Site icon Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul”

Prima anulare irevocabilă a OMAI 400/2004. Urmează HG 725/2015

SPRD
Prima anulare irevocabilă a OMAI 400/2004. Urmează HG 725/2015 – S.P.R. „Diamantul”

La 20 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat irevocabil Ordinul MAI nr. 400/2004, ordinul nepublicat care reglementa regimul disciplinar al întregului personal al ministerului. Acțiunea a fost formulată de un polițist din Ilfov, prin Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul”, după un proces purtat prin patru instanțe.

Ordinul după care erau judecați polițiștii

Ordinul MAI nr. 400 din 29 octombrie 2004 stabilea tot ce ține de răspunderea disciplinară a polițiștilor: cum se face cercetarea prealabilă, cum lucrează consiliile de disciplină și cum se aplică sancțiunile prevăzute de statut. Ordinul fusese emis în executarea art. 53–65 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, ale căror texte delegau ministrului reglementarea procedurii.

Ordinul nu era secret, dar nu a fost publicat niciodată în Monitorul Oficial. Se difuza intern, unităților din subordine. Ministerul însuși îl trecuse, la poziția 327, într-o listă comunicată în 2010 la o cerere pe Legea nr. 544/2001, lista celor 603 ordine și instrucțiuni nesecrete și nepublicate emise de la intrarea în vigoare a Legii nr. 24/2000. Prin urmare, polițistul cercetat disciplinar era judecat după o normă pe care, de cele mai multe ori, nu o văzuse.

Drumul până la Înalta Curte

Sindicatul a atacat ordinul încă din 2011. Primele trei acțiuni, înregistrate la Curtea de Apel București, cereau constatarea inexistenței ordinelor nepublicate. Toate trei au fost respinse în ianuarie 2012: două pe fond, pe motiv că ordinele din domeniul ordinii publice ar fi exceptate de la publicare, iar a treia ca lipsită de interes.

După ce instanțele au refuzat să constate inexistența juridică a ordinului, Emil Păscuț, pe atunci președintele și juristul sindicatului, a schimbat calea. El a redactat cererile de anulare a OMAI nr. 400/2004 și, în cadrul lor, excepția de neconstituționalitate a textelor din Legea nr. 360/2002 pe care se sprijinea ordinul. Prima care a ajuns la Curtea Constituțională și a fost judecată a fost excepția din dosarul polițistului D.E.F. Prin Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014 (Monitorul Oficial nr. 667 din 11 septembrie 2014), Curtea Constituțională a declarat neconstituționale art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) și art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002, adică textele care lăsau ministrului procedura disciplinară. A fost prima excepție de neconstituționalitate admisă vreodată pe Statutul polițistului, la doisprezece ani după adoptarea legii. În motivare, Curtea a constatat expres că actul „nici măcar nu a fost publicat în Monitorul Oficial” și că persoana cercetată „nu cunoaște regulile după care se desfășoară procedura”.

Decizia Curții Constituționale nu a fost aplicată imediat. Mai multe instanțe, printre ele și Secția de contencios administrativ a Înaltei Curți, care a respins la 7 noiembrie 2014 recursul polițistului D.E.F., au continuat să judece sancțiunile disciplinare după OMAI nr. 400/2004. De aceea, în martie 2015, sindicatul a trimis o plângere ambasadelor, mai multor oficialități și Președintelui României. A cerut ca situația să fie inclusă în Mecanismul de Cooperare și Verificare al Comisiei Europene și ca Inspecția Judiciară să verifice refuzul de a aplica o decizie a Curții Constituționale. Evenimentul Zilei a relatat plângerea la 31 martie 2015 (evz.ro).

Sindicatul a depus articolele de presă și plângerea către ambasade și la Înalta Curte, și la Curtea de Apel București, unde se afla pe rol dosarul nr. 347/93/2011 al lui D.E.F. Exista riscul ca tocmai polițistul care ridicase excepția să nu beneficieze de ea. La 17 aprilie 2015, Curtea de Apel București i-a admis recursul, a anulat dispoziția de sancționare, a dispus reintegrarea și plata despăgubirilor salariale, printr-o decizie irevocabilă.

Prima anulare a ordinului a obținut-o sindicatul în dosarul polițistului G.A.M.: prin sentința nr. 1633 din 9 iunie 2015, Curtea de Apel București a anulat OMAI nr. 400/2004 în întregime. Hotărârea nu era însă definitivă, iar ministrul a declarat recurs.

Decizia nr. 3711 din 20 noiembrie 2015

Dosarul nr. 1652/93/2014 a pornit de la o sancțiune disciplinară: polițistul M.N., de la IPJ Ilfov, a cerut, prin sindicat, anularea dispoziției de sancționare nr. 154826 din 27 octombrie 2011 și a ordinului pe care se sprijinea. Cauza a trecut pe la trei instanțe înainte de recurs. Curtea de Apel București a trimis-o la Tribunalul București, acesta și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Ilfov, iar Tribunalul Ilfov a separat capătul privind ordinul și l-a trimis înapoi la Curtea de Apel. Acolo, prin sentința nr. 880 din 27 martie 2015, acțiunea a fost respinsă pe fond, deși Decizia CCR nr. 392/2014 era publicată de peste șase luni.

Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a admis recursul și a hotărât, în termeni fără echivoc: „Admite acțiunea […]. Anulează Ordinul MAI nr. 400/2004”. Decizia este irevocabilă. După anularea din dosarul G.A.M., a fost prima hotărâre care a desființat în întregime și fără cale de atac ordinul după care se făcuse, timp de unsprezece ani, procedura disciplinară din Ministerul Afacerilor Interne.

Motivarea e scurtă. Ordinul fusese emis în executarea art. 53–65 din Legea nr. 360/2002 și, reține Curtea, „nu mai poate produce efecte după ce au fost declarate neconstituționale chiar dispozițiile Legii nr. 360/2002 în temeiul cărora a fost emis”. Față de această concluzie, instanța a considerat „lipsită de relevanță” analiza argumentului privind inexistența ordinului nepublicat. Altfel spus, ordinul a căzut pentru că își pierduse temeiul legal, iar întrebarea nepublicării a rămas netranșată.

O anulare care a avut nevoie de o a doua

Art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prevede că hotărârile prin care s-a anulat un act administrativ normativ sunt general obligatorii și „se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanțelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I”, adică la cererea instanței care a pronunțat anularea. În dosarul M.N., aceasta a fost Înalta Curte, care a încălcat obligația: decizia din dosarul M.N. nu a fost publicată niciodată în Monitorul Oficial, iar fără publicare anularea nu producea efecte față de toți. Efectul general a venit din alt dosar al sindicatului: sentința nr. 1219 din 25 februarie 2016 a Tribunalului București, în cauza polițistului F.A., a anulat și ea ordinul, a rămas definitivă la 6 februarie 2017 și a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 286 din 24 aprilie 2017.

