Nici curaj, nici ignoranță. Puterea izvorata din alaturarea la haita. Stat paralel policentric
Există o întrebare pe care și-o pune, mai devreme sau mai târziu, oricine privește atent spre o conduită abuzivă a unei instituții a statului: să fie curaj, ori să fie ignoranță? Cum de un funcționar semnează liniștit un act vădit nelegal? Cum de o decizie a instanței supreme ori a Curții Constituționale este ignorată fără urmări? Cum supravietuieste netulburat Razvan Grecu, contabilul MAI, dovedit in atatea randuri ca a incalcat legea, pagubind zeci de mii de politisti si cadre militare, activi sau in rezerva? Dar Ioana Dorobantu, imputernicita cu o nesimtire fara limite, din 2017 pana in prezent? Cum apare unul ca Georgian Dragan care, cu un tupeu si o aroganta fantastica, da de pamant cu ratiunea si bunul simt, din postura de purtator de palavre pentru MAI si IGPR? (Pe langa faptul ca existenta lui ca “chestor” este o ofensa si o umilinta continua pentru toti politistii care au facut si fac in mod real, munca de politie) Răspunsul, credem, nu este nici una, nici alta. Este ceva mai tulburător decât amândouă: asemenea conduite sunt perfect raționale. Doar că raționalitatea lor se măsoară după altă regulă decât legea.
Ceea ce numim, comod, „statul paralel” nu este un monolit. Imaginea unui centru unic, a unui creier ascuns care trage toate sforile, este liniștitoare tocmai pentru că e falsă. Realitatea e mai greu de prins cu mâna, fiindcă este policentrică: o rețea de clanuri de interese, fiecare concentrat pe acapararea și conservarea unei felii de putere. O elită a Ministerului de Interne, o elită a Parchetului, o elită a judecatorilor, o elită a clasei politice — între ele, legături subterane, invizibile celor mulți. Nu o comandă, ci o înțelegere tacită: se validează și se protejează unii pe alții.
Aici, tabloul sociologic întâlnește un text pe care îl uităm prea des. Constituția României așază, în articolul 2, temelia întregului edificiu: suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, alese liber, și prin referendum. Și adaugă, fără echivoc, o interdicție: „Nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.” Or, tocmai aceasta face o rețea de elite (“stat paralel” sau “deep state”) care capturează pârghiile statului pentru propria conservare — exercită, în nume propriu, o putere care nu-i aparține și care nu i-a fost încredințată de nimeni prin vot. Ceea ce sociologul numește sistema se apropie, în logica dreptului constituțional, de o formă de uzurpare a suveranității — nu una zgomotoasă, cu tancuri în piață, ci una tăcută, capilară, care se strecoară în fiecare decizie luată nu după lege, ci după interesul clanului.
Acest tipar are un nume, ba chiar mai multe, și e studiat de decenii. Sociologul Alena Ledeneva îl descrie sub termenul de sistema: țesătura informală de loialități, favoruri și protecție reciprocă prin care se exercită efectiv puterea, pe dedesubtul instituțiilor formale. Ea readuce în discuție un vechi concept rusesc, krugovaia poruka — „chezășia circulară” — legătura care te ține prins de grup tocmai pentru că toți sunt, împreună, vulnerabili, și de aceea se acoperă unii pe alții. Economiștii Douglass North, John Wallis și Barry Weingast au numit același mecanism ordine cu acces limitat: o coaliție de elite își împarte rentele și privilegiile între membri și blochează accesul celor din afară, iar stabilitatea sistemului vine chiar din faptul că fiecare grup are interesul să-i protejeze pe ceilalți. Cu mult înainte, C. Wright Mills descrisese elita puterii — sfere aparent distincte care se împletesc, cu granițe permeabile și interese comune.
Cheia pentru a înțelege România o oferă însă opoziția dintre particularism și universalism, așa cum o formulează Alina Mungiu-Pippidi. Statul universalist tratează pe toți după aceeași regulă, aplicată egal. Statul particularist distribuie resursa publică — dreptatea, funcțiile, banii, dar și impunitatea — după statut și după conexiuni. În el, întrebarea reală nu este niciodată „ce spune legea?”, ci „cine pe cine acoperă?”. Odată ce ai înțeles că aceasta este regula adevărată, conduita „aparent inexplicabilă” își pierde misterul. Cel care încalcă legea făcând parte dintr-o elită o face cu convingerea, rațională în lumea lui, că va fi protejat de celelalte elite. Nu curaj, deci, și nu ignoranță — ci raționalitate particularistă. Abuzul nu este o eroare a sistemului; este funcționarea lui normală.
Aici se ascunde și o dedublare pe care gânditori ca Berdiaev sau Dostoievski au numit-o, în alt context, natura duală. Un asemenea sistem are, inevitabil, două fețe: una formală, care vorbește limbajul legalității, al transparenței, al „dialogului social constructiv”; și una reală, informală, care își urmează propriile socoteli. Cetățeanul primește masca: adresa politicoasă de trei rânduri care nu spune nimic, semnătura „pentru” care ascunde un nume, comisia ai cărei membri nu are voie să-i cunoască. Fața formală rostește adevărul procedurii; rețeaua informală face altceva.
