În România, puțini au auzit de Lon L. Fuller, deși principiile lui sunt socotite una dintre descrierile clasice ale statului de drept. Fuller a arătat, printr-o parabolă despre un rege nepriceput, că există opt condiții fără de care o lege nu mai e cu adevărat lege. Am citit cartea și am pus condițiile lui lângă actele Ministerului Afacerilor Interne.
Povestea lui Lon Fuller
Lon L. Fuller s-a născut la 15 iunie 1902 în Hereford, un orășel din Texas, și a crescut în Imperial Valley, în sudul Californiei. A studiat la Universitatea Stanford, unde și-a luat licența și diploma în drept. A predat întâi la facultatea de drept a Universității din Oregon, apoi la cea a Universității Duke. La Duke, printre studenții lui s-a aflat Richard Nixon, viitorul președinte al Statelor Unite.
În 1940 a ajuns la Harvard, iar în 1948 a primit catedra de filosofia dreptului, pe care a păstrat-o până la pensionare, în 1972. A predat și dreptul contractelor. În paralel a lucrat la o firmă de avocatură din Boston, unde s-a ocupat de arbitrajul conflictelor de muncă. Raportul dintre angajator și angajat, pe care l-a cunoscut astfel din practică, apare și în carte, ca exemplu pentru ce înseamnă să conduci oameni prin reguli. A murit la 8 aprilie 1978, la Cambridge, în Massachusetts.
Ca jurist, a lăsat câteva texte care se citesc și azi. Articolul său din 1936 despre despăgubirile contractuale, scris împreună cu W. R. Perdue, a rămas un text de referință în dreptul american al contractelor. În 1949 a publicat „Cazul exploratorilor din peșteră”, un proces imaginar în care judecătorii ajung la concluzii opuse pe aceleași fapte. Textul se folosește și acum în facultățile de drept. Juristul american Robert S. Summers l-a socotit unul dintre cei mai importanți patru teoreticieni americani ai dreptului din ultima sută de ani.
Dincolo de facultăți, Fuller a devenit cunoscut printr-o dispută. În 1958, revista Harvard Law Review a publicat în același număr un articol al juristului englez H.L.A. Hart și răspunsul lui Fuller. Disputa pornea de la procesele din Germania de după război. Într-unul dintre cazurile discutate, o femeie își denunțase în 1944 soțul pentru vorbe împotriva lui Hitler. Bărbatul fusese condamnat la moarte, iar pedeapsa îi fusese transformată în trimitere pe front. După război, femeia a fost judecată și condamnată pentru că îl lipsise de libertate.
Hart susținea că legea nazistă fusese lege, chiar dacă era prea nedreaptă ca să fie respectată. Fuller răspundea că regimul nazist se îndepărtase atât de mult de condițiile legalității încât ce producea abia mai merita numele de drept. Sub naziști, legile cele mai importante nu erau publicate, legile retroactive se dădeau oricând convenea puterii, iar tribunalele speciale ignorau regulile pe care trebuiau să le aplice.
The Morality of Law dezvoltă acest răspuns. Cartea pornește de la prelegerile ținute de Fuller la Facultatea de Drept Yale în aprilie 1963 și a apărut în 1964. Ediția revizuită din 1969 are în plus un capitol de răspuns la critici. Fuller definește dreptul ca pe o activitate cu un scop, „întreprinderea de a supune conduita oamenilor guvernării regulilor”.
Diferența față de juriștii care vedeau în lege doar porunca celui puternic e esențială. O poruncă poate constrânge, dar o regulă trebuie să poată fi înțeleasă și urmată. De aici vine ideea lui de „moralitate internă a dreptului”. Moralitatea externă privește scopurile legilor, adică dacă ce cer ele e drept sau nedrept. Moralitatea internă privește meșteșugul: felul în care legile sunt făcute, comunicate și aplicate.
Parabola regelui Rex
Rex urcă pe tron hotărât să repare o justiție lentă, scumpă și învechită. Primul lui gest e să abroge toate legile existente, ca să pornească de la zero. Descoperă însă că nu e în stare să formuleze reguli generale. Se apucă atunci să judece el însuși fiecare litigiu, sperând că din cazuri va desprinde încet-încet o regulă. După sute de hotărâri, nici el, nici supușii nu văd în ele vreo logică.