Înalta Curte a confirmat această ordine prin Decizia nr. 2926 din 10 octombrie 2017, în recursul ministrului din dosarul în care Curtea de Apel anulase ordinul în 2015. Instanța a reținut că ordinul fusese deja desființat în dosarele M.N. și F.A. și că efectele erga omnes, adică față de toată lumea, se produc „începând cu data de 24 aprilie 2017”. De aceea, a respins capătul de anulare ca lipsit de interes. Potrivit acestei interpretări, între noiembrie 2015 și aprilie 2017 ordinul era anulat irevocabil într-un dosar, dar continua să producă efecte față de ceilalți polițiști. Rezultatul este irațional. Un act normativ se aplică tuturor celor pe care îi vizează, așa că fie există în ordinea juridică, fie nu. Un ordin anulat irevocabil pentru un polițist și aplicat în continuare tuturor celorlalți ar fi o normă valabilă pentru toată lumea, mai puțin pentru unul. Tocmai pentru a împiedica o asemenea situație legea face publicarea obligatorie și o lasă în sarcina instanței, nu a reclamantului. Iar în lipsa publicării, ministerul, parte care pierduse procesul, a putut aplica în continuare actul anulat.

În toate trei dosarele, ordinul a fost anulat după publicarea Deciziei CCR nr. 392/2014. Anularea din dosarul M.N. a fost irevocabilă din noiembrie 2015, dar numai cea din dosarul F.A., publicată în aprilie 2017, a produs efecte față de toți.

Nepublicarea hotărârilor de anulare a devenit apoi un reflex al instanțelor, inclusiv al Înaltei Curți. Prin Decizia definitivă nr. 760 din 12 februarie 2018, Curtea de Apel București a anulat art. 45 alin. (3) din Ordinul MAI nr. 298/2011, textul pe baza căruia I.G.P.R. refuzase să prelungească suspendarea raportului de serviciu al unui ofițer aflat într-o misiune ONU (V.I.C.). Cererea de anulare fusese redactată tot de Emil Păscuț. Nici această hotărâre nu apare publicată în Monitorul Oficial.

La 10 decembrie 2020, Înalta Curte a anulat, prin Decizia nr. 6696, art. 26.1 din Ordinul ministrului justiției nr. 399/C/2007, care stabilea drepturile polițiștilor de penitenciare pe durata concediului. Nici această decizie nu a fost trimisă la Monitorul Oficial. Ministerul Justiției a confirmat în scris, la 27 iulie 2026, că hotărârea „nu a fost publicată în Monitorul Oficial”, că instanța nu a dispus publicarea și că ministerul nu a emis niciun ordin pentru punerea ei în executare. În același răspuns, ministerul declară că ordinul „ultraactivează, fiind aplicabil în continuare”. Așadar, un ordin din care Înalta Curte a anulat definitiv un text se aplică mai departe, pentru că instanța nu a făcut ce îi cere art. 23 din Legea nr. 554/2004.

Răspunsul Ministerului Justiției nr. 10/42428/2026 din 27 iulie 2026, la o cerere a sindicatului pe Legea nr. 544/2001 (paginile 1, 2 și 4, fără anexe).

Ce se întâmplă cu ordinul emis pe un text neconstituțional

Curtea Constituțională nu judecă ordinele de ministru și hotărârile de Guvern, pentru că art. 146 din Constituție îi dă competență doar asupra legilor și ordonanțelor. De aceea, Decizia nr. 392/2014 nu spune ce devine OMAI nr. 400/2004. Constată doar că ordinul a fost emis pe textele declarate neconstituționale și că nu a fost publicat. Soarta ordinului au hotărât-o instanțele de contencios administrativ, pornind de la două reguli deja stabilite.

Prima e a Curții Constituționale. Prin deciziile nr. 766/2011, 1615/2011, 223/2012 și 54/2014, Curtea a stabilit că textele declarate neconstituționale nu se mai aplică nici în cauza în care s-a ridicat excepția, nici în cauzele aflate pe rol. A doua e a Înaltei Curți, care a reținut prin Decizia nr. 12/2011, dată într-un recurs în interesul legii, că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție „inexistentă din punct de vedere juridic” după declararea ei ca neconstituțională.

Pe această bază au judecat și instanțele care au anulat ordinul. Curtea de Apel București a reținut, în sentința nr. 1633/2015 din dosarul G.A.M., că, atât timp cât dispozițiile Legii nr. 360/2002 în temeiul cărora a fost emis OMAI nr. 400/2004 au fost declarate neconstituționale, ordinul apare ca lipsit de temei legal, ceea ce impune anularea lui. Înalta Curte a spus același lucru în Decizia nr. 3711/2015: ordinul „nu mai poate produce efecte după ce au fost declarate neconstituționale chiar dispozițiile Legii nr. 360/2002 în temeiul cărora a fost emis”. A adăugat și temeiul din Legea nr. 24/2000, potrivit căreia ordinele se emit „numai pe baza și în executarea legilor”.

Un ordin rămas fără temei nu dispare însă singur. El trebuie înlăturat de o instanță față de toți, prin anulare. Iar anularea produce efecte față de toți abia de la publicarea ei în Monitorul Oficial, cum a arătat dosarul M.N.

2026: a doua încercare, de data aceasta împotriva hotărârii de Guvern

După Decizia nr. 392/2014, legiuitorul a trecut în Legea nr. 360/2002, prin Legea nr. 81/2015, o parte din regulile procedurii disciplinare (art. 581–627). Prin aceeași Lege nr. 81/2015 a introdus însă și art. 628, potrivit căruia normele de aplicare ale capitolului, „referitoare la recompense și răspunderea disciplinară”, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. În temeiul lui a fost adoptată H.G. nr. 725/2015, care reglementează practic toată procedura: citarea, cercetarea prealabilă, funcționarea consiliului de disciplină, aplicarea sancțiunii și contestația. Ministerul nu mai poate scrie singur regulile prin ordin, dar ele au ajuns, în bună măsură, la Guvern.

Curtea Constituțională a respins în 2021 și 2022 excepții îndreptate împotriva acestui text (deciziile nr. 213/2021, 261/2021 și 658/2022), reținând că aspectele esențiale ale răspunderii disciplinare sunt prevăzute în lege. Situația s-a schimbat în 2025. Prin Decizia nr. 206 din 8 aprilie 2025 (Monitorul Oficial nr. 867 din 22 septembrie 2025), Curtea a declarat neconstituțional, în unanimitate, art. 494 alin. (9) din Codul administrativ. Textul lăsa tot hotărârii de Guvern constituirea, funcționarea și procedura comisiilor de disciplină pentru funcționarii publici. Curtea a constatat că procedura era „reglementată lacunar” în lege și a trimis expres la Decizia nr. 392/2014.