Cum se susține, totuși, această fațadă? Nu prin monștri, ci prin oameni cumsecade. Urmărind, în 1961, la Ierusalim, procesul lui Adolf Eichmann — unul dintre principalii organizatori ai Holocaustului —, filozoafa Hannah Arendt a formulat una dintre cele mai tulburătoare idei ale secolului trecut: „banalitatea răului”. Descoperirea ei, cu atât mai neliniștitoare cu cât este mai simplă, a fost că răul de proporții nu are nevoie de fanatici demonici, ci de funcționari obișnuiți care încetează să mai gândească. Eichmann nu era un monstru, ci un birocrat aplicat, „îngrozitor de normal”, care își făcea „doar datoria”: executa ordinul, completa formularul, semna actul, fără a se întreba niciodată dacă ceea ce face este drept. Răul devine banal, spunea Arendt, atunci când se dizolvă în rutina administrativă, când conștiința individuală este predată în schimbul confortului de a te supune. Fără a compara nicio clipă proporțiile istorice, mecanismul moral rămâne același la orice scară: funcționarul care semnează o respingere nemotivată nu este, de regulă, un ticălos; este un om zeroizat — golit, ca un dispozitiv căruia i s-au șters cheile, de conștiința și judecata care l-ar face să se întrebe ce semnează. Ba chiar re-zeroizat: resetat de fiecare dată când sistemul simte că a început iar să gândească. Iar sistemul pe exact această golire se sprijină: pe abdicarea noastră măruntă și zilnică de la a mai judeca.
Nu este prima oară când limba numește această cădere. A făcut-o de trei ori, în trei epoci. Întâi, în epoca feudală, i-a spus robotă — munca silnică pe care iobagul o datora stăpânului; din aceeași familie slavă (rabŭ, „sclav”) vine și românescul rob.
Apoi, în epoca industrială, în 1920, scriitorul ceh Karel Čapek a turnat vechiul cuvânt într-o formă nouă, în piesa R.U.R.: robot, ființa artificială creată anume ca să muncească fără voință și fără conștiință, unealtă perfect ascultătoare.
Iar acum, în epoca digitală, limbajul mașinilor ne-a dat al treilea cuvânt: a zeroiza — a șterge memoria unui dispozitiv, suprascriind-o cu zerouri, până nu mai rămâne nimic din ce îl făcea el însuși. Iobagul, robotul, dispozitivul zeroizat: trei cuvinte, trei veacuri, aceeași realitate — omul care încetează să mai fie subiect și devine instrument, robot.
Și tocmai aici, în punctul cel mai descurajant, se află și ieșirea. Ne-a arătat-o Aleksandr Soljenițîn, într-un text scris în chiar ziua arestării sale, Să nu trăim în minciună. Teza lui e simplă și necruțătoare: violența nu se poate susține singură, are nevoie să se ascundă în spatele minciunii, iar minciuna nu rezistă decât rezemată pe violență. Slăbește-o pe una, se clatină și cealaltă. Iar minciuna este veriga vulnerabilă, fiindcă nu are substanță proprie — trăiește doar atâta timp cât un om o susține personal. Sistemul nu stă în picioare prin forța „lor”, ci pentru că fiecare dintre noi îl hrănește zilnic: semnând ce nu credem, tăcând când ar trebui să vorbim, validând prin prezență un ritual pe care îl disprețuim. Soljenițîn nu cere eroism. Cere pragul minim, la îndemâna oricui: să nu participi personal la minciună. Chiar dacă nu ai tăria să proclami adevărul, poți măcar să nu semnezi falsul, să nu-l repeți, să nu-l aplauzi.
Traducerea acestui principiu în limbajul nostru, al drepturilor cetățenești, are un nume administrativ concret: transparența. A cere răspunsul motivat, nu informarea goală. A cere numele celui care semnează și actul care îl împuternicește. A cere componența comisiei și temeiul deciziei ei. Fiecare asemenea cerere — întemeiată pe Legea 544/2001, pe dreptul de petiționare, pe contenciosul administrativ și pe toate mecanismele legale de cerere a socotelii — este exact gestul lui Soljenițîn tradus în procedură: refuzul de a mai fi complice la minciuna instituțională. Nu este un act de curaj spectaculos. Este refuzul, mic și demn, de a valida un fals. Și este, în același timp, o formă modestă prin care poporul își reia suveranitatea din mâinile celor care o exercită în nume propriu: cerând socoteală, întrebând, refuzând tăcerea. Căci uzurparea de la vârf și micile uzurpări de zi cu zi — semnătura „pentru” care ascunde un nume, decizia luată fără temei, actul nemotivat — sunt același gest, la scări diferite. Și se combat la fel: pretinzând, de fiecare dată, ca puterea să se exercite în numele legii, nu al cuiva.
Și, mai ales, nimeni nu-ți cere să fii erou. Nu ți se cere să fii martir — ci doar acel prag minim: să nu semnezi tu însuți falsul. La el se adaugă însă ceva ce atât Arendt, cât și Soljenițîn au înțeles bine: singurătatea este aliata haitei, iar gândirea și curajul se hrănesc din comuniune. Rezistența unui singur om poate fi strivită; rezistența multora, mergând împreună pe aceeași cale, face ca întregul edificiu al minciunii să se clatine. De aceea, dacă vezi în jurul tău o haită a răului, nu încerca să o înfrunți de unul singur. Caută — și vei găsi — oamenii care i se împotrivesc deja, care luptă pentru bine, și alătură-te lor. Împreună, refuzul de a minți încetează să fie un gest izolat și devine o forță.
Rețeaua este puternică doar atâta vreme cât o legitimăm. Nu are nevoie de acordul nostru entuziast — îi ajunge tăcerea noastră, semnătura noastră resemnată, obișnuința noastră de a nu întreba. În clipa în care destui oameni încetează să o mai susțină, ea nu este învinsă; pur și simplu se dizolvă, fiindcă i se retrage singura substanță pe care a avut-o vreodată — complicitatea noastră. Și, ca orice lucru important, începe cu fiecare dintre noi. Astăzi.
SPR DIAMANTUL