Ia lecții, scrie un cod, dar anunță că va rămâne secret de stat, cunoscut doar de el și de grefierul lui. Supușii protestează că nu poți fi judecat după reguli pe care nu ai cum să le afli. Rex încearcă altceva: la începutul fiecărui an va judeca disputele anului trecut, cu motivare publică. Supușii îi explică răbdători că au nevoie de reguli dinainte, ca să știe cum să se poarte.
Codul e publicat în sfârșit, dar nu îl înțelege nimeni, nici cetățeanul obișnuit, nici juristul. Experții îl clarifică și abia atunci se vede că fiecare prevedere e anulată de alta. Iritat, regele scoate contradicțiile, dar înăsprește totul. Cine e chemat la palat are acum zece secunde în loc de zece zile să se prezinte, iar tusea sau strănutul în fața regelui devin infracțiuni. Țara ajunge în pragul revoltei.
O nouă versiune iese clară, coerentă și posibil de respectat, împărțită gratuit pe străzi. Numai că între timp realitatea s-a schimbat, așa că primul cod reușit primește amendamente în fiecare zi. În cele din urmă, Rex își ia înapoi rolul de judecător. Hotărârile lui par bine argumentate, dar nu au nicio legătură cu codul pe care pretind că îl aplică, deși regele îl numește în fiecare dintre ele legea fundamentală a țării.
Rex moare dezamăgit de supușii săi. Urmașul lui anunță că va guverna fără juriști, cu psihiatri și specialiști în relații publice, ca oamenii să fie fericiți fără reguli. Fuller trage o concluzie scurtă: supușii i-au rămas loiali lui Rex ca rege până la capăt, dar legii lui nu aveau cum să-i fie loiali, pentru că el n-a reușit niciodată să facă una.
Cele opt principii ale lui Fuller
Din cele opt eșecuri ale lui Rex, Fuller desprinde opt condiții ale legalității și le analizează pe rând (pp. 39–91 în ediția din 1969). Le rezumăm mai jos cu argumentele lui.
1. Să existe reguli
Ca să conduci oamenii prin reguli, trebuie să ai reguli, nu doar decizii luate de la caz la caz. Fuller precizează că asta nu înseamnă neapărat reguli impersonale. Exemplul lui e chiar raportul de muncă. Un angajator care vrea să-și conducă angajații prin reguli, în loc să stea lângă fiecare, se expune tuturor greșelilor lui Rex. Dacă la recompense și sancțiuni își ignoră mereu propriile reguli, sistemul se destramă fără nicio revoltă deschisă și nu-i mai aduce ce aștepta de la el.
2. Regulile să fie publice
Publicarea e, la Fuller, singura condiție care poate deveni o obligație fermă, de pildă printr-o constituție care spune că legea nepublicată nu intră în vigoare. Obiecția că oricum nimeni nu citește legile nu îl convinge. Dacă măcar unul din o sută citește regulile meseriei lui, acela are dreptul să le cunoască, iar ceilalți îl urmează adesea pe cel mai bine informat. Publicarea permite critica legilor și e singura frână pentru cei care le-ar aplica după bunul plac.
Fuller notează și că autoritățile administrative cred adesea că procedurile lor interne nu trebuie publicate, deși orice avocat cu experiență știe că de ele depinde rezultatul. O regulă publicată îi spune omului, sau avocatului său, unde să caute legea.
3. Regulile să privească viitorul
O lege exclusiv retroactivă e, pentru Fuller, o monstruozitate, fiindcă nu poți îndruma azi purtarea cuiva după reguli date mâine. Retroactivitatea strică și încrederea în regulile pentru viitor, pe care le pune sub amenințarea unei schimbări ulterioare. Fuller acceptă legile retroactive care repară o greșeală a statului, dar avertizează că același argument i-a servit lui Hitler ca să legalizeze retroactiv asasinatele din 1934. Mai observă că o regulă nouă aplicată trecutului îi pedepsește uneori pe oameni pentru ce chiar autoritatea îi îndemnase să facă.