Pe această bază, sindicatul a pornit în 2026 a doua acțiune împotriva procedurii disciplinare a polițiștilor. Excepțiile împotriva art. 628 sunt redactate tot de Emil Păscuț. La 21 octombrie 2026, Curtea de Apel Iași a trimis excepția Curții Constituționale, în dosarul nr. 3868/99/2025/a2*, în care președintele sindicatului, Vitalie Josanu, contestă destituirea. Aceeași excepție a fost depusă și la Tribunalul Suceava, în dosarul nr. 723/86/2026, cu termen la 10 decembrie 2026. Dacă art. 628 cade, H.G. nr. 725/2015 rămâne fără temei legal, așa cum s-a întâmplat în 2015 cu Ordinul MAI nr. 400/2004, și nu mai poate fi aplicată în dosarele aflate pe rol.

Decizia nr. 3711/2015 arată că un ordin de ministru poate fi desființat de un polițist sancționat, atunci când sindicatul construiește calea procedurală potrivită: acțiunea în anulare și, în cadrul ei, excepția de neconstituționalitate a textului de lege pe care se sprijină ordinul. Pasajul din Decizia CCR nr. 392/2014 preluat de Înalta Curte, potrivit căruia un act nepublicat „nu este accesibil și deci nici opozabil”, se poate invoca și azi împotriva oricărui ordin nepublicat aplicat polițiștilor.

Teza pe care sindicatul o susținea din 2011, aceea că un act normativ nesecret și nepublicat nu a intrat niciodată în vigoare, a fost ocolită în 2015. Ea a fost însă admisă de aceeași secție a Înaltei Curți șase ani mai târziu, în altă materie: prin Decizia nr. 3883 din 20 iulie 2021 (Monitorul Oficial nr. 805/2021), instanța supremă a confirmat constatarea inexistenței unor hotărâri CNSU nepublicate, reținând că publicarea este condiția pentru ca actul să existe din punct de vedere juridic.

Reușitele juridice cer uneori ani de planificare și de executare a strategiei. Între primele acțiuni din 2011 și anularea irevocabilă din noiembrie 2015 au trecut patru ani, iar efectul pentru toți polițiștii a venit abia în aprilie 2017. La mijloc au fost trei acțiuni pierdute, o excepție admisă la Curtea Constituțională, mai multe dosare purtate în paralel și o plângere trimisă ambasadelor. Drumul începe acum din nou, de data aceasta împotriva H.G. nr. 725/2015.

Povestea Ordinului MAI nr. 400/2004 deschide o fereastră spre activitatea unui om, Emil Păscuț, și a unui sindicat. Ea arată și ce credem noi că trebuie să fie rostul unui sindicat: activitatea juridică la cel mai înalt nivel, în apărarea drepturilor și intereselor membrilor. Asta înseamnă acțiuni în anulare împotriva ordinelor ministrului, excepții de neconstituționalitate și recursuri la Înalta Curte, purtate ani la rând, cu tenacitate, pe planuri multiple, dar sub o singură viziune strategică, până când norma nelegală dispare pentru toți polițiștii, nu doar pentru cel care a dat-o în judecată.

S.P.R. „Diamantul”

Anexă: hotărârile, text integral

Curtea de Apel București – Sentința civilă nr. 1633 din 9 iunie 2015 (dosar 36462/3/2013*)

Dosar nr. 36462/3/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

SENTINȚA CIVILĂ NR. 1633

Ședința publică din 26.05.2014

Curtea constituită din: PREȘEDINTE: BIANCA LAURA PATRAȘ; GREFIER: IONEL CIPRIAN BURLACU

Pe rol se află pronunțarea in cauza de contencios administrativ privind pe reclamantul GHERMAN ARMIN MARIAN PRIN SINDICATUL POLIȚIȘTILOR DIN ROMÂNIA-DIAMANTUL, cu sediul ales in București, str. Ienachiță Văcărescu nr.17A, Sector 4 în contradictoriu cu pârâtul MINISTRUL AFACERILOR INTERNE, cu sediul in București, str. Piața Revoluției nr. 1A, Sector 5, având ca obiect anulare act administrativ.

Dezbaterile au avut loc in ședința publică din data de 26 mai 2015, fiind consemnate in cuprinsul încheierii de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când Curtea, in aceeași compunere, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, față de dispozițiile art. 396 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 9.06.2015 când, în aceeași compunere, a hotărât următoarele:

CURTEA,

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 20.05.2013, reclamantul GHERMAN ARMIN a solicitat in contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției Române, Ministrul Afacerilor Interne, Guvernul Romaniei si Primul Ministru, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispuna urmatoarele:

In motivarea actiunii ,reclamantul a expus pe larg argumentele care in opinia sa sunt de natura a contura nelegalitatea actelor atacate.

Prin sentinta civila nr.2969/08.10.2013,Curtea de Apel Bucuresti a admis exceptia de necompetenta materiala si a declinat cauza la Tribunalul Bucuresti-Sectia de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentinta civila nr.4089/02.06.2014 ,Tribunalul Bucuresti a admis exceptia necompetentei materiale a acestei instante in privinta capetelor de cerere formulate in contradictoriu cu Inspectorului General al Politiei Romane,Ministerul Afacerilor Interne,Guvernul României si Primul Ministru si a declinat competenta de solutionare a acestora in favoarea Curtii de Apel Bucuresti si ,constatand ivit conflictul negativ de competenta , a suspendat cauza si a inaintat dosarul la Inalta Curte de Casatie si Justitie ,in vederea solutionarii conflictului de competenta.

Prin decizia nr.3759/10.10.2014 ,Inalta Curte de Casatie si Justitie-Sectia de contencios administrativ si fiscal a stabilit competenta de solutionare a cauzei in favoarea Curtii de Apel Bucuresti.

Cauza a fost inregistrata pe rolul Curtii de Apel București la data de 27.01.2015.

