
Mulți polițiști știu că li se datorează bani sau drepturi și totuși nu fac nimic. Psihologia are un nume pentru asta, neajutorarea învățată, iar cercetările din ultimele decenii arată că starea nu ține de caracter. Este rezultatul unui mediu care i-a învățat pe oameni că efortul nu contează, iar lecția inversă se poate învăța la fel de bine.
Oricine a lucrat într-un sindicat de poliție cunoaște răspunsul. Îi explici colegului drepturile cu legea în față, îi arăți că alți colegi au câștigat exact aceeași problemă în instanță, iar el dă din umeri: „Lasă, că oricum nu se schimbă nimic.” Nu contestă că are dreptate și nici nu se teme neapărat de ceva anume. Pur și simplu nu mai crede că ce face el poate avea vreun efect.
Am considerat mult timp că în spatele acestei reacții stă lipsa de informație sau frica de represalii. Ambele există, dar nu explică tot, pentru că aceeași resemnare o întâlnim și la oameni bine informați, aproape de pensie, care nu mai au mare lucru de pierdut. Explicația cea mai bună vine din psihologie și are un nume precis.
Ce au descoperit Seligman și Maier
În 1967, doi tineri cercetători americani, Martin Seligman și Steven Maier, au publicat rezultatele unui experiment care avea să devină unul dintre cele mai citate din istoria psihologiei. Un grup de câini primea șocuri electrice ușoare pe care le putea opri apăsând un panou, iar un al doilea grup primea exact aceleași șocuri, fără nicio posibilitate de a le controla. Ulterior, toți au fost puși într-o cușcă din care puteau scăpa simplu, sărind peste un perete jos.
Câinii care învățaseră că pot opri șocul au găsit ieșirea repede. Cei care trăiseră experiența controlului imposibil se așezau și așteptau să treacă, deși ieșirea era la un salt distanță. Seligman a numit fenomenul learned helplessness, adică neajutorare învățată: după ce ai constatat de destule ori că acțiunile tale nu schimbă nimic, nu mai încerci nici atunci când ar funcționa.
La oameni, mecanismul a fost confirmat și rafinat în anii următori. În 1978, Abramson, Seligman și Teasdale au arătat că felul în care își explică cineva eșecurile contează enorm. Cine pune un eșec pe seama unor cauze permanente („așa e sistemul”), generale („nimic nu merge”) și ale lui însuși („eu nu mă pricep la astea”) ajunge mult mai ușor în pasivitate decât cel care vede eșecul ca pe ceva trecător și limitat la situația respectivă.
Cum învață sistemul neajutorarea
Dacă ar fi să proiectezi un mediu care să producă neajutorare învățată, ai ajunge la ceva foarte asemănător cu felul în care funcționează drepturile salariale în Ministerul Afacerilor Interne. Ingredientul de bază e ruptura dintre efort și rezultat, iar ea apare de la primul contact al polițistului cu propriile drepturi.
Începe cu informația. Multe dintre regulile care hotărăsc cariera și salariul unui polițist au stat ani întregi în ordine nepublicate, pe care omul nu le putea citi și pe care le descoperea abia când i se opuneau în instanță. Ordinul MAI nr. 400/2004, după care s-a făcut timp de unsprezece ani întreaga procedură disciplinară, nu a fost publicat niciodată în Monitorul Oficial. Curtea Constituțională a constatat, prin Decizia nr. 392/2014, că polițistul cercetat „nu cunoaște regulile după care se desfășoară procedura”. Când nu știi regulile jocului, orice încercare de a-ți cere dreptul seamănă cu apăsarea unui buton care nu e legat de nimic.
Urmează timpul. Un proces pentru drepturi salariale durează de obicei ani, iar între momentul în care ai făcut ceva și cel în care vezi rezultatul se pierde exact legătura pe care creierul are nevoie să o vadă. Chiar și după o hotărâre definitivă, statul și-a eșalonat de multe ori plata, de exemplu prin O.U.G. nr. 71/2009, așa că victoria vine în rate și se simte mai puțin ca o victorie.
Peste ele se așază ierarhia. Într-o structură încă cu reflexe militarizate, sfatul „nu te pune cu ei” se transmite de la o generație la alta ca o regulă de supraviețuire. Tânărul agent nu trebuie să pățească el însuși ceva, pentru că primește lecția gata învățată de la cei mai vechi. Neajutorarea se poate învăța și privindu-i pe alții, mai ales pe cei în care te recunoști, după cum au arătat Brown și Inouye în 1978.
Mai greu de înțeles e că totul pornește chiar din școală. În Academia de Poliție și în școlile de agenți, viitorii polițiști învață în detaliu ce obligații vor avea, ce le este interzis și cum vor răspunde disciplinar. Despre drepturile lor ca salariați, de la structura salariului și sporuri până la compensații, pensie și căile prin care le pot apăra, află mult mai puțin, deși legea le prevede la fel de limpede ca îndatoririle și îi vor privi pe tot parcursul carierei. Absolventul intră în sistem cu imaginea unei relații de serviciu în care el datorează totul, iar instituția nu îi datorează nimic verificabil, astfel că neajutorarea vine odată cu diploma.
Pusă cap la cap, toată această experiență produce exact stilul explicativ descris de Seligman: problema pare permanentă, generală și fără legătură cu ce ar putea face omul. De aceea, colegul care dă din umeri nu e un laș. Reacția lui e învățată, în mod perfect logic, într-un mediu care a pedepsit inițiativa sau a ignorat-o.