4. Regulile să fie clare
Claritatea e una dintre cele mai importante condiții, iar Fuller insistă că nici autoritatea aflată în vârful ierarhiei nu e scutită de ea. Poziția îi mărește răspunderea. O regulă obscură face legalitatea imposibilă chiar și pentru cei care trebuie să o aplice. Formule generale precum „buna-credință” nu sunt un defect, iar o claritate de fațadă poate face mai mult rău decât o imprecizie onestă.
5. Regulile să nu se contrazică
Regulile care se contrazic îl pun pe om într-o situație fără ieșire. Exemplul lui Fuller e o lege care obligă la montarea plăcuțelor noi de înmatriculare pe 1 ianuarie, alături de alta care pedepsește orice muncă în acea zi. Greșeala depășește logica: omul e pedepsit pentru ce i s-a cerut să facă. Soluția propusă de Fuller e ca cetățeanul să poată ieși din confuzie pe oricare drum, fără să fie el cel păgubit. Neglijența în potrivirea regulilor între ele strică legalitatea și nu are un remediu simplu.
6. Regulile să ceară lucruri posibile
O lege care cere imposibilul pare absurdă. Fuller arată că poate fi folosită tocmai pentru absurditatea ei, ca să-i transmită omului că i se poate cere orice. Critică și răspunderea fără vinovăție, comodă pentru autorități, pentru că amenințarea cu o sancțiune grea îl face pe om să accepte orice înțelegere. Într-o notă, el observă că toate condițiile se reduc, într-un fel, la posibilitatea de a respecta legea, pentru că nu poți respecta o regulă pe care nu o poți cunoaște.
7. Regulile să fie stabile
Schimbările prea dese seamănă cu retroactivitatea, pentru că ambele vin din nestatornicia celui care face regulile. Omul care și-a organizat viața după regula de ieri e prins nepregătit de regula de azi. Legea are nevoie de un echilibru între schimbare și stabilitate și de timp de adaptare la fiecare schimbare.
8. Regulile să fie aplicate așa cum sunt scrise
Fuller o socotește cea mai complexă condiție. Concordanța dintre regula anunțată și aplicarea ei poate fi distrusă de interpretări greșite, de inaccesibilitatea legii, de corupție, prejudecăți, indiferență, prostie sau setea de putere. Garanțiile ei sunt procedurale: dreptul la avocat, dreptul la apel, controlul judecătorului.
Fuller avertizează însă că un sistem care se bizuie doar pe instanțe face corectarea abuzurilor dependentă de voința și de banii celui afectat. Mai cere ca interpretarea legii să nu devină o capcană pentru cei care nu-i cunosc rațiunile la fel de bine ca judecătorii.
Ce leagă cele opt principii
Un eșec total la oricare dintre condiții nu produce un sistem de drept prost, ci ceva ce nu mai poate fi numit sistem de drept. Fuller explică de ce printr-o reciprocitate preluată de la sociologul Georg Simmel. Autoritatea îi spune cetățeanului, în esență, că acestea sunt regulile și că, dacă le respectă, după ele va fi judecat. Când autoritatea rupe definitiv această legătură, nu mai rămâne nimic pe care să se sprijine datoria cetățeanului de a respecta regulile.
Fuller nu cere perfecțiune. În afară de publicare, condițiile lui sunt ținte spre care un sistem tinde, iar uneori trebuie cântărite unele față de altele. Comentatorii lui subliniază ce e în joc. O lege publică, clară și dată pentru viitor îi tratează pe oameni ca pe niște persoane responsabile, capabile să înțeleagă o regulă și să-și potrivească purtarea după ea. Legea secretă, retroactivă sau imposibil de respectat îi tratează ca pe niște obiecte, care pot fi doar manipulate sau pedepsite. Legalitatea face și abuzul mai greu de ascuns, pentru că o regulă publică poate fi criticată.