In sedinta publica din data de 24.03.2014 , paratul a aratat ca înțelege să renunțe la capătul 1 al cererii, cel cu privire la anularea prevederilor art.26-27 din Regulamentul aprobat prin HG 555/2001 privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului; la capătul 3 al cererii, cel în care se solicită sa se constate inexistența juridică a Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 400/2004 privind cercetarea disciplinară a personalului MAI ca urmare a neîndeplinirii, după emiterea actului, a formalităților de publicitate stabilite prin lege, în sarcina autorităților publice centrale care emit acte normative; la capătul 4 al cererii sa se constate inexistența juridică a Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 600/2005; la capătul 7 al cererii, cu privire la anularea Deciziei primului-ministru nr.183/2012 privind numirea chestorului principal de politie Toba Petre in functia de inspector general al Politiei Romane. Totodata ,la solicitarea expresa a instantei ,paratul a invederat ca solicită în continuare anularea OMAI nr. 400/2004 și anularea OMAI nr. 600/2005, respectiv capătul 8 și capătul 9 al cererii de chemare în judecată, ambele in contradictoriu cu emitentul actelor atacate ,rectul ministrul afacerilor interne.

Curtea, față de principiul disponibilității în procesul civil, astfel cum acesta este consacrat de art.406 Cod procedură civilă, a luat act de cererea de renunțare la judecata formulată de către reclamant și , in consecinta ,a retinut că instanța este învestită cu soluționarea a două capete de cerere care privesc anularea OMAI nr. 400/2004 și anularea OMAI nr. 600/2005.

Prin intampinare ,paratul ministrul afacerilor interne a invocat exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive ,aratand ,totodata ,ca intelege sa –si insuseasca toate apararile formulate de MAI prin intampinarea formulata de acesta la 11.06.2013 .

Constatand ca prin intâmpinarea Minsterului Afacerilor Interne s-a invocat si exceptia lipsei procedurii prealabile, Curtea ,fata de pozitia procesuala a paratului ministerului afacerilor interne,va proceda ,cu prioritate , la analiza celor doua exceptii.

Referitor la exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratului ministrul afacerilor interne,Curtea o apreiaza ca nefondata ,cat timp acesta se legitimeaza in calitate de emitent al actelor administrative atacate in cauza dedusa judecatii.

Fiind parte in raportul juridic litigios ,Curtea opineaza ca reclamantul a justificat abilitarea sa de a sta in judecata in calitate de parat.

Asa fiind ,Curtea va respinge ca nefondata aceasta exceptie.

Cat priveste exceptia lipsei procedurii prealabile in privinta OMAI 600/2004, instanta constata ca este intemeiata .

Potrivit art.7 din Legea 554/2004, (1) Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau in parte, a acestuia.

(11) În cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând.

Textul de lege anterior mentionat conditioneaza admisibilitatea actiunii in contencios administrativ de parcurgerea procedurii prealabile administrative .

In speta ,plangerea administrativa a fost formulata de catre reclamant ulterior introducerii cererii de chemare in judecata si dupa invocarea in cauza a exceptiei lipsei procedurii prealabile ,astfel cum rezulta din dovezile depuse la 41 si urm.din dosar, fapt ce impune concluzia lipsei plangerii prealabile,cu consecinta respingerii cererii ca inadmisibila.

Practica Inaltei Curti de Casatie si Justitie –Sectia contencios administrativ si fiscal in sensul celor aratate anterior este constanta ,apreciindu-se ca :Nu poate fi primita sustinerea potrivit careia actiunea este admisibila daca plangerea prealabila ,desi nu a fost formulata anterior introducerii actiunii ,este formulata pana ala momentul judecarii cauzei ,intrucat chiar denumirea procedurii indica faptul ca trebuie indeplinita „in prealabil” .Nu exista nicio ratiune care sa justifice formularea plangerii prealabile in cursul procesului(dec.9494 15.02.2007 ).

Asa fiind ,Curtea va admite exceptia lipsei procedurii prealabile si va respinge in consecinta cererea reclamantului de anulare a OMAI nr.600/2004.

Exceptia lipsei procedurii prealabile referitor la OMAI 400/2004 nu poate fi insa primita ,din actele dosarului rezultand ca ,prin cererea inregistrata sub nr.38255 02.02.2012 (fila 26 dosar CAB ) ,reclamantul s-a adresat cu plangere prealabila ,prin care a solicitat ministrului administratiei si internelor anularea ordinului in discutie.

Cat priveste cererea avand ca obiect anularea OMAI 400/2004.Curtea constata ca este intemeiata avand in vedere considerentele deciziei nr. 392/2 iulie 2014 a Curții Constituționale, prin care s-a decis că prevederile art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) și ale art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului sunt neconstituționale.

Instanta de contencios constitutional a retinut ca aspecte esențiale în materia răspunderii disciplinare, ce țin de statutul funcționarului public, sunt reglementate, in baza dispozițiilor legale declarate neconstituționale, prin acte juridice infralegale, respectiv prin ordin al ministrului administrației și internelor.

In acest sens se arata ca:

17.(…)polițistul este funcționar public civil, cu statut special, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, și că, în conformitate cu art. 2 alin. (1) din aceeași lege, polițistul este investit cu exercițiul autorității publice. În considerarea acestor prevederi legale, statutul său juridic cunoaște elemente derogatorii de la dispozițiile generale care reglementează raporturile de muncă, respectiv Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011. Astfel, polițistul este subiect al unui raport de serviciu, raport care ia naștere, se execută și încetează în condiții speciale. De aceea, aspectele esențiale ce vizează cele trei elemente ale raporturilor de serviciu se referă în mod intrinsec la statutul polițistului, statut care este reglementat prin lege organică, potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție, respectiv Legea nr. 360/2002.

18. Răspunderea disciplinară, conform art. 4 alin. (2) și cap. IV din Legea nr. 360/2002, se referă la modul de executare a raporturilor de serviciu și, în condițiile angajării acestei răspunderi, este afectată executarea raportului de serviciu, putându-se ajunge chiar la încetarea acestuia. De aceea, Curtea reține că răspunderea disciplinară, ținând de statutul polițistului, trebuie reglementată, potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție, prin lege organică, respectiv Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, lege specială în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii.

19. Or, dispozițiile legale criticate nu numai că nu reglementează procedura disciplinară prealabilă, aplicarea sancțiunilor disciplinare sau activitatea consiliului de disciplină, ci deleagă reglementarea acestor aspecte importante ministrului de resort care este abilitat să adopte ordine. Așadar, se ajunge la situația ca un aspect esențial care vizează executarea și/sau încetarea raporturilor de serviciu să fie reglementat printr-un act administrativ, care, de altfel, în cazul de față, nici măcar nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce este de natură să confere un caracter iluzoriu posibilităților autorului excepției de neconstituționalitate de a se apăra în mod eficient. În aceste condiții, persoana cercetată disciplinar nu cunoaște regulile după care se desfășoară procedura, având în vedere că actul administrativ nu este accesibil și deci nici opozabil. Normele privind cercetarea disciplinară trebuie să respecte anumite cerințe de stabilitate și previzibilitate. Or, delegarea de atribuții de a stabili aceste norme unui membru al Guvernului, prin emiterea unor acte cu caracter administrativ ce au caracter infralegal, determină o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte având, de obicei, un grad sporit de schimbări succesive în timp.

