„O armă. Două ordine de protecție, fără brățară electronică. Și nimic nu l-a oprit.”
Așa începe o promisiune politică în urma unei tragedii: o inițiativă legislativă nouă care să lege brățara electronică de ordinul de protecție, astfel încât agresorii considerați periculoși să fie obligatoriu monitorizați în timp real.
Tragedia e reală și cutremurătoare – duminică, la Lupeni, în județul Hunedoara, un bărbat a deschis focul în centrul orașului asupra mașinii în care se afla fosta lui soție. În același autoturism mai erau fetița lor de nouă ani, noul partener al femeii și părinții acesteia. Patru oameni au ajuns răniți la spital. Singura nevătămată a fost copila de nouă ani — care a văzut totul. Agresorul avea împotriva sa două ordine de protecție. Niciunul nu a oprit gloanțele.
Pentru că un ordin de protecție este, până la urmă, o hârtie, nu ridică o barieră fizică între agresor și victimă iar dacă agresorul decide să-l încalce, de cele mai multe ori nimeni nu află până nu e prea târziu.
Argumentul inițiativei sună impecabil — sunt „secundele care fac diferența” între o intervenție și o tragedie – și e perfect adevărat!
Problema nu e ideea – problema e că ideea există deja în lege, funcționează deja și este lăsată deja să se sufoce din lipsă de oameni.
Monitorizarea electronică chiar salvează vieți, având în vedere că de la lansarea Sistemului Informatic de Monitorizare Electronică (SIME), în 2022, în niciun caz în care agresorul a fost monitorizat electronic nu s-au înregistrat vătămări grave sau decese în rândul victimelor.
Eficiența este indiscutabilă dar ceea ce se ascunde sub discursul triumfalist este altceva: sistemul care salvează vieți funcționează, în acest moment, pe avarie.
Mecanismul a fost extins etapizat. Etapa a treia a pornit la 1 octombrie 2024 și acoperă 18 județe.
Actul normativ care reglementează totul este legea nr. 146/2021, pusă în aplicare prin H.G. nr. 1025/2022 — ce prevede un lucru de bun-simț: fiecare extindere în aplicarea monitorizării electronice trebuie însoțită de polițiști în plus. Pentru etapa a treia, asta înseamnă 2.792 de funcții noi — 245 de ofițeri și 2.547 de agenți.
Și nu este o recomandare, ci o condiție imperativă. Art. 7 alin. (3) din H.G. nr. 1025/2022 prevede fără echivoc:
„Implementarea etapelor prevăzute la art. 5 alin. (2) se realizează succesiv numai în condiţiile suplimentării numărului maxim de posturi conform alin. (2).”
Cu alte cuvinte, legea nu permite pornirea unei etape decât după ce posturile au fost alocate. Cuvântul „numai” nu lasă loc de interpretare.
Or, funcțiile nu au fost alocate — nici la 1 octombrie 2024, când în cele 18 județe s-a declanșat etapa a treia, nici astăzi, la peste un an și jumătate distanță cu toate că monitorizarea a fost demarată oricum, printr-o încălcare evidentă a hotărârii de guvern.
În practică, în aceste județe – printre care și Hunedoara, supravegherea unor agresori periculoși se face cu polițiști delegați (împrumutați) de la ordine publică, de la rutieră, de la posturile din mediul rural, ale căror atribuții rămân la rândul lor descoperite.
Iar acolo unde monitorizarea se realizează cu funcții alocate, se face la limită: în dispeceratele județene de monitorizare lucrează, de regulă, doar doi oameni pe tură — doi oameni care trebuie să urmărească, la nivelul unui singur județ, o medie de 250–300 de ordine de protecție confirmate de instanțe în fiecare an.
Un sistem care, prin lege, ar trebui operat de personal specializat, selecționat și instruit este ținut în viață, în cele 18 județe din etapa a treia, prin structuri fără temei legal — dispecerate de monitorizare care, neavând posturile pe care legea le impune, nu au de drept o existență organizatorică proprie și funcționează doar prin redistribuiri temporare de personal.
