa nr. 22). Forma consolidată pe portalul legislativ (13.11.2024) arată că cap. I din anexa nr. 22 nu a fost modificat prin acest ordin, iar art. 4 din anexa nr. 22 prevede, pentru funcțiile de execuție, ponderile 50% (modulul B), 35% (modulul C lit. a)) și 15% (modulul C lit. b)); portalul nu arată un act modificator ulterior, dar publicarea în Monitorul Oficial după 13.11.2024 nu a fost verificată.
[18] Convenția O.I.M. nr. 190/2019 privind eliminarea violenței și hărțuirii în lumea muncii (text românesc oficial, M. Of. nr. 285/02.04.2024), art. 1 alin. (1) lit. a), art. 2 alin. (2), art. 4 alin. (2) lit. d) și h), art. 9 lit. b), art. 10; Legea nr. 69/2024 de ratificare. Instrumentul a fost depus la 11.06.2024; intrarea în vigoare în iunie 2025 rezultă din evidențele consultate (O.I.M. și depozitari). Starea pe NORMLEX la 15.11.2026 nu a fost verificată direct, iar data și publicarea legii de ratificare nu au fost confirmate.
[19] Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, republicată (M. Of. nr. 326/05.06.2013), art. 4 lit. c) și d¹), art. 7 alin. (3), art. 26, art. 36, art. 37. Definiția de la lit. d¹) a fost citată din consolidarea portalului legislativ (informativă) și nu apare în republicarea din 2013; cuantumul amenzilor din art. 37 diferă între sursele consultate și nu este reprodus.
[20] H.G. nr. 970/2023 pentru aprobarea Metodologiei privind prevenirea și combaterea hărțuirii pe criteriul de sex, precum și a hărțuirii morale la locul de muncă, M. Of. nr. 939/17.10.2023, art. 1, 6, 7 alin. (2) și (4), 8, 9 și anexa (pct. 6.1, 6.2, 7.4, 9), modificată prin H.G. nr. 27/2025. Forma consultată este o copie a portalului legislativ valabilă între 03.02.2025 și 14.04.2025; versiunea actuală nu a fost verificată.
[21] Directiva 2003/88/CE, art. 3, art. 6 lit. b), art. 22 alin. (1); O.M.S./O.I.M., comunicat din 17.05.2021 și studiul din Environment International (2021) privind orele lungi de muncă; EU-OSHA, OSHwiki, „Working time”; Rezoluția Parlamentului European din 21.01.2021 (2019/2181(INL)), pct. 6. Citatele provin din extrase ale textelor oficiale; EUR-Lex a blocat accesul automat.
[22] Directiva 89/391/CEE, art. 2 alin. (2), art. 4 alin. (1)–(2), art. 11 alin. (6) (text în limba engleză; formularea românească oficială nu a putut fi verificată); C.J.U.E., 03.10.2000, C-303/98 Simap, pct. 35–36; 14.07.2005, C-52/04 Personalrat der Feuerwehr Hamburg (citat indirect); 20.11.2018, C-147/17 Sindicatul Familia Constanța, pct. 53–55, 67–68; 30.04.2020, C-211/19 Készenléti Rendőrség, pct. 40–43, 49–51; 15.07.2021, C-742/19 B.K., pct. 55, 64–65, 69; 24.02.2022, C-262/20 VB, pct. 55 și 80.
[23] Răspunsurile unităților M.A.I. la cererile S.P.R.D. nr. 123–137 din 27–28.06.2026 privind ghidul și comisia, și la reclamațiile administrative; fișă întocmită pe actele din arhiva sindicatului (inclusiv răspunsurile Academiei de Poliție nr. 4425485/06.03.2025 și 4425526/12.11.2025). Detalii: șase inspectorate au calificat ghidul drept document de uz intern, două l-au descris fără a-l comunica, unul a susținut că nu este informație de interes public; unul a răspuns că demersurile de constituire a comisiei sunt în curs; Academia de Poliție a arătat că a desemnat o persoană și a constituit ad-hoc o comisie.
[24] Legea nr. 319/2006, art. 39 alin. (4)–(7), art. 42, art. 47 alin. (2), art. 50 alin. (1)–(3) (forma consolidată pe portalul legislativ din 2021; versiunea cea mai nouă neverificată); Legea nr. 108/1999 a Inspecției Muncii (consolidare din 18.12.2025), art. 6, fără excludere a unităților M.A.I.; O.M.A.I. nr. 32/2014, art. 7, 10, 11 și 13. Textul consultat vorbește de un serviciu al inspecției muncii din D.G.M.R.U., iar actele sindicatului de o direcție; denumirea exactă nu a fost clarificată.
[25] Hotărârea C.N.C.D. nr. 328/19.07.2023 (dosar nr. 426/2021); O.G. nr. 137/2000, art. 2 alin. (5¹)–(5⁷), art. 20, 26 și 27; Legea nr. 35/1997 privind Avocatul Poporului.
[26] Răspunsurile A.N.E.S. (între care nr. 1942/18/544/24.04.2026); Inspecției Muncii nr. P2615/14754 (iulie 2026); Avocatului Poporului nr. 28433/11.08.2026; I.G.P.R. – D.C.I. nr. 916.140/14.08.2026, citate din corespondența sindicatului. Detalii: A.N.E.S. a răspuns la 24.04.2026 că nu are atribuții de control în aplicarea H.G. nr. 970/2023 și, ulterior, că va cere informații structurilor vizate într-un caz concret; Avocatul Poporului a răspuns la 11.08.2026; I.G.P.R. – D.C.I. a constatat, la 14.08.2026, iregularități privind termenul de desemnare a persoanei responsabile sau a comisiei, remediate fără răspundere disciplinară; Inspecția Muncii nu a stabilit standarde pentru persoanele care efectuează cercetarea disciplinară.
[27] Recomandarea Rec(2001)10 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei (Codul european de etică al poliției), pct. 59–61; Carta Socială Europeană revizuită, art. 26, neacceptat de România.
