În registrul Ministerului Afacerilor Interne a apărut în septembrie un nou acord colectiv pentru polițiști, înregistrat cu nr. 20240/19.09.2026. L-au semnat ministerul și șase federații sindicale, iar el se declară aplicabil tuturor structurilor subordonate, de la inspectoratele generale până la ultimul inspectorat județean. La prima vedere pare o veste bună: ultimul acord, încheiat în mai 2022, expirase în mai 2024, iar polițiștii au rămas mai bine de doi ani fără niciunul. Privit de aproape, însă, noul acord lasă polițistul din teritoriu fără instrumentul pe care legea i-l garantează și îi oferă în schimb un document de 57 de articole din care foarte puțin îi folosește.
Angajatorul tău e inspectoratul, nu ministrul
Polițistul de la un IPJ este numit, plătit, planificat în serviciu și evaluat de șeful inspectoratului. Acolo se hotărăsc turele, repausul după serviciul de noapte, dotarea mașinilor de patrulă și condițiile din sediu. Tocmai de aceea, Hotărârea Guvernului nr. 302/2022 prevede că acordul colectiv se încheie exclusiv la nivelul fiecărei instituții publice și se aplică numai personalului acelei instituții. Fiecare inspectorat trebuia să-și negocieze propriul acord cu sindicatele reprezentative din unitate, cu măsuri concrete pentru oamenii de acolo.
Ministerul Muncii i-a spus MAI, în scris, că așa ceva nu se poate
Regula nu e o interpretare a sindicatului nostru. În primăvara lui 2024, după ce acordul din 2022 expirase, Ministerul Afacerilor Interne a negociat un nou acord la nivelul întregului minister și a cerut Ministerului Muncii să-l înregistreze. Răspunsul a venit pe 23 mai 2024, prin adresa nr. 370/FOG: acordurile colective ale funcționarilor publici „se pot negocia și înregistra exclusiv la nivelul autorității sau instituției publice”, iar înregistrarea urmează procedura prevăzută pentru contractele colective de muncă. Acordul din 2024 nu a mai fost înregistrat, lucru confirmat chiar de MAI într-un răspuns trimis sindicatului nostru în decembrie 2024, în care ministerul cita el însuși adresa Ministerului Muncii.
Câteva zile mai târziu, pe 5 decembrie 2024, Ministerul Muncii a revenit cu o nouă adresă, nr. 539/SIRP, trimisă sindicatului nostru. Ministerul arăta că nu înregistrase niciodată vreun acord colectiv la nivelul MAI și că la nivel de grup de unități nu se pot înregistra acorduri colective. Cu două luni înainte, Inspecția Muncii precizase, prin adresa nr. P3515/17386 din 27 septembrie 2024, că din mai 2023 acordurile colective încheiate la nivel de unitate pentru funcționarii publici se înregistrează la inspectoratele teritoriale de muncă.
Pe scurt, pentru polițiști, legea nu mai prevede un acord colectiv „pe tot ministerul”. Prevede câte un acord pentru fiecare instituție, înregistrat la inspectoratul teritorial de muncă din județul respectiv. MAI știa asta din mai 2024, din scrisoarea Ministerului Muncii, și a semnat totuși în 2026 exact tipul de acord pe care ministerul de resort îl declarase inadmisibil. Nici acesta nu a fost înregistrat la vreo autoritate de muncă, ci doar în registrul propriu al MAI.
Un acord făcut ca să ocolească legea
Privite împreună, faptele arată că nu e vorba de o scăpare de procedură. MAI știa din mai 2024 că legea nu mai permite un acord la nivelul întregului minister și că orice acord trebuie înregistrat la inspectoratul teritorial de muncă. Federațiile semnatare știau și ele cum s-a terminat negocierea din 2024, la care cele mai multe au participat: cu un acord rămas neînregistrat. În 2026, părțile nu au schimbat nivelul acordului, ci doar locul înregistrării. În loc să-l depună la inspectoratul de muncă, l-au trecut în registrul propriu al ministerului, adică la una dintre ele.