20. Curtea reține că textul art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție este foarte clar: “Prin lege organică se reglementează: […] j) statutul funcționarilor publici”. Deci, orice aspect care vizează cele trei elemente trebuie reglementat prin lege organică, inclusiv răspunderea disciplinară. Întrucât dispozițiile legale criticate prevăd reglementarea prin acte administrative a acestor aspecte, ele contravin art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție.

21. De altfel, art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituție prevede că regimul general privind raporturile de muncă se reglementează prin lege organică. În acest sens, Legea nr. 53/2003 – Codul muncii prevede chiar un capitol distinct ce reglementează răspunderea disciplinară. De aceea, și art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție prevede că statutul funcționarului public trebuie reglementat tot prin lege organică, având în vedere că elementele care diferențiază statutul acestuia reprezintă chiar derogări de la reglementarea generală în materie.

22. În aceste condiții, Curtea constată atât încălcarea art. 1 alin. (4) din Constituție referitor la principiul separației și echilibrului puterilor în stat (prin delegarea unei competențe ce aparține în exclusivitate legiuitorului către un membru al Guvernului), precum și încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție în componenta sa referitoare la previzibilitatea legii, întrucât personalul vizat (care se poate raporta, în aceste condiții, doar la prevederile legii) nu este în măsură să își adapteze conduita în mod corespunzător și nici să aibă reprezentarea corectă a derulării procedurii disciplinare.

Cat timp dispozitiile Legii nr. 360/2002 în temeiul cărora a fost emis OMAI nr. 400/2004 au fost declarate neconstitutionale , ordinul in discutie apare ca lipsit de temei legal ,fapt ce impune anularea acestuia .

Pentru aceste motive ,Curtea va admite in parte actiunea ,in sensul celor aratate anterior .

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului ministrul afacerilor interne.

Admite excepția lipsei procedurii prealabile în privința OMAI nr.600/2004.

Respinge ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect anularea OMAI nr.600/2004.

Admite în parte acțiunea privind pe reclamantul GHERMAN ARMIN MARIAN PRIN SINDICATUL POLIȚIȘTILOR DIN ROMÂNIA-DIAMANTUL, cu sediul ales în București, str. Ienachiță Văcărescu nr.17A, Sector 4 în contradictoriu cu pârâtul MINISTRUL AFACERILOR INTERNE, cu sediul în București, str. Piața Revoluției nr. 1A, Sector 5.

Anulează OMAI 400/2004.

Cu recurs in 15 zile de la comunicare.

Pronunțată in ședință publică, azi 09.06.2015.

PREȘEDINTE, Bianca Laura Patraș [ștampilă] · GREFIER, Ionel Ciprian Burlacu

Red. B.L.P. / 2 ex. · Com. ____ ex. la data de

[ștampilă „CONFORM CU ORIGINALUL”] [semnătură]

Înalta Curte de Casație și Justiție – Decizia nr. 2926 din 10 octombrie 2017 (dosar 36462/3/2013*)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Decizia nr.2926 — Dosar nr.36462/3/2013*

Ședința publică de la 10 octombrie 2017

Președinte: Luiza Maria Păun – Judecător; Andreea Marchidan – Judecător; Rodica Voicu – Judecător; Anca Nechita – Magistrat asistent

S-au luat în examinare recursurile declarate de Gabriel Oprea – Viceprim-Ministru și Ministrul Afacerilor Interne și Gherman Armin Marian împotriva Sentinței nr. 1633 din 26 mai 2014 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de ședință cu data de 26 septembrie 2017, iar pronunțarea deciziei s-a amânat la data de 10 octombrie 2017.

ÎNALTA CURTE

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare in judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București Secția a VIII a Contencios Administrativ și Fiscal sub numărul 7989/2/2013, reclamantul GHERMAN ARMIN a solicitat în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General al Poliției Române, Ministrul Afacerilor Interne, Guvernul Romaniei si Primul Ministru, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună următoarele:

Prin sentința nr. 1633 din 26 mai 2014, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a dispus următoarele:

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, Gabriel Oprea – Viceprim-Ministru și Ministrul Afacerilor Interne și Gherman Armin Marian au formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin.(2) și (3) NCPC, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 decembrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art.493 alin.(4) NCPC.

Prin încheierea din 18 mai 2017 completul filtru, a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererile de recurs îndeplinesc condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință a declarat recursurile ca fiind admisibile în principiu, în temeiul art.493 alin.(7) NCP, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Recursurile declarate de părți.

Recursul declarat de recurentul-reclamant Gherman Armin.

Motivele de recurs invocate de către reclamant au fost încadrate de acesta în dispozițiilor art.488(1) pct.4,5 și 6 Cod procedură civilă criticându-se ca fiind formală și nelegală în parte sentința atacată.

Se arată că soluția instanței de fond prin care a admis excepția lipsei procedurii prealabile prevăzute de art.7(1) și (2) din Legea nr.554/2004 în ceea ce privește capătul de acțiune vizând ca obiect OMAI 600/2005 este lovită de nulitate, încalcă dispozițiile art.6 din CEDO respectiv dreptul la un proces echitabil deoarece impune o condiție formală pentru constatarea unui act administrativ cu caracter normativ, condiție care nu este compatibilă cu dreptul său de acces liber la justiție, el având dreptul de a-i fi soluționată pe fond acțiunea având ca obiect anularea Ordinului MAI nr.600/2005.

Se solicită admiterea recursului și casarea în ceea ce privește soluția inadmisibilității capătului de acțiune având ca obiect anularea Ordinului nr.600/2005.

Recursul declarat de recurentul-pârât Oprea Gabriel – viceprimar -ministru și ministrul afacerilor interne se încadrează în dispozițiile art.488(1) pct.6 și 8 Cod procedură civilă încadrându-se greșita aplicare a legii sub două aspecte.

Primul vizează greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive în raport de cadrul normativ al emiterii ordinelor contestate și al doilea vizează lipsa de efect a Ordinului 400/2004 asupra categoriei profesionale a polițiștilor ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr.392/2004.

Se solicită admiterea recursului și casarea în parte a sentinței atacate în ceea ce privește capătul de acțiune având ca obiect anularea Ordinului MAI nr.400/2004.