Criticii lui Fuller, în frunte cu Hart, au răspuns că cele opt condiții țin de eficiență, nu de morală, și că și o dictatură poate avea legi clare și publice. Legile apartheidului din Africa de Sud erau clare, publice și stabile, dar profund nedrepte. Obiecția e serioasă, dar arată doar că cele opt condiții sunt un minim. Respectarea lor nu garantează dreptatea, însă încălcarea lor face ca ce rămâne să nu mai poată fi numit drept.
Regele Rex la MAI
Cu aceste opt condiții în minte, ne-am uitat la actele pe care S.P.R. „Diamantul” le are din petiții, din răspunsuri oficiale și din dosarele aflate pe rol. Fiecare exemplu de mai jos se sprijină pe un act, o adresă sau o hotărâre.
Salariul după un ordin pe care polițistul nu-l poate citi
Cea mai vizibilă abatere privește a doua condiție a lui Fuller, publicitatea. Salariile polițiștilor se stabilesc după un ordin clasificat, OMAI nr. S/7/2018. Pe el se sprijină refuzurile pentru sporul de condiții grele pe durata concediului (pct. 44.1.1) și pentru majorarea de 12,5% a structurilor centrale (subpct. 28.1 și 28.3). Normele de hrană urmează același model, pentru că toate anexele OMAI nr. 136/2017 sunt clasificate.
Procedura IGPR privind declasificarea (PS-IGPR-SS-16, 2022) nu e clasificată, dar poartă mențiunea că documentul „este proprietatea IGPR”, iar folosirea lui se face cu aprobarea unui șef de serviciu. Legea nr. 182/2002 cunoaște însă doar două clase de informații protejate, secretul de stat și secretul de serviciu, iar art. 9 din Legea nr. 8/1996 exclude textele oficiale administrative de la protecția dreptului de autor. „Proprietatea” asupra unei proceduri nu are, așadar, un temei în lege.
Fuller scria că publicarea e singura condiție care poate deveni o obligație fermă. În dreptul românesc a devenit: instanțele au constatat inexistența actelor normative nepublicate (Curtea de Apel București, Sentința nr. 1076/2021, menținută prin Decizia Î.C.C.J. nr. 3883/2021). Observația lui despre autoritățile care își țin procedurile interne nepublicate, deși de ele depinde rezultatul, se potrivește aproape cuvânt cu cuvânt cu procedura IGPR.
Bani ceruți înapoi pentru trecut
A treia condiție, ca regulile să privească viitorul, e încălcată de un tipar care se repetă: angajatorul plătește pe baza propriilor acte, iar după ani cere banii înapoi. Un inspectorat județean de poliție i-a acordat în 2021 unui ofițer majorarea pentru titlul de specialist de clasă și i-a prelungit-o printr-o dispoziție din ianuarie 2024. În iulie 2026, după un audit, inspectoratul a revenit asupra ei sub forma „îndreptării unei erori materiale” și a cerut înapoi sumele încasate din 30 decembrie 2023, adică 12.200 de lei. Temeiul invocat e o anexă a ordinului clasificat de salarizare.
Cazul lui Vitalie Josanu, președintele S.P.R. „Diamantul”, merge și mai departe. Josanu are titlul de doctor, iar dreptul lui la indemnizația pentru acest titlu a fost confirmat întâi de instanțe, pentru o perioadă anterioară: Tribunalul Neamț a obligat IPJ Neamț la plată prin Sentința nr. 185/C/2018, rămasă definitivă prin Decizia Curții de Apel Bacău nr. 784/2018. În ianuarie 2023, IPJ Neamț i-a acordat indemnizația, de 950 de lei pe lună, prin Dispoziția nr. 697.356/30.01.2023, în care constata expres că lucrează în domeniul doctoratului. După ce legea s-a schimbat (OUG nr. 115/2023), inspectoratul a reanalizat situația și a confirmat dreptul prin Dispoziția nr. 265.471/10.05.2024, vizată de compartimentul juridic, de resurse umane și de controlul financiar preventiv. Normele de aplicare ale noii reguli, OMAI nr. S/22/2024, sunt la rândul lor clasificate.