Ce s-a schimbat în teorie după cincizeci de ani
În 2016, aceiași doi cercetători și-au revizuit propria teorie, pe baza a ceea ce aflase neuroștiința între timp, iar concluzia lor răstoarnă felul în care privim problema. Pasivitatea în fața unui stres prelungit este reacția implicită a creierului, cea cu care venim „de acasă”, și nu are nevoie să fie învățată. Ceea ce se învață de fapt este controlul.
Mai exact, când un om descoperă că acțiunile lui au efect, se activează o zonă a cortexului prefrontal care inhibă reacția de blocaj și îl face mai rezistent la următoarele situații grele. Maier și Seligman au constatat că această protecție durează și se transferă și la alte probleme decât cea inițială, așa că cine a văzut o dată că se poate devine mai greu de descurajat data viitoare.
Pentru un sindicat, de aici rezultă ceva foarte practic. Colegul care nu mai încearcă nu are nevoie să fie certat, îndemnat sau rușinat, pentru că nimic din toate acestea nu pornește mecanismul controlului. Are nevoie să vadă, concret și aproape de el, că acțiunea produce un rezultat.
Sindicatele care administrează neputința
Există și sindicate construite chiar pe această abordare a neputinței. Activitatea lor principală este organizarea de meciuri de fotbal și de petreceri și acordarea de diplome membrilor, pentru diverse motive legate de activitatea lor profesională, ca să suplinească recompensele pe care angajatorul nu le acordă. Unele organizații merg mai departe și, la solicitarea angajatorului, folosesc fondurile strânse din cotizațiile membrilor pentru a cumpăra instrumentele necesare muncii în condiții demne. Este și aceasta o manifestare relevantă a neputinței: în loc să-i ceară angajatorului ceea ce datorează, organizația plătește în locul lui, din banii polițiștilor.
Aceeași abordare neputincioasă se vede și la ședințele de la minister, unde se dezbat aspecte de drept, pentru că acestor organizații le lipsește nivelul juridic necesar dezbaterii. Polițistul care le privește ajunge la concluzia pe care o avea deja, că nici sindicatul nu poate schimba nimic.
Sindicatul nu este un club social, ci un organism specializat în demersuri juridice.
Sindicatul ca fabrică de experiențe de control
Privită așa, munca unui sindicat înseamnă mai mult decât procesele pe care le câștigă. Fiecare dosar câștigat este și o dovadă vizibilă că legătura dintre efort și rezultat există, iar dovada funcționează și pentru cei care doar privesc. Psihologul Albert Bandura a numit acest lucru eficacitate colectivă: oamenii acționează împreună atunci când cred că grupul poate obține ceva, mult mai mult decât atunci când doar suferă o nedreptate.
S.P.R. „Diamantul” are în spate astfel de dovezi. Ordinul MAI nr. 400/2004 a fost anulat în dosarele sindicatului, irevocabil prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3711/2015, iar sentința Tribunalului București nr. 1219/2016, publicată în Monitorul Oficial, a făcut anularea valabilă pentru toți polițiștii. Polițistul în dosarul căruia s-a ridicat prima excepție a fost reintegrat, iar instanța a dispus plata despăgubirilor salariale. La Curtea Constituțională, patru excepții ridicate de sindicat sau de membrii săi au fost admise. Prin Decizia nr. 392/2014, procedura disciplinară a trebuit să treacă din ordinul ministrului în lege. Decizia nr. 258/2017 a scos din Statut punerea la dispoziție pentru motive alese de instituție, iar Decizia nr. 833/2020 a desființat atenționarea. Decizia nr. 88/2023 a înlăturat regula prin care polițistul cercetat disciplinar era exclus de la concurs înainte să i se fi stabilit vreo vină. Contează mai ales ca aceste victorii să fie văzute și înțelese de colegii care nu au participat la ele.
Victoriile mici și apropiate valorează uneori mai mult decât cele mari și îndepărtate, pentru că omul se recunoaște în ele. De aceea, rezultatele trebuie comunicate cu sume, termene și nume de unități, astfel încât colegul să vadă că problema lui a fost rezolvată și la altcineva. Pierderile sau întârzierile merită și ele explicate ca ceea ce sunt de cele mai multe ori, o etapă într-un drum mai lung, ca să nu fie luate drept dovada că „oricum nu se poate”.
Această înțelegere schimbă, mai ales, felul în care vorbim cu cei care stau deoparte. Un om căruia i se spune că e laș se închide. Unul căruia i se explică de ce a ajuns să creadă că nu are rost, și căruia i se arată un caz ca al lui care s-a rezolvat, are un motiv real să încerce din nou.
O lecție care se poate învăța invers
Câinii lui Seligman au stat în cușcă cu ieșirea la un salt distanță pentru că nimeni nu le arătase că saltul funcționează. În experimentele care au urmat, cercetătorii i-au trecut în mod repetat peste perete, până când animalele au învățat să sară singure. Polițistul care nu-și mai cere drepturile se află într-o situație asemănătoare, cu deosebirea că el poate citi, poate întreba și poate vedea ce au obținut alții. Rolul unui sindicat este să-i arate, de câte ori e nevoie, unde e ieșirea și că alții au trecut deja pe acolo.
S.P.R. „Diamantul”