Excepția nulității recursului declarat de recurentul-pârât, excepție invocată de recurentul-reclamant a fost respinsă prin încheierea din 18.05.2017, ambele recursuri fiind admise în principiu în baza art.493(7) Cod procedură civilă.

Motivat Curtea în ședința publică din 26.09.2017 a admis cererea de sesizare formulată de reclamantul-recurent având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.7(1) și (2) din Legea nr.554/2004.

În aceeași ședință recurentul-reclamant arată că Ordinul MAI nr.400/2004 a mai fost anulat în alte două cauze privind pe numiții Mitu Nicolae și Firicel Alexandru ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr.392/2.07.2014 prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art.59 alin.2, art.60 alin.1 și art.62 alin.3 din Legea nr.360/2002.

Analizând recursurile declarate, Curtea apreciază pentru următoarele considerente că în parte sentința recurată este nelegală.

Recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat în schimb recursul declarat de recurentul-pârât este fondat în cauză fiind îndeplinită condiția lipsei de interes în ceea ce privește capătul de acțiune având ca obiect anularea unui act administrativ cu caracter normativ, respectiv Ordinul MAI nr.400/2004, ca efect al publicării hotărârii judecătorești de anulare în Monitorul Oficial al României în raport de dispozițiile art.23 din Legea nr.554/2004.

Recursul declarat de recurentul-reclamant are ca obiect respingerea ca inadmisibil pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de art.7(1) și (2) din Legea nr.554/2004 a capătului de acțiune având ca obiect anularea Ordinului MAI nr.600/2005, acțiune administrativă cu caracter normativ.

Fapt de necontestat anterior formulării acțiunii întemeiate pe dispozițiile art.1 din Legea nr.554/2004, recurentul-reclamant nu a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art.7(1) din Legea nr.554/2004 prin care să solicite organului emitent reevocarea în tot sau în parte a ordinului contestat în condițiile în care conform art.(1¹) „în cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând”.

În cauză nu pot fi reținute aspectele de nelegalitate invocate recurentul-reclamant nefiind îndeplinite condițiile motivelor de recurs prevăzute de art.4,5 și 6 Cod procedură civilă, neputându-se reține încălcarea dreptului la un proces echitabil și încălcarea liberului acces la justiție prin instituirea obligativității procedurii prealabile cca o condiție de admisibilitate a acțiunii formulate în baza art.1 din Legea nr.554/2004.

Există o practică constantă a instanțelor judecătorești și a instanței de contencios – constituțional în sensul că nu este încălcat accesul la justiție deoarece prin reglementarea procedurii prealabile s-a instituit un mijloc de remediere a eventualei nelegalități a actului administrativ atacat, prin reexaminarea lui de către organul emitent sau de organul ierarhic superior – Decizia Curții Constituționale nr.184/6.03.2007.

Reglementarea acestei proceduri prealabile ca o obligație și ca o condiție de admisibilitate a acțiunii și a termenelor de exercitare prevăzute de art.11 din Legea nr.554/2004 nu constituie o încălcare a dreptului la accesul liber la justiție și la un proces echitabil, legiuitorul fiind îndreptățit să reglementeze modalitatea de exercitare a drepturilor procedurale.

În prezenta cauză autoritatea emitentă nu a fost sesizată, lipsind o condiție de exercitare a acțiunii în raport de dispozițiilor Legii nr.554/2004 fiind legală și temeinică soluția recurată prin care s-a respins ca inadmisibil capătul de acțiune având ca obiect anularea Ordinului MAI nr.600/2005.

Față de cele expuse Curtea constată că este nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant și urmează a fi respins ca atare.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât, Curtea îl apreciază ca fondat, în parte sentința atacată urmând a fi casată în ceea ce privește capătul de acțiune având ca obiect anularea Ordinului MAI nr.400/2004.

Acest act administrativ cu caracter normativ a fost emis de recurentul-pârât, care în cauză are calitate procesual pasivă în calitate de autoritate emitentă.

Capătul de acțiune având ca obiect anularea acestui ordin cu caracter normativ, capăt de cerere admis prin sentința atacată apare ca lipsit de interes în raport de dispozițiile art.23 din Legea nr.554/2004 și de faptul publicării în Monitorul Oficial al României Partea I nr.286 la data de 24.04.2017 a hotărârii judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ.

Ordinul MAI nr.400/2004, act administrativ cu caracter normativ anulat prin sentința atacată a mai făcut obiectul constatării în două dosare distincte acțiuni formulate de Mitu Nicolae și Firicel Alexandru fapt necontestat de recurentul-reclamant.

Curtea constată că hotărârea judecătorească privind pe numitul Firicel Nicolae respectiv sentința 1219/25.02.2016 pronunțată de Tribunalul București – Secția contencios administrativ și fiscal rămasă definitivă prin Decizia Curții de Apel București – Secția contencios administrativ și fiscal la data de 6.02.2017, a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.286 din 24.04.2017.

Conform art.23 din Legea nr.554/2004, prin care se derogă de la principiul efectului relativ al hotărârilor judecătorești, se statuează că hotărârea judecătorească de anulare a unui act administrativ normativ produce efecte erga omnes, față de toate subiectele de drept, pentru viitor, ca și deciziile Curții Constituționale conform art.147 alin.final din Constituția României.

În prezenta cauză efectele erga omnes ale sentinței civile nr.1219 din 25.02.2016 a Tribunalului București prin care s-a anulat Ordinul MAI nr.400/2004 se produc începând cu data de 24 aprilie 2017 numai pentru viitor în baza art.23 din legea nr.554/2004, inclusiv față de recurentul-reclamant din prezenta cauză.

Această situație de fapt și în raport de dispozițiile art.23 din Legea nr.554/2004 determină în prezenta cauză lipsa de interes a cererii reclamantului având ca obiect anularea Ordinului MAI 400/2004 condiția interesului actual și legitim, ca o condiție a exercitării acțiunii fiind necesar a exista pe tot parcursul soluționării cauzei, ordinul contestat fiind anulat nu produce efecte față de reclamant și alte persoane.

Față de faptul că din data de 24.04.2017 efectele erga omnes ale sentinței civile nr.1219/25.02.2016 se produc pentru viitor în cauză capătul de acțiune având ca obiect anularea Ordinului MAI nr.400/2004 este lipsit de interes și urmează a fi respins ca atare. Aceasta deoarece Ordinul MAI nr.400/2004, ca act administrativ cu caracter normativ definitiv anulat, ca efect al publicării, nu-și mai produce față de reclamant, terț față de litigiul în care s-a pronunțat sentința de anulare, niciun efect, efectele hotărârii judecătorești fiind opozabile „erga omnes” din data de 24.04.2017, fapt care determină lipsa de interes a acestui capăt de acțiune.