Diferența nu e formală. La înregistrare, inspectoratul teritorial de muncă verifică dacă acordul respectă legea: dacă părțile sunt cele îndreptățite, dacă toate sindicatele reprezentative au fost invitate, dacă semnatarii au reprezentativitate valabilă. Un acord încheiat la un nivel pe care legea nu îl permite, semnat de o federație a cărei reprezentativitate încetase și negociat fără sindicatele reprezentative din unități ar fi fost respins. Înregistrarea „în casă” a scos acordul de sub orice control.
Rezultatul le convine ambelor părți semnatare. Ministerul evită negocierea a zeci de acorduri separate, la fiecare inspectorat, cu obligații concrete pentru fiecare șef de unitate și cu sindicatele care îi reprezintă efectiv pe polițiștii de acolo. Federațiile semnatare obțin, printr-un singur document, ore sindicale, acces în unități, spații, reținerea facturilor telefonice pe statul de plată și restricții pentru celelalte organizații sindicale. Polițistul, în numele căruia s-a semnat acordul, rămâne cu textul legii copiat și cu promisiuni „de regulă”.
Legea are un nume pentru asemenea situații. Codul civil spune că un contract are o cauză ilicită atunci când este doar mijlocul prin care se eludează aplicarea unei norme legale imperative, iar sancțiunea este nulitatea absolută. Un acord colectiv încheiat la un nivel pe care legea îl interzice și înregistrat într-un loc pe care legea nu îl prevede intră, după aprecierea noastră, exact în această categorie.
Ce era de negociat
Legea permite într-un acord colectiv doar câteva domenii, dar exact acelea de care depinde viața polițistului la serviciu: banii pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă, sănătatea și securitatea în muncă, programul de lucru, pregătirea profesională și protecția liderilor sindicali. Tot ce este deja scris în lege se aplică oricum, cu sau fără acord. Rostul negocierii este să obții ceva în plus față de lege: o sumă anuală garantată pentru sediile și echipamentul din inspectoratul tău, o limită fermă a turelor de noapte consecutive, un repaus care nu depinde de bunăvoința șefului, un termen scurt în care orele suplimentare trebuie compensate, dreptul de a nu fi sunat în zilele libere, cursuri plătite și organizate în program și, mai ales, o procedură prin care poți reclama când ceva nu se respectă și primești un răspuns.
Ce s-a semnat în schimb
Cea mai mare parte a acordului copiază legislația existentă. Articolul 28 reproduce, zi cu zi, lista sărbătorilor legale din Codul muncii. Articolul 31 repetă durata concediului de odihnă, 32 de zile până la 10 ani vechime și 38 peste, adică exact ce prevede deja hotărârea de guvern privind concediile polițiștilor. Tot acolo sunt reluate concediul paternal, concediul pentru fertilizare in vitro, concediul de îngrijitor și concediul de studii, toate existente prin lege. În caz de deces, familia primește, potrivit articolului 22, „drepturile prevăzute în Legea nr. 360/2002”. Articolul 25 anunță că „accesul neîngrădit la justiție este garantat de lege polițistului”. Sunt adevăruri, dar nimeni nu avea nevoie de un acord colectiv ca să le obțină.
Acolo unde acordul pare să promită ceva, promisiunea vine împreună cu excepția care o anulează. Ministerul „este obligat să prevadă în proiectul de buget fonduri” pentru condițiile de muncă, dar fără nicio sumă și fără niciun procent. Condițiile „optime” se asigură „în limita fondurilor aprobate”. Apoi ministerul și sindicatele „se preocupă permanent de îmbunătățirea condițiilor de muncă”. După trei ture de noapte consecutive, repausul de 32 de ore se acordă „de regulă”. Planificarea pe luna următoare se face până pe 24 ale lunii, dar poate fi actualizată „săptămânal sau ori de câte ori situația operativă o impune”. Orele suplimentare se compensează „în termenul prevăzut de lege”, adică tot cum era și fără acord. Pentru pregătirea profesională, ministerul „va aloca fonduri”, fără să spună cât, iar cursurile obligatorii se decontează „dacă legea prevede astfel”.