În aprilie 2025, la propunerea Direcției Control Intern din IGPR, același inspectorat a emis Dispoziția nr. 490.411/09.04.2025. Aceasta constată că „începând cu data de 01.01.2023” condiția nu ar fi fost îndeplinită, pune capăt efectelor celor două dispoziții „cu data prezentei dispoziții” și se declară aplicabilă de la 18 martie 2025. Banii au fost ceruți însă înapoi de la 1 ianuarie 2023. Pentru că Josanu nu a semnat un angajament de plată, IPJ Neamț l-a chemat în judecată pentru 14.929 de lei, ca „răspundere delictuală” (dosarele nr. 6782/99/2025 și 500/99/2026, conexate, Tribunalul Iași, termen 27 noiembrie 2026).
Din acest traseu lipsește tocmai calea pe care legea o prevede pentru asemenea situații. Potrivit art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, autoritatea care consideră nelegal un act propriu, intrat deja în circuitul civil, poate cere instanței anularea lui, în termen de un an de la emitere. IPJ Neamț nu a cerut niciodată anularea celor două dispoziții. Termenul s-a împlinit la 30 ianuarie 2024 pentru prima și la 10 mai 2025 pentru a doua, așa că la data Dispoziției nr. 490.411 inspectoratul mai avea o lună ca să meargă în instanță. A ales să constate singur, după doi ani, că plățile nu s-ar fi cuvenit și să ceară banii ca pe o pagubă, deși propria dispoziție lasă actele de acordare să producă efecte până în martie 2025. Cât timp aceste acte nu sunt anulate, banii plătiți în baza lor au un temei legal, iar aceasta este și apărarea pe care Josanu o susține în instanță.
Cele două cazuri au aceeași structură. Polițistul a primit banii pe baza unor acte ale propriului angajator, iar angajatorul a hotărât mai târziu, singur, că nu i se cuveneau. Fuller avertiza că o regulă aplicată retroactiv îl poate pedepsi pe om pentru ce chiar autoritatea îl îndemnase să facă. Aici regula nu s-a schimbat între ultima confirmare a dreptului și cererea de restituire; s-a schimbat doar felul în care angajatorul a ales să o citească. Faptul că inspectoratele ocolesc calea pe care legea le-o impune pentru propriile acte ține și de ultimul principiu al lui Fuller, concordanța dintre regula scrisă și felul în care o aplică autoritatea. Legea e aplicată cu strictețe polițistului, care trebuie să plătească, dar nu și angajatorului, care trebuia să meargă întâi în instanță.
Același text, două lecturi
Cazul specialistului de clasă arată și problema clarității. În 2021 și în 2024, inspectoratul a citit regula în sensul că majorarea se cuvine. În 2026, același inspectorat a citit-o în sens opus și a decis că nu se cuvenea din 2023. Dacă nici unitatea care aplică textul nu știe ce spune el, polițistul, care nici nu-l poate citi, nu are nicio șansă. Fuller spunea că o regulă obscură face legalitatea imposibilă pentru oricine, inclusiv pentru cei care o aplică.
Dispoziția din cazul doctoratului are aceeași problemă în interiorul ei. Stabilește trei date pentru aceleași efecte: 1 ianuarie 2023 pentru constatare, 18 martie 2025 pentru aplicare și 9 aprilie 2025, data emiterii, pentru încetarea dreptului. Un act care nu poate spune limpede de când produce efecte nu îi lasă destinatarului nicio șansă să știe ce i se cere.
Reguli care se bat cap în cap
A cincea condiție, ca regulile să nu se contrazică, e încălcată chiar la banii pe care statul îi reține din salariu. Contribuția individuală la bugetul de stat reținută din salariile personalului MAI a fost de 4,01 miliarde de lei în 2025 (adresa MAI – DIRP nr. 1754325/16.09.2026). Întrebate pe ce temei o rețin, unitățile au dat două răspunsuri incompatibile. Unele inspectorate de jandarmi au indicat art. 137 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, regula generală a contribuției de asigurări sociale. Inspectoratele de poliție au indicat art. 141 lit. c), adică excepția de la aceeași contribuție.
Contradicția are și un al doilea nivel. Contribuția se reține în temeiul art. 31 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, iar numele ei creează o așteptare firească: plătești acum ca să primești ceva mai târziu, adică pensia. Pentru aceeași cotă de 25% din salariul brut, un salariat care plătește contribuția de asigurări sociale (CAS) câștigă stagiu de cotizare și primește o pensie calculată după cât a plătit. Polițistului, care plătește aceeași cotă, legea îi dă în schimb doar sporul de 3–9% din art. 108, pe care plafonul din art. 60 îl anulează în plată, adică contraprestația statului devine zero.
Mai mult, aceeași lege prevede că pensiile militare de stat se plătesc de la bugetul de stat (art. 5 alin. 2). Curtea Constituțională a reținut, la rândul ei, că pensia militară nu are componentă contributivă și se plătește integral de la buget (Decizia nr. 724/2024, par. 95), iar unitățile MAI citează chiar această decizie în răspunsurile lor. Polițistul plătește, așadar, o contribuție pentru o pensie despre care statul spune că nu depinde de nicio contribuție. Întrebarea rămâne simplă: pentru ce i se iau banii?
Contradicția apare și între lege și ordin. Polițiștii cer sporul pentru condiții grele și pe durata concediului, în temeiul art. 37 alin. (1) din OG nr. 38/2003. Unitățile răspund cu pct. 44.1.1 din ordinul clasificat, care exceptează sporurile acordate „pe bază de pontaj”. Instanțele au dat câștig de cauză polițiștilor, inclusiv definitiv (Curtea de Apel Galați, Decizia nr. 732/2026). Fuller cerea ca omul prins între două reguli care se bat cap în cap să nu fie el cel păgubit.
Să contești un text pe care nu-l poți arăta
A șasea condiție, ca regulile să ceară lucruri posibile, are la MAI o formă aparte. Un polițist căruia i se refuză un drept pe baza ordinului clasificat poate, în cel mai bun caz, să-l consulte la compartimentul de resurse umane. Nu poate scoate textul de acolo și nu îl poate arăta avocatului sau expertului care îl apără, pentru că regulile de protecție a informațiilor clasificate (HG nr. 781/2002, art. 4 și 6) nu permit asta. De aceea, în procesele pentru majorarea de 12,5%, cererea prin care instanța obligă MAI să depună ordinul (art. 293 C. proc. civ.) a devenit un pas obișnuit. Fuller observa că nimeni nu poate respecta o regulă pe care nu o poate cunoaște. Polițistul trebuie să o și conteste.
Legea care se suspendă în fiecare an
Ultima condiție a lui Fuller, ca regulile să fie aplicate așa cum sunt scrise, se vede cel mai limpede la pensiile militare. Art. 59 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 prevede că pensiile aflate în plată se indexează „din oficiu, începând cu 1 ianuarie a anului în curs”, cu inflația. În 2021, 2025 și 2026 indexarea nu s-a acordat, pentru că a fost suspendată prin acte separate, date „prin derogare” (OUG nr. 226/2020, OUG nr. 156/2024 și Legea nr. 141/2025). Casa de pensii sectorială a Ministerului Apărării, care aplică aceeași lege, a confirmat, într-o notă din 17 aprilie 2026, că pensiile nu s-au indexat în acești trei ani. Numai pentru 2025 și 2026, pierderea cumulată e de 16,6%.
Situația seamănă cu finalul domniei lui Rex, care își numea codul legea fundamentală a țării, dar nu îl aplica. Art. 59 a rămas în vigoare și apare neatins în forma consolidată a legii, pentru că suspendările stau în legi de măsuri fiscal-bugetare. Un polițist care citește legea pensiilor află că pensia i se indexează în fiecare an. Regula care i se aplică de fapt e scrisă în altă parte, acolo unde nu are de ce să o caute.