Față de cele expuse, Curtea în baza art.496(1) Cod procedură civilă va casa în parte sentința atacată în sensul că va respinge ca lipsit de interes capătul de acțiune având ca obiect anularea Ordinului MAI nr.400/2004, lipsa de interes fiind o condiție de fond privind exercitarea acțiunii în baza art.1 din Legea nr.554/2004.

În raport de faptul că recursul declarat de recurentul-reclamant este apreciat ca nefondat și urmează a fi respins, Curtea va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate privind soluționarea excepțiilor și a cererii având ca obiect anularea Ordinului nr.600/2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Gherman Armin Marian împotriva Sentinței nr. 1633 din 26 mai 2014 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal.

Admite recursul declarat de Gabriel Oprea – Viceprim-Ministru și Ministrul Afacerilor Interne împotriva Sentinței nr. 1633 din 26 mai 2014 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal.

Casează în parte sentința recurată în sensul că respinge ca lipsit de interes capătul de acțiune având ca obiect anularea Ordinului MAI nr.400/2004

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2017.

JUDECĂTOR, L.M.Păun — JUDECĂTOR, A.Marchidan — JUDECĂTOR, R.Voicu · MAGISTRAT ASISTENT, A.Nechita

Red.L.M.P. · Tehnored.R.M.C/3 ex.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Decizia nr. 3711 din 20 noiembrie 2015 (dosar 1652/93/2014)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA NR. 3711 — Dosar nr.1652/93/2014

Ședința publică de la 20 noiembrie 2015

Președinte: Angelica Denisa Stănișor – judecător; Simona Marcu – judecător; Gabriela Bogasiu – judecător; Mariana Radu – magistrat-asistent

S-a luat în examinare recursul declarat de Mitu Nicolae împotriva sentinței nr. 880 din 27 martie 2015 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimatul – pârât Ministerul Afacerilor Interne, prin consilierul juridic Viorel Tatu, lipsind recurentul – reclamant Mitu Nicolae și intimatul – pârât Inspectoratul de Poliție al Județului Ilfov.

Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

S-a prezentat referatul cauzei de către magistratul asistent arătând că recursul este declarat și motivat în termenul prevăzut de lege, precum și faptul că este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.

Înalta Curte constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs.

Intimatul – pârât, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului ca nefondat, fără cheltuieli de judecată. Depune concluzii scrise.

ÎNALTA CURTE

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII – a Contencios Administrativ și Fiscal, reclamantul Mitu Nicolae, prin Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul”, în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul de Poliție al Județului Ilfov, Statul Român prin Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Administrației și Internelor, a solicitat anularea Ordinului nr.400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administrației și Internelor și a dispoziției nr.154826 din 27 octombrie 2011 emisă de Inspectoratul de Poliție al Județului Ilfov.

Prin încheierea din 15.02.2013, Curtea de Apel București a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea acesteia către Tribunalul București – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, în vederea competentei soluționări.

Prin sentința nr.3049 din 23.04.2014, Tribunalul București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Prin sentința nr.2276 din 23 iunie 2014, Tribunalul Ilfov a disjuns capetele de cerere având ca obiect anularea dispoziției nr.154826 din 27 octombrie 2011 emisă de Inspectoratul de Poliție al Județului Ilfov și a dispus formarea unui dosar. Totodată, a declinat competența materială de soluționare a cererii având ca obiect anularea Ordinului nr.400/2004 în favoarea Curții de Apel București.

II. Hotărârea Curții de Apel

Prin sentința nr.880 din 27 .03.2015, Curtea de Apel București – Secția a VIII -a Contencios Administrativ și Fiscal a respins excepția inadmisibilității și, pe fond, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut că legea permite instanțelor de judecată să verifice dacă s-a respectat cerința publicării unui act administrativ normativ, în condițiile în care această cerință este impusă. Efectele neîndeplinirii unei asemenea cerințe, inexistența sau inopozabilitatea actului administrativ, nu determină ca o asemenea cerere să fie inadmisibilă.

Pe fond, Curtea de Apel a reținut că Ordinul nr.400/2004 face parte din actele normative exceptate de la publicare în Monitorul Oficial, potrivit art.11 alin.(2) lit. b) din Legea nr.24/2000 și art.27 alin.(3) din H.G. nr.555/2001.

Instanța de fond a apreciat că reclamantul nu poate invoca necunoașterea acestuia(caracterul imprevizibil al reglementării) deoarece potrivit art.26 alin.(3) din Regulamentul privind normele metodologice organizatorice, termenele și circulația proiectelor de acte normative în Ministerul Administrației și Internelor, aprobat prin Ordinul nr. 533/2003, actele normative interne, nesecrete, se multiplică și se difuzează unităților din subordine de către comandamentele de arma, inspectoratele și direcțiile generale.

De asemenea, chiar dacă ar fi întemeiată, omisiunea necuprinderii în formula introductivă a Ordinului nr. 400/2004 a unor texte de lege dintr-o anumita lege, așa cum afirma reclamantul, nu atrage nulitatea acestuia. Important este ca un act administrativ să nu încalce dispozițiile imperative ale unor acte cu o forță juridică superioară (inclusiv Legea nr. 24/2000).

Curtea a considerat că normele speciale din acest ordinul contestat, care completează dispozițiile Legii nr. 360/2002, sunt norme speciale derogatorii de la dispozițiile Codului Muncii. De aceea, nu se pune problema încălcării unor dispoziții din Codul muncii, de vreme ce acestea au caracter general și nu se vor aplica. Actele normative speciale menționate, se vor completa cu dispozițiile din Codul Muncii, în măsura în care nu deroga de la acestea și dispozițiile din Codul Muncii nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor reglementate de aceste norme speciale.

Din acest motiv nu este întemeiată afirmația ca art. 64 alin.(1) din Ordin încalcă art. 268 alin. (3) din Codul Muncii.

Pe de alta parte, polițistul sancționat are posibilitatea de a cunoaște conținutul actului administrativ de sancționare în măsura în care îl atacă în fața instanței de contencios administrativ, fiind obligatorie, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, depunerea actului administrativ atacat și a întregii documentații care a stat la baza emiterii acestuia. În acest fel, dreptul la apărare consacrat de CEDO în fața unei instanțe de judecată este respectat.

Instanța de fond a considerat ca art. 130 din Ordin nu încalcă art. 53 alin.(1) din Legea nr. 24/2000, de vreme ce, după cum s-a menționat anterior, ordinul atacat nu era supus publicării în Monitorul Oficial.