Mai grav, în câteva puncte acordul e mai dezavantajos decât regulile pe care polițistul le are deja prin ordinul ministrului privind programul de lucru. Ordinul permite depășirea celor 48 de ore pe săptămână doar dacă media, calculată pe 3 luni, rămâne sub această limită. Acordul lungește perioada la 4 luni și, „în situații deosebite”, la 12 luni, adică polițistul poate fi ținut luni în șir peste program, cu promisiunea că media se echilibrează cândva în următorul an. Legislația europeană permite o asemenea extindere doar prin acord colectiv, așa că ea a fost semnată în numele polițiștilor, de organizațiile care trebuiau să-i apere. Tot ordinul garantează un repaus de cel puțin 12 ore consecutive între două zile de muncă, iar acordul permite chemarea la ore suplimentare după doar 8 ore de la încheierea programului și, în „situații temeinic justificate”, chiar mai devreme. Iar regula potrivit căreia polițistul nu vine la trageri, la pregătire fizică sau la analize în timpul liber a fost preluată din ordin fără fraza care îi garantează timp liber sau bani atunci când este totuși chemat.
Ce rămâne cu adevărat nou pentru polițist încape în câteva rânduri: interdicția de a plăti spălarea autospecialelor din banii proprii, pauza de 10 minute la fiecare 50 de minute în fața monitorului, interdicția formulei „execută și alte sarcini” din fișa postului și obligația ca spațiile de lucru să fie reparate „cel puțin o dată la 8 ani”. Ziua liberă de ziua de naștere există, dar se recuperează obligatoriu, oră cu oră, în următoarele 60 de zile.
Contrastul devine evident când pui alături capitolele despre organizațiile semnatare. Acolo textul nu mai e vag. Articolul 9, de exemplu, e redactat cu grija unui contract comercial: structurile financiare ale ministerului rețin pe statul de plată al polițistului contravaloarea facturilor telefonice pentru abonamentele încheiate „prin intermediul sindicatelor” și virează banii în contul indicat de sindicat, în aceeași zi cu salariul. Articolul stabilește ce date transmite sindicatul, numele, codul numeric personal și sumele datorate, și cum se restituie ce s-a reținut greșit. Pentru repausul polițistului după trei nopți de serviciu, acordul a avut o singură frază, care se încheie cu „de regulă”. Pentru încasarea abonamentelor de telefonie intermediate de sindicate a avut trei alineate, fără nicio rezervă.
La fel de precise sunt celelalte beneficii ale semnatarilor: numărul exact de ore lunare pentru activitate sindicală, calculat pe tranșe de membri, accesul în unități rezervat liderilor organizațiilor „semnatare ale prezentului acord colectiv”, invitațiile la ședințele Colegiului ministerului, spațiile puse la dispoziție gratuit și datele despre salarizare, sancțiuni și promovări, comunicate doar organizațiilor semnatare. Celelalte sindicate primesc în schimb interdicții privind conținutul avizierelor și modul în care se pot exprima public. Citit cap-coadă, acordul arată unde și-au pus semnatarii energia la negociere. Nu în drepturile polițiștilor pe care pretind că îi reprezintă, ci în propriile lor facilități.
Unde legea e încălcată, acordul tace
Un acord colectiv are sens mai ales acolo unde regulile există, dar nu sunt respectate. Tocmai acolo, părțile semnatare nu au negociat nimic. Cel mai bun exemplu e permanența de la domiciliu. În multe unități, polițiștii sunt obligați să rămână disponibili acasă după program sau în zilele libere, cu telefonul deschis și gata să vină la unitate. Timpul acesta nu e socotit timp de muncă și nu e compensat, iar obligația nu are un temei în lege. O majorare salarială pentru asigurarea continuității serviciului de la domiciliu a existat doar șase luni, în 2017, după care a încetat, dar practica a rămas. Acordul din 2026 nu spune nimic despre ea. Singura lui referire la permanență trimite la Ordinul ministrului nr. S/108/2011 privind serviciul de permanență și accesul în unitățile MAI, un ordin clasificat pe care polițistul nu îl poate citi. Sindicatul nostru a cerut declasificarea lui în instanță, iar dosarul se află pe rolul Curții de Apel București. Niciuna dintre federațiile semnatare nu a cerut, în negocieri, ca regulile după care polițistul e ținut la dispoziție acasă să fie măcar publice.
Același lucru se vede la orele suplimentare nerecuperate, la repausul încălcat și la turele de noapte înșirate una după alta. Un acord negociat în interesul polițiștilor ar fi cerut ca fiecare asemenea încălcare să fie consemnată, adusă la cunoștința comisiei paritare și reparată în termen, prin timp liber sau bani. Ar fi cerut și ca șeful care a dispus-o să răspundă efectiv. Acordul se mulțumește cu o frază: șeful unității „răspunde disciplinar sau material, după caz, pentru legalitatea dispozițiilor date”. E o regulă care există oricum în lege și care, fără o procedură, un termen și un rol pentru sindicate în sesizarea abaterilor, nu a dus niciodată la sancționarea cuiva. Federațiile semnatare au negociat cu precizie orele lor sindicale, dar nu au fost interesate să negocieze nici respectarea legii în unități, nici răspunderea celor din conducere care o încalcă.
Un acord care nu produce efecte, dar îți blochează unul care ar fi fost util si valabil
Legea dialogului social spune că un acord colectiv se aplică de la data înregistrării la autoritatea competentă. Cum acordul din 2026 nu a fost înregistrat la inspectoratul teritorial de muncă, din punct de vedere juridic el nu produce efecte, iar clauzele lui nu pot fi opuse angajatorului atunci când ai nevoie de ele.
Consecința practică e dublă. Pe de o parte, polițistul nu se poate sprijini pe un acord valabil când îi sunt încălcate drepturile. Pe de altă parte, existența acestui acord devine argumentul comod pentru ca la nivelul inspectoratului să nu se mai negocieze nimic, pentru că „avem deja acord”. În ultimele săptămâni am primit sesizări despre planificări cu cinci sau șase ture de noapte consecutive. Cu un acord de unitate care fixa o limită, polițistul ar fi avut ce invoca, dar cu un repaus acordat „de regulă” nu are.
Legea a prevăzut chiar și un mecanism prin care polițistul să-și poată apăra drepturile din acord. La fiecare inspectorat funcționează o comisie paritară, în care sindicatele desemnează jumătate din membri. Dacă un polițist sesizează că acordul nu e respectat, șeful unității trebuie să trimită sesizarea comisiei în 7 zile lucrătoare, iar comisia îi propune soluția în alte 7 zile. Tot comisia cere trimestrial stadiul aplicării acordului, avizează programul de lucru și întocmește un raport anual. Toate acestea privesc însă, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 302/2022, acordul încheiat de inspectoratul respectiv. Pe un acord semnat la minister, comisia paritară din județul tău nu are ce monitoriza și nu are ce soluționa. Acordul ministerului nu îi transmite nici măcar o copie și nu îi dă niciun rol. Polițistul rămâne astfel cu o singură frază, potrivit căreia neîndeplinirea obligațiilor „atrage răspunderea părților semnatare, în condițiile legii”, fără să știe cui să se adreseze și în ce termen primește răspuns.
Instituții care există doar pe hârtie
Comisia paritară nu e o excepție. În MAI, multe dintre mecanismele pe care legea le-a creat ca să-l protejeze pe angajat funcționează doar formal: actul de constituire există, activitatea lipsește. Tocmai pe ele se sprijină acordul. Promite că securitatea și sănătatea polițiștilor vor fi asigurate „prin servicii proprii de inspecția muncii și de prevenire și protecție”, că măsurile se stabilesc cu consultarea comitetului de securitate și sănătate în muncă și că planul anual de pregătire profesională trece prin comisia paritară.
Din ce ne semnalează polițiștii și din ce vedem în activitatea noastră, realitatea e alta. Comitetele de securitate și sănătate în muncă se întrunesc rar sau deloc, iar cei mai mulți polițiști nu știu cine îi reprezintă în ele. Inspecția Muncii, care controlează orice alt angajator din țară, nu controlează unitățile de poliție, pentru că legea lasă acest control în seama structurilor proprii ale ministerului, adică ministerul se verifică singur. Cursurile de formare profesională sunt ținute adesea de personal fără autorizarea cerută formatorilor, iar certificatele obținute nu au valoare în afara ministerului. Nici polițiștii desemnați să efectueze cercetări disciplinare nu primesc o pregătire reală în această materie, deși de concluziile lor depind cariera și salariul colegilor cercetați.
Controlul sanitar arată cel mai clar cât de departe e realitatea de hârtie. Sediile poliției nu sunt autorizate sanitar de direcțiile de sănătate publică, ca ale oricărui alt angajator, ci de Direcția Medicală a propriului minister. Potrivit datelor comunicate de MAI sindicatului nostru pe 7 septembrie 2026, la începutul lunii existau, în total, 363 de autorizații sanitare de funcționare pentru sediile tuturor inspectoratelor județene și ale Direcției Generale de Poliție a Municipiului București. Opt inspectorate, Alba, Argeș, Bistrița-Năsăud, Călărași, Constanța, Giurgiu, Ilfov și Teleorman, nu apar deloc în evidență. Timiș și Tulcea nu au nicio autorizație valabilă. Cluj, Mureș, Sălaj și Botoșani au câte una singură pe tot județul, deși fiecare inspectorat are zeci de sedii, secții și posturi. Ministerul recunoaște că nici nu știe câte sedii are fiecare inspectorat. Iar pentru sediile neautorizate, răspunsul MAI trimite la un ordin din 2003, potrivit căruia întreaga răspundere pentru eventualele probleme epidemiologice revine unității respective. Cu alte cuvinte, polițistul lucrează într-un sediu pe care nimeni nu l-a verificat, iar dacă se îmbolnăvește, ministerul a stabilit dinainte că vina nu e a lui.
Același lucru se întâmplă chiar cu regulile care guvernează acordul colectiv. Codul administrativ și Hotărârea Guvernului nr. 302/2022 au construit pentru funcționarii publici, deci și pentru polițiști, un mecanism complet. Fiecare instituție trebuie să-și trimită proiectul de buget sindicatului reprezentativ, iar negocierea devine obligatorie în 10 zile. Acordul se încheie anual, după aprobarea bugetului, se transmite comisiei paritare, se afișează, se publică pe site și se înregistrează la inspectoratul teritorial de muncă. Comisia paritară îi monitorizează aplicarea trimestrial și răspunde în termen la sesizările polițiștilor. După informațiile noastre, de la intrarea în vigoare a hotărârii, în 2022, niciun inspectorat de poliție nu a parcurs acest drum, iar singurele acorduri semnate au fost cele ale ministerului, încheiate exact la nivelul pe care hotărârea îl exclude. Legea există, cu termene și proceduri precise, dar în MAI nu a fost aplicată niciodată. Am cerut tuturor unităților de poliție să ne spună dacă au inițiat vreodată negocierea unui acord propriu, iar răspunsurile lor vor arăta dacă măcar una a făcut-o.
Legea e respectată, așadar, pe hârtie: comisia are un act de constituire, comitetul are membri numiți, cursul se încheie cu o diplomă. În realitate, polițistul nu are cui să se plângă, nimeni din afara ministerului nu verifică, iar pregătirea îi folosește doar cât timp rămâne în sistem. Acordul colectiv din 2026 se înscrie în aceeași logică: un document care bifează cerințele legii fără să schimbe nimic în viața celor pe care pretinde că îi protejează.
Cine a semnat în numele tău
Merită întrebat cine l-a reprezentat pe polițist la negociere, pentru că o parte dintre federațiile semnatare au probleme serioase de legitimitate. Federația Sindicatelor Democratice a Polițiștilor din România „Alexandru Ioan Cuza” și-a constatat reprezentativitatea în mai 2022, pe legea veche, iar efectele acelei hotărâri au încetat în mai 2026, înainte de semnarea acordului. În dosarul depus atunci la tribunal, aproape 70% dintre membrii invocați erau atestați printr-o adeverință care purta codul fiscal al federației însăși, nu al sindicatului care îi declara. Iar totalul din tabelul federației nu se potrivea cu cifra reținută de instanță. E o federație care pare să mai existe mai mult pe hârtie decât în unitățile de poliție.