Același mecanism ține pe loc și drepturile polițiștilor în activitate. Compensația pentru chirie e calculată și azi la nivelul din decembrie 2009, printr-o derogare reînnoită an de an din 2010, ultima dată pentru 2026 (art. XX din Legea nr. 141/2025). Salariile, sporurile, hrana și echipamentul au fost menținute la nivelul vechi prin aceleași acte în 2025 și 2026, iar un salariu rămas neschimbat din ianuarie 2024 cumpără azi cu 16% mai puțin. Fuller spunea că schimbările prea dese seamănă cu retroactivitatea, pentru că omul nu își mai poate organiza viața după regula de ieri. O măsură „temporară” repetată de peste șaisprezece ani a devenit regula reală, doar că legea de bază continuă să spună altceva.
O lege care promite un drept și o altă lege care îl suspendă în fiecare an îi spun omului două lucruri diferite, iar el nu mai știe pe care să se bizuie.
Indexarea cu doi ani întârziere
Chiar și în anii fără suspendare, formula legală de actualizare a pensiilor militare lucrează împotriva scopului ei. Legea cere inflația „cunoscută la această dată”, adică la 1 ianuarie. Numai că 1 ianuarie e zi de sărbătoare legală în care nu se lucrează (art. 139 alin. 1 din Codul muncii): sediile Institutului Național de Statistică și ale casei de pensii sunt goale, iar în clădiri e cel mult portarul. O cifră nu poate fi „cunoscută” la o dată la care instituția care ar trebui să o cunoască nu are pe nimeni la birou. În plus, INS publică media inflației din anul încheiat abia la jumătatea lui ianuarie; media pe 2024, de 5,6%, a apărut, de pildă, pe 14 ianuarie 2025. Din cauza acestor două lucruri, la 1 ianuarie cea mai nouă medie definitivă e, inevitabil, cea de acum doi ani. Așa s-a și aplicat: în 2022 pensiile au crescut cu 2,6%, inflația din 2020, în 2023 cu 5,1%, inflația din 2021, iar în 2024 cu 13,8%, inflația din 2022. Inflația din 2023, de 10,4%, și cea din 2024, de 5,6%, trebuiau să ajungă în pensii în 2025 și 2026, tocmai anii înghețați.
Formula are și defectul codului lui Rex: e publicată, dar aproape nimeni nu o înțelege. Luat cuvânt cu cuvânt, art. 59 pare limpede, iar cine citește că pensia se indexează cu „ultima rată medie anuală a inflației” crede firesc că primește inflația anului care tocmai s-a încheiat. Sensul real apare abia dacă știi calendarul de publicare al INS. Fuller avertiza exact asupra acestui lucru: o claritate de fațadă poate face mai mult rău decât o imprecizie onestă.
Fuller ilustra contradicția cu o lege care cere ceva pe 1 ianuarie, în timp ce alta interzice munca în acea zi. Legea pensiilor militare face aproape același lucru: leagă indexarea de o cifră care trebuie să fie „cunoscută” într-o zi în care nu lucrează nimeni, iar rezultatul e că pensia urmărește inflația cu doi ani întârziere. Pentru Fuller, o lege al cărei remediu nu se potrivește cu răul pe care vrea să-l repare nu mai poate fi salvată de nicio interpretare.
Cine a ales data de 1 ianuarie nu avea cum să nu știe că e zi liberă în fiecare an și că media inflației apare abia la jumătatea lunii. Întârzierea de doi ani nu e un accident apărut pe parcurs, ci efectul previzibil al textului, vizibil din ziua în care a fost scris. De aceea o numim o prevedere diabolică: o singură dată, aleasă cu vădită rea-credință, face ca toți pensionarii militari de stat să primească actualizarea pensiei cu inflația de acum doi ani. Fuller observa, vorbind despre Rex, că în moralitatea dreptului intențiile bune contează prea puțin; contează ce produce legea. Iar legea aceasta produce, an de an, pensii care rămân cu doi ani în urma prețurilor.
Consecințe
Prima consecință e ruperea reciprocității despre care scria Fuller. Polițistul răspunde disciplinar pentru orice abatere de la un regulament, în timp ce instituția care îl plătește nu îi arată regula după care o face. Fuller descrie ce se întâmplă cu angajatorul care își ignoră propriile reguli: sistemul se destramă fără revoltă deschisă. Disciplina rămâne, dar convingerea că regula scrisă contează se pierde.