III. Cererea de recurs.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Mitu Nicolae, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 alin.(4), (6), (7) și (9) din Codul de procedură civilă.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a arătat că sentința este nelegală în ceea ce privește soluția de respingere a primului capăt de cerere privind inexistența OMAI 400/2004 pentru perioada septembrie 2011 – octombrie 2011, deoarece instanța de fond nu a examinat și nici nu a înlăturat motivat, motivele de drept invocate de reclamant.

În ceea ce privește soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect anularea Ordinului nr.400/2004, recurentul a susținut că soluția instanței de fond este vădit nelegală, întrucât a omis să aplice Decizia Curții Constituționale nr.392/2014 prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a art.59 alin.(2) , art. 60 alin.(1) și art. 61 alin.(3) din Legea nr.360/2002 privind Statutul polițistului(texte care au guvernat emiterea și limitele de reglementare ale OMAI nr.400/2004).

IV. Considerentele Înaltei Curți

Analizând actele dosarului, motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant și examinând cauza sub toate aspectele, conform art.304¹ Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.

Astfel, la data pronunțării sentinței recurate(27 martie 2015), Curtea Constituțională, prin Decizia nr.392 din 2 iulie 2014, statuase că prevederile art. 59 alin.(2), art. 60 alin.(1) și ale art. 62 alin.(3) din Legea nr. 360/2002, privind Statutul polițistului sunt neconstituționale.

Potrivit art. 59 alin.(2) din Legea nr. 360/2002 procedura cercetării prealabile se reglementează prin ordin al ministrului administrației și internelor.

În art. 60 alin.( 1) din aceeași lege se prevede că aplicarea sancțiunilor disciplinare se face potrivit competențelor stabilite prin ordin al ministrului administrației și internelor, după expirarea termenului de contestare, prevăzut la art. 61 alin.(1).

Potrivit art. 62 alin.(3) din aceeași lege, Consiliile de disciplină își desfășoară activitatea în baza regulamentului aprobat prin ordin al ministrului de interne.

Instanța de control judiciar constată că, în temeiul acestor dispoziții legale, a fost emis Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administrației și Internelor, ordin care stabilește principiile, termenele și condițiile în care se desfășoară procedura cercetării prealabile, recompensele și sancțiunile, activitatea comisiilor de disciplină precum și aplicarea și contestarea sancțiunilor în cazul polițiștilor.

În considerentele deciziei de neconstituționalitate s-a reținut că “polițistul este funcționar public civil, cu statut special, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 360/2002, și că, în conformitate cu art. 2 alin. 1 din aceeași lege, polițistul este învestit cu exercițiul autorității publice. În considerarea acestor prevederi legale, statutul său juridic cunoaște elemente derogatorii de la dispozițiile generale care reglementează raporturile de muncă, respectiv Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011. Astfel, polițistul este subiect al unui raport de serviciu, raport care ia naștere, se execută și încetează în condiții speciale.

Răspunderea disciplinară, conform art. 4 alin. 2 și cap. IV din Legea nr. 360/2002, se referă la modul de executare a raporturilor de serviciu și, în condițiile angajării acestei răspunderi, este afectată executarea raportului de serviciu, putându-se ajunge chiar la încetarea acestuia. De aceea, Curtea reține că răspunderea disciplinară, ținând de statutul polițistului, trebuie reglementată, potrivit art. 73 alin. 3 lit. j din Constituție, prin lege organică, respectiv Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, lege specială în sensul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii.

Or, dispozițiile legale criticate nu numai că nu reglementează procedura disciplinară prealabilă, aplicarea sancțiunilor disciplinare sau activitatea consiliului de disciplină, ci deleagă reglementarea acestor aspecte importante ministrului de resort care este abilitat să adopte ordine. Așadar, se ajunge la situația ca un aspect esențial care vizează executarea și/sau încetarea raporturilor de serviciu să fie reglementat printr-un act administrativ, care, de altfel, în cazul de față, nici măcar nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce este de natură să confere un caracter iluzoriu posibilităților autorului excepției de neconstituționalitate de a se apăra în mod eficient. În aceste condiții, persoana cercetată disciplinar nu cunoaște regulile după care se desfășoară procedura, având în vedere că actul administrativ nu este accesibil și deci nici opozabil. Normele privind cercetarea disciplinară trebuie să respecte anumite cerințe de stabilitate și previzibilitate. Or, delegarea de atribuții de a stabili aceste norme unui membru al Guvernului, prin emiterea unor acte cu caracter administrativ ce au caracter infralegal, determină o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte având, de obicei, un grad sporit de schimbări succesive în timp”.

În ceea ce privește efectele deciziei de neconstituționalitate, Înalta Curte reține că instanța de contencios constituțional a statuat expressis verbis și cu caracter obligatoriu care însoțește inclusiv considerentele pe care se sprijină (în sensul deciziei Plenului nr. 1/1995) faptul că dispozițiile declarate neconstituționale nu se vor mai aplica în cauza în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate și nici în cauzele pendinte în fața instanțelor judecătorești în care respectivele dispoziții legale sunt aplicabile.(decizia 766/15.06.2011, decizia 1615/2011, decizia 223/2012, decizia nr. 54/2014).

Prin urmare, dispozițiile declarate neconstituționale și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor de neconstituționalitate.

Instanța de control judiciar constată că Ordinul MAI nr. 400/2004, emis de ministrul administrației și internelor în executarea prevederilor art. 53-65 ale Legii nr.360/2002, cum de asemenea se arată în decizia Curții Constituționale, nu mai poate produce efecte după ce au fost declarate neconstituționale chiar dispozițiile Legii nr. 360/2002 în temeiul cărora a fost emis, corespunzător și normelor de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000.

Față de considerentele arătate, Înalta Curte apreciază că apare ca lipsită de relevanță analizarea susținerilor recurentului referitoare la inexistența OMAI nr.400/2004 pentru perioada septembrie 2011 – octombrie 2011.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte va admite recursul, va modifica în parte sentința recurată în sensul că va anula Ordinul MAI nr.400/2004 și va menține în rest sentința.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Admite recursul declarat de Mitu Nicolae prin Sindicatul Polițiștilor din România împotriva sentinței civile nr. 880 din 27 martie 2015 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal.

Modifică, în parte, sentința recurată în sensul că:

Admite acțiunea formulată de reclamantul Mitu Nicolae prin Sindicatul Polițiștilor din România, în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul de Poliție al Județului Ilfov și Ministerul Afacerilor Interne.

Anulează Ordinul MAI nr.400/2004.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2015.

Judecător, A.D. Stănișor · Judecător, S. Marcu · Judecător, G. Bogasiu · Magistrat-asistent, M. Radu

Exit mobile version