O altă federație semnatară și-a obținut reprezentativitatea la nivelul MAI invocând, între membri, o asociație care nu este sindicat și care e declarată inactivă fiscal din noiembrie 2024, cu aproape 1.800 de membri, precum și sindicate ale administrației publice locale dintr-un sector al Capitalei și ale unei instituții din subordinea Ministerului Transporturilor, care nu au nicio legătură cu Ministerul Afacerilor Interne. Fără acești membri, federația se află la limita pragului legal de reprezentativitate, iar dacă se confirmă că și un alt sindicat component reprezintă polițiști locali, coboară sub prag. Toate aceste date provin din dosarele de reprezentativitate publicate chiar pe site-ul Ministerului Muncii.
La Inspectoratul de Poliție Județean Vrancea, unde peste jumătate din personal este membru al Sindicatului Polițiștilor din România „Diamantul”, singurul sindicat reprezentativ în unitate, sindicatul nu a fost invitat la nicio discuție. Acordul care se aplică acestor polițiști a fost negociat fără organizația pe care ei au ales-o să-i reprezinte, dar cu federații ale căror titluri nu rezistă unei verificări elementare.
Nu credem că e o întâmplare. O federație cu reprezentativitate expirată sau construită pe membri care nu lucrează în MAI nu are forța să-i ceară ministerului nimic, pentru că depinde de bunăvoința lui ca să rămână la masa negocierilor. Pentru minister, asemenea parteneri sunt comozi: semnează acorduri care copiază legea, acceptă norme de salarizare secrete și nu contestă nimic în instanță. Tocmai de aceea sunt păstrați în dialogul social, în timp ce sindicatele care își reprezintă efectiv membrii și îi apără în instanță sunt ținute la distanță. Un sindicat care îi datorează ministerului locul la masă nu mai negociază pentru polițiști, ci pentru propria supraviețuire.
Nu e prima dată
Tiparul nu e nou. Normele metodologice de salarizare a polițiștilor au fost aprobate prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. S/7/2018 și clasificate secret de serviciu, astfel încât polițistul nu poate citi regulile după care i se calculează salariul. În Anexa nr. 18 a aceluiași ordin secret au fost stabilite și condițiile în care se suspendă sau se reduce majorarea salarială prevăzută de art. VIII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/2024, cunoscută între polițiști drept „Bayraktar”. Polițistul poate pierde deci o parte din salariu după reguli pe care nu are voie să le cunoască. Și de data aceea, reglementările au trecut cu acceptul organizațiilor sindicale reprezentative. Parteneriatul dintre minister și organizațiile care ar fi trebuit să apere interesele polițiștilor a produs, de fiecare dată, reguli în defavoarea acestora. Acordul colectiv din 2026 e doar cel mai recent exemplu.
Ce facem
SPR „Diamantul” a cerut Ministerului Afacerilor Interne și Ministerului Muncii anularea acordului, cu motivarea în fapt și în drept. În paralel, am cerut tuturor unităților de poliție să ne spună dacă au fost consultate, dacă au mandatat ministerul să semneze în numele lor, cum li s-a comunicat acordul și dacă îl aplică. Dacă ministerul nu revine asupra acordului, vom sesiza instanța de contencios administrativ.
Poți face și tu ceva, chiar de mâine. Întreabă la unitatea ta dacă există un acord colectiv înregistrat la inspectoratul teritorial de muncă și cine a negociat în numele polițiștilor de acolo. Dacă ai fost planificat în ture excesive sau ți s-au refuzat drepturi invocându-se „acordul”, scrie-ne. Un acord colectiv valabil, negociat la inspectoratul tău, nu e un favor, ci un drept prevăzut de lege, iar pentru el merită să ne adresăm instanței.