A doua consecință e că drepturile se obțin în instanță, om cu om. Fiecare spor, fiecare majorare, fiecare document refuzat și fiecare sumă cerută înapoi devine un dosar, cu taxe, termene și ani de așteptare. E riscul pe care Fuller îl vedea într-un sistem care lasă corectarea abuzurilor doar pe seama instanțelor, unde rezultatul depinde de voința și de banii celui nedreptățit.
A treia consecință e mai puțin vizibilă. Prin Decizia nr. 208/2025, Curtea Constituțională a stabilit că anularea unui act normativ de către instanță produce efecte doar pentru viitor, nu și în procesele aflate deja pe rol. Pentru un ordin nelegal și clasificat, fiecare an în care nu poate fi contestat, pentru că nu poate fi citit, e un an pe care anularea de mai târziu nu îl mai acoperă. Secretul ascunde regula și îi prelungește viața.
A patra consecință ține de control. Legalitatea face abuzul mai greu de ascuns, pentru că o regulă publică poate fi examinată și criticată mai ușor. O regulă secretă scapă de critică, iar greșelile din ea pot dura ani de zile fără ca cineva din afară să le vadă.
Ultima consecință ține de încredere. Fuller face o distincție utilă aici: respectul față de autoritate nu e același lucru cu fidelitatea față de lege. Supușii lui Rex își respectau regele, dar nu aveau o lege căreia să-i fie fideli. Un polițist poate executa disciplinat ordinele șefilor și poate constata totuși că, atunci când e vorba de propriile drepturi, legea pare făcută pentru alții.
Concluzii
Testul lui Fuller e modest. Criticii lui i-au reproșat chiar că e prea modest, pentru că și o dictatură poate avea legi clare și publice. Tocmai de aceea contează că la MAI găsim încălcări documentate ale mai multora dintre cele opt condiții: reguli secrete, bani ceruți înapoi pentru trecut, același text citit în două feluri, temeiuri care se exclud, apărări imposibile, o autoritate care ocolește calea pe care legea i-o impune și drepturi promise de lege, dar suspendate an de an. Sistemul nu e un eșec total în sensul lui Fuller, pentru că legea salarizării și statutul polițistului sunt publicate. Are însă zone în care o condiție lipsește cu totul, iar cea mai mare este chiar regula după care polițistul își primește salariul. În aceste zone avertismentul lui Fuller se aplică literal: ce funcționează acolo poartă numele de drept fără să îndeplinească minimul care face dintr-o poruncă o lege.
Remediile decurg din aceeași listă. Drepturile salariale nu sunt secrete de stat, așa că regulile care le stabilesc pot fi publicate, cel puțin în partea care nu are de ce să fie clasificată. O reținere de patru miliarde de lei pe an trebuie să aibă un singur temei, comunicat la fel în toate unitățile. O autoritate care crede că a plătit greșit pe baza propriilor acte are la dispoziție instanța, în termenul de un an pe care i-l dă legea. Iar ce s-a plătit cu bună-credință, pe baza unui act al angajatorului, nu se cere înapoi pe baza unei lecturi noi a unui text pe care cel în cauză nu l-a văzut niciodată.
Până atunci, S.P.R. „Diamantul” va continua să ceară declasificarea ordinelor, să conteste refuzurile, să-și apere membrii când li se cer înapoi bani primiți pe baza actelor angajatorului și să urmărească executarea hotărârilor câștigate. Regele Rex a înțeles prea târziu că nu poate guverna cu reguli pe care supușii nu le cunosc. Ministerul are încă timp să înțeleagă asta.
Unde se găsește cartea
Nu am găsit o traducere în limba română a cărții lui Fuller. Ediția revizuită în limba engleză, The Morality of Law (Yale University Press, ISBN 978-0-300-01070-1), se poate comanda din România de la Elefant (aproximativ 163 de lei), de la Libris (aproximativ 194 de lei) și de la Books Express (aproximativ 196 de lei).
S.P.R. „Diamantul”