Și nu e vorba despre un moft de organizare. În țările unde monitorizarea electronică chiar funcționează, supravegherea este o linie de muncă în sine, cu oamenii și bugetul ei. În Spania, alertele de pe brățări sunt urmărite dintr-un centru de control dedicat, care funcționează non-stop și cheamă poliția doar atunci când e nevoie de o intervenție. În Franța, brățările anti-apropiere și dispozitivele de teleprotecție sunt gestionate printr-o platformă și personal de intervenție specializat, separată de patrula obișnuită.
Tehnologia e aceeași peste tot – diferența e cine se uită la ecran — și dacă acel cineva există.
Paradoxul situației a fost desăvârșit la finalul lui 2025, când prin OUG nr. 90/2025, Guvernul a prelungit faza-pilot a monitorizării până la 31 decembrie 2026 — un an în plus. Practic, s-a amânat termenul în lege, dar nu s-a actualizat și H.G. nr. 1025/2022 și nici nu s-a atins problema de fond: oamenii.
Avem, deci, o lege care merge înainte și un sistem condamnat să funcționeze încă un an întreg cu personal împrumutat și epuizat.
Și aici trebuie spus lucrurilor pe nume – a promite acum mai multe brățări, mai multe cazuri monitorizate, mai multe ordine de protecție însoțite de dispozitive — fără a asigura mai întâi oamenii care să răspundă la alerte — nu este protecție ci este populism.
Este alegerea gestului vizibil, care prinde la public și generează titluri, în locul deciziei nevăzute, dar reale: alocarea posturilor, a bugetului, a oamenilor.
O brățară valorează exact cât valorează polițistul care ajunge la fața locului când sună alerta, iar aici realitatea e necruțătoare!
În majoritatea orașelor — cu excepția marilor municipii și a Capitalei — dispozitivul de ordine și siguranță publică este atât de subdimensionat încât pe un schimb este planificată o singură patrulă. O singură echipă pentru tot orașul. În mediul rural, situația e și mai dramatică: o singură patrulă asigură intervenția pentru 4–5 comune, având uneori de străbătut distanțe de peste 50–70 de kilometri dintr-un capăt al zonei în altul.
Nu pot exista „secundele care fac diferența” dacă, atunci când sistemul declanșează alerta, singura echipă disponibilă e la zeci de kilometri distanță, ocupată cu altă urgență.
Conducerea Ministerului Afacerilor Interne și a Poliției Române a repetat că lupta împotriva violenței domestice este o prioritate și, în același timp, amână alocarea funcțiilor pentru SIME de peste un an și jumătate.
Între declarațiile politice publice și realitatea din teren e o prăpastie — iar în prăpastia aceea cad, rând pe rând, victime reale și polițiști epuizați. A adăuga, peste un sistem deja subdimensionat, încă un val de cazuri de monitorizat înseamnă a multiplica riscul, nu a-l reduce.
Și nu sunt simple observații de margine – Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul” a sesizat deja oficial această situație prin petiția nr. 32/AM din 09 august 2025, cerând în scris Ministerului Afacerilor Interne și Inspectoratului General al Poliției Române alocarea de urgență a celor 2.792 de funcții prevăzute de lege.
Răspunsul a fost pe măsura tăcerii din teren: M.A.I. s-a mărginit să paseze petiția mai departe, către I.G.P.R., iar acesta a comunicat sec că „se efectuează demersurile necesare”, invocând termenul-limită din hotărâre, niciun angajament concret, niciun calendar, niciun post efectiv alocat — doar formule.
De aceea, Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul” reiterează public o cerere simplă și pe deplin legală: înainte de a promite mai mult, statul să respecte ce a promis deja!
Concret — alocarea urgentă a celor 2.792 de funcții pentru cele 18 județe din etapa a treia și punerea H.G. nr. 1025/2022 în acord cu termenul prelungit până în 2026.
Tehnologia chiar salvează vieți, dar numai atunci când în spatele ei stau oameni, resurse și voință instituțională. O brățară fără polițistul care să-i răspundă nu protejează pe nimeni — sună, pur și simplu, într-o cameră goală!
Sindicatul Polițiștilor din România „DIAMANTUL”
Prim-vicepreședinte
ANDREI